Povestea ilustrată a unui lustragiu interbelic

Lustragiii erau o prezența cotidiană a Bucureștiului interbelic. Prezenți în aproape toate intersecțiile importante, înarmați cu scaune pentru clienți și cu nelipsita lădiță în care înghesuiau creme de ghete, ceară, perii și cârpe, lustragiii – sau văcsuitorii de ghete cum li se mai spunea - își așteptau mușteriii. Unul dintre acești anonimi ai străzii era Vasile – un micuț în vârstă de numai 6 ani – un copil care imediat după răsăritul soarelui își lua lădița și cutia de conserve care-i servea drept scaun și pornea grăbit spre centrul Capitalei. L-a descoperit Grossaru – fotograf al săptămânalului “Realitatea Ilustrată” – și i-a dedicat o întreagă pagină în numărul din 22 septembrie 1937 al revistei:

 

Imediat după răsăritul soarelui, Vasile își ia lădița
și cutia de conserve care-i servește drept scaun,
și pornește spre centrul Capitalei.

“Cine mai dă atenție micilor văcsuitori de ghete, pe care îi poți întâlni la fiecare pas, mai ales prin centrul Bucureștilor! Totuși reporterul nostru fotograf a fost uimit într-o zi, trecând pe Bulevardul Brătianu, de privirea vioaie a micului lustragiu pe care-l înfățișează fotografiile noastre, și care la vârsta lui - are numai 6 ani! - își îndeplinește meseria cu un talent și o dexteritate invidiată poate de mulți lucrători mai în vârstă. Muncește sărmanul de la 6 dimineața până pe la 5 după amiază, văcsuind conștiincios pantofii îmbibați de praful străzilor; în timpul prânzului - când străzile sunt pustii - șterge de praf automobilele de prin stații, iar seara, ca să-l ajute pe tatăl său care mai mult este șomeur decât are de lucru, vinde și ziare.

 

Vasile - lustragiul de 6 ani

Sărman copil, ce va deveni oare peste 20-30 de anii? Poate vreun magnat al cremei de ghete! Dar cine-i va ierta oare lipsa totală de cultură? Căci la vârsta la care majoritatea copiilor abia dacă știu cât fac 2 x 2, el trebuie să-și câștige singur existența, ba să-și ajute chiar și părinții. Totuși, nimic nu este imposibil pe lumea asta...”.

 

Stânga: Micul lustragiu bate cu peria în lădiță
pentru a atrage atenția trecătorilor

Dreapta: Numai când se ivește vreun client mai inimos 

care-i dă mai mult decât taxa obișnuită pentru lustruit,

  își permite și Vasile luxul să-și cumpere

 un porumb fiert de 2 lei!

 

 

Stânga: L-a convins! Scuipă voinicește în perie și începe să lucreze...

Dreapta: În timpul prânzului, când străzile sunt pustii,Vasile șterge praful
de pe mașinile din stații și câștigă și astfel câțiva lei.

 

Câștigul este pus la păstrare în... 

casa de bani, care nu este altceva 

decât o cutie goală de chibrituri.

 

Sursa: săptămânalul “Realitatea Ilustrată”  – numărul din 22 septembrie 1937 – fotografii realizate de Grossaru