Sorana Țopa - meandrele ciudate ale sorții

Sorana Țopa - o mare tragediană

Sorana Țopa s-a născut în 14 februarie 1898 la Podu Turcului, în județul Bacău. 

“M'am născut într'un mic târgușor din Moldova, la Podul Turcului, județul Tecuci, din părinți gospodari și oameni de treabă cari au cheltuit multă trudă până să fi putut da fiecărui copil o brumă de carte. Nu-i vorbă, că dintre toți copiii eu eram aceea care nu avea niciodată timp de învățătură - erau atâtea jocuri frumoase de pregătit pentru a doua zi! Nici morala, nici bătaia cruntă nu m'au putut strânge de pe coclauri și readuce la cămin mai devreme de apusul soarelui. Purtam în mine un dor prea aprins de libertate. Încă, cred eu, acestui dor se datorește faptul că m'am făcut artistă. Artistă!... Cuvânt magic care deschidea larg porțile tuturor dorurilor mele de aventură și necunoscut.” - se confesa Sorana Țopa câteva decenii mai târziu (F. O. Fosian - "87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă - Portrete, biografii, amintiri" - editura Cultura Poporului - 1940) 

Sorana Țopa - primii ani

 

Câteva decenii mai târziu, un articol publicat în revista "Flacăra" rezuma astfel primii ani din viața Soranei Țopa:

 

<< S-a născut la 14 februarie 1898 în tîrgușorul moldovenesc Podul Turcului, tatăl ei fiind Panaite Țopa, un „negustoraș, hangiu“, iar mama Ioana Țopa, născuta Boghiu, „casnică“, (cum rezultă dintr-o mărturisire) care a adus pe lume o droaie de copii, apoi murind de timpuriu. A fost botezată Anica (Ana), dar în timpul primului război mondial „niște prieteni“ au cunoscut-o mai bine și au început a-i spune sora Ana, iar pînă la urmă Sorana. Școala primară a urmat-o la Podul Turcului, a continuat-o la Bîrlad, apoi la București, unde locuia o soră mai mare. Aici a fost dată la o școală profesională „urmata cu chiu cu vai“, căreia însă i-a “pus stop”, căci își pusese în gînd să se facă actriță, cu toată opoziția acerbă a tatălui ei. A dat deci examen la Conservatorul din București, unde... a fost respinsă. Comentariul Soranei: “N-aveam deloc mutră de viitoare artistă“.

A venit primul război mondial, fratele mai mare și tatăl au fost mobilizați, mama murise, iar Sorana Țopa a trebuit să se întoarcă acasă și să aibă grijă de cei patru frați și surori mai mici, trăind „experiența teribilă din spatele frontului, răspunderea grea, apoi tifos exantematic, mizerie...“

La sfîrșitul războiului s-a dus la Iași și a fost admisă la Conservator, urmînd cu profesorul State Dragomir, „om de vastă cultură, actor slab, bun profesor". L-a avut coleg pe Gheorghe Calboreanu. La sfîrșitul primului an, s-a prezentat la examen. „În comisie, printre alte somități, se afla și Sadoveanu și Ion Petrovici“. I s-au oferit atunci două angajamente, la Teatrul Național din Iași și la cel din București. A ales lașul și a început să joace, ulterior trecînd la Teatrul Național din București, a cărei societară a devenit. >> (articolul “Portret de artistă” – semnat de I. M. Ștefan – publicat în revista “Flacăra” – numărul din 7 noiembrie 1986)

Sorana Țopa - primii ani pe scenă

 

Sorana Țopa a urmat cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din Iași (1918-1921), avându-l profesor pe State Dragomir. Stagiară a Naționalului ieșean, începând din anul 1918, Sorana Țopa a devenit și societară a Teatrului Național din București câțiva ani, mai târziu (1926-1949). 

 

 

Actrița a fost prima interpretă a rolului principal din piesa "Domnișoara Nastasia" de G. M. Zamfirescu (1927): “D-ra Nastasia” a dat prilej foarte talentatei artiste d-ra Sorana Țopa să-și afirme însușirile dramatice și să găsească în frământările eroinei, linii de dramatism aproape similare unui personaj femenin din literatura clasică. D-ra Țopa a înălțat pe „d-ra Nastasia” și pentru aceasta-i aduc omagii, căci a contribuit la frumoasa afirmare a piesei, așa de îndrăsnețe a d-lui Zamfirescu.” (extras din cronica la spectacolul “D-ra Nastasia”, publicată în numărul din 11 septembrie 1927 al revistei “Universul Literar”)

Sorana Țopa s-a afirmat în roluri precum Amalia ("Hoții", de Schiller), Hilda ("Constructorul Solness", de Henrik Ibsen), Anca ("Năpasta", de I.L. Caragiale), Tofana ("Patima roșie", de Mihail Sorbul) sau Alta ("Act venețian", de Camil Petrescu). 

 

Sorana Țopa - prima interpretă a rolului principal din "Domnișoara Nastasia"
în fotografia din dreapta alături de G.M. Zamfirescu
("Ilustrațiunea Română" - numărul din 14 septembrie 1932)

Iată cum o descria pe Sorana Țopa criticul literar Eugen Lovinescu în anul 1932: „...Fuior de aur în fuziune, ea e numai lumină, păr blond, ochi albaștri, chip rotund de prosperități campestre”. Tot Eugen Lovinescu consemna: "ieșită din pana unui scriitor rus. Fuior de aur în fuziune, ea e numai lumină, păr blond, ochi albaștri... originea sa merge în stepele Katiușelor cu priviri de peruzele, înăuntrul cărora veghează un suflet și numeroase cazuri de conștiință".

Sorana Țopa - activitatea literară

 

Talentata actriță a fost o prezență familiară a cenaclului „Sburătorul” condus de Eugen Lovinescu. A făcut parte de asemenea din cenaclul „Criterion” – o grupare intelectuală a tinerei generații afirmate în deceniul al patrulea al secolului trecut, grupare care s-a constituit în București, sub denumirea de "Asociația de arte, litere și filosofie Criterion", fiind organizată de Petru Comărnescu. Sorana Țopa a frecventat în perioada 1931 -1933 cenaclul "Criterion", alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Petru Comărnescu, Mihail Sebastian, Mihail Polihroniade, Traian Herşeni, Floria Capsali, Mac Constantinescu, Mircea Vulcănescu. Actrița a publicat în acestă perioadă versuri, eseuri și articole în revistele literare „Adevărul literar și artistic", „Facla", „Viața", „Vremea". 

 

În cariera literară Sorana Țopa a optat în final totuși pentru dramaturgie. Piesa de debut "Călătorie-n întuneric", publicată de Sorana Țopa în anul 1943, a fost distinsă cu Marele Premiu al Teatrului Național din București:

 

"În primăvara unui turbure an de război și suferință, - 1943 - o piesă de teatru de o caldă umanitate irupea pe scena Naționalului bucureștean, condus pe atunci de marele Liviu Rebreanu. Era “Călătorie în întuneric”, în care o eroină oarbă din naștere era singura care vedea cu adevărat și îi ajuta pînă la urmă și pe alții să vadă și să înțeleagă adevărurile vieții, căile pe care puteau să descifreze propriile lor frămîntări și să le afle dezlegarea, salvîndu-i din primejdia decăderii morale și a superficialității. Piesa s-a bucurat de un mare succes de public și a fost mult comentată de cronicari, printre care Ion Marin Sadoveanu, Mircea Ștefănescu, N. Carandino. Dar ceea ce a produs o adevărată vîlvă a fost goana ziarelor de a afla adevărata identitate a autorului, înscris pe afișul premierei drept Niculae Bucur, nume necunoscut pînă atunci (și de atunci încoace) dramaturgiei românești.” (articolul “Sorana Țopa – artistul și omul (1898 – 1986)” – semnat de I. M. Ștefan – publicat în revista “Ateneu” – numărul din 1 decembrie 1986)

 

"Sorana Țopa a mai scris „Neguțătorii de iluzii“, „Appassionata“, „Vila tăcerii“. În 1947 i s-a publicat, cu sprijinul acad. Alexandru Rosetti, piesa „Omul ascuns“, la Editura Fundațiilor.”  

Sorana Țopa și meandrele ciudate ale sorții

Prezență fascinantă a generației '30, Sorana Țopa a inspirat iubiri pasionale lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihai Codreanu, Eugen Lovinescu, Ion Vinea, Adrian Maniu, Ion Barbu. Câteva decenii mai târziu îl va inspira pe Marin Preda, cel care o va imortaliza în personajul "doamna Sorana" din romanul "Intrusul".

 

Mircea Eliade a fost sfâșiat de dragostea pentru două femei: Sorana Țopa ("o femeie interesantă și exasperantă în același timp, o actriță celebră în epocă, atrasă de doctrine religioase indiene, însetată de absoluturi și dorind să atingă cele mai înalte culmi ale spiritului") și Nina - femeia care urma să-i fie soție. Criticul C. Pricop consemna astfel existența acestor două relații: "Mircea iubea două femei în același timp, pe Sorana (Țopa), o actriță celebră de la Național și pe Nina Mareș, o femeie divorțată, cu un copil de crescut“.

 

Mircea Eliade - Sorana Țopa - Emil Cioran

 

Până și un titan ca Eliade o găsea pe Sorana Țopa atât "fascinantă" cât și... "exasperantă": "îi plăcea să discute tot lucruri adânci, să se analizeze și să analizeze interlocutorii - ceasuri și ceasuri la rând. Nu obosea niciodată." Mircea  Eliade a dat înapoi, rupând relația. El ezita: "cum aș putea părăsi și uita o asemenea ființă? Am avut norocul să fiu iubit de o femeie extraordinară, așa cum nu se nasc multe într-un secol. Ce importanță are că, datorită modului ei de a fi, mă secătuiește, torturează și distruge? Important e numai că am avut norocul să fiu ales pentru această experiență excepțională."

Personajul Cătălina din romanul "Noaptea de Sânziene" o personifica de asemenea pe Sorana Țopa: "este o femeie care și-ar jertfi nu numai cariera, ci și sănătatea, tinerețea, liniștea, ca să poată iubi așa cum visează ea, arzând la alb." 

 

 

Despărțirea dintre Mircea Eliade și Sorana Țopa a fost datorată lui Eliade care nici măcar nu i-a comunicat decizia în mod direct actriței. El i-a transmis vestea lui Emil Cioran, urmând ca acesta "să i-o spună ei". Emil Cioran a devenit de altfel în anii ce au urmat iubitul și confidentul Soranei Țopa. Emil Cioran credea, indignat, că singura explicație pentru abandonul lui Mircea a fost "inerția spirituală, incapacitatea de a accepta riscul unei pasiuni, la capătul căreia ar fi venit poate nebunia sau moartea, pe scurt: mediocritatea și fățărnicia". Emil Cioran spunea că Sorana ținea "de ruși ca tipuri psihologice, de romane rusești și Rusia eternă". A urmat o polemică întreagă pe această temă între Emil Cioran și Mircea Eliade. 

Personalitatea Soranei Țopa l-a fascinat și pe Nae Ionescu. Acesta afirma chiar că "după Eminescu, Sorana este cel mai dar pe care Iașiul l-a făcut culturii române". Tot Nae Ionescu scria referindu-se la Sorana Țopa: "La noi, Eminescu a fost declarat unanim o apariție inexplicabilă. Cunosc o femeie de o adâncime sufletească remarcabilă, care, pentru acest păcat, e declarată de întreaga lume o simplă aiurită".

 

Sorana Topa a murit, neștiută aproape de nimeni, în București, în 1 noiembrie 1986. Ce ar mai fi de adăugat? Poate doar niște versuri scrise de ea:

Meandre

Ciudate sunt meandrele sorții

Când valurile ne izbesc de câte un mal

Ne agățăm cu disperarea unui muribund

De ultima bucată din barca în care am stat

Când valul se retrage, ne duce iar în larg

Și-n amăgirea unei clipe credem

Că încă vom mai fi salvați.

Dar uită-te în jur, cum mii de disperați

Își strigă suferința cu o ultimă suflare

Și viața îi îneacă cu multă nepăsare

Și alții le iau locul

Așa ca într-o perpetuă mișcare.

(articol publicat în ianuarie 2014; ultima actualizare februarie 2023)