Ada Kaleh: Poveştile unei insule dispărute

Astăzi vă voi spune câteva din poveștile unei insule dispărute, altădată un loc plin de farmec și de parfum oriental. Ada Kaleh – insula fortăreață numită cândva micul Gibraltar românesc – era așezată chiar în mijlocul Dunării, la 3 km. de Orșova. Avea 1700 de metri lungime și o lățime medie de 500 de metri. 

 

Ada Kaleh - insula dispărută

 

Povestea insulei s-a născut undeva în îndepărtatele timpuri ale antichității și a apus brutal în anul 1971. Atunci insula a fost dinamitată, iar mai apoi urmele ei au fost ascunse de apele lacului de acumulare ale barajului de la Porțile de Fier. Să pornim așadar la drum, însoțiți, asa cum v-am obișnuit deja, de un reporter al revistei “Realitatea Ilustrată”, ascuns din păcate pentru noi în spatele inițialelor “A.B.”:

Poveștile unei insule dispărute

“(…) Dincolo de Vârciorova, unde trecea vechea graniță, pe dreapta drumului, se desface din șosea un debarcader invizibil. Coborâm câteva trepte de piatră și ne aflăm pe un fel de plajă îngustă, pe care sunt trase numeroase bărci și în fiecare din aceste bărci doarme câte un turc. 

 

În mijlocul Dunării se ridică, peisaj în verde și roșu, insula Ada-Kaleh. Un turc tânăr, cu părul creț, figura frumoasă, dar care se bâlbâie haotic, ne conduce cu barca până la micul debarcader al insulei, unde ne întâmpină o firmă inestetică de tinichea: „Fabrica de rahat". În adevăr, întreaga insulă e un fel de fabrică de rahat, îndeletnicire din care locuitorii își câștigă în mare parte traiul. 

 

Ne aflăm în fața unui parc foarte bine îngrijit. Copiii în zdrențe dorm la soare, iar pe o bancă, un grănicer, între doi turci, ne salută în același ritm. O mare parte din insulă e formată din ziduri roșii și metereze năruite. În unele din aceste ruini, ca  niște bordeie săpate în pământ, locuitorii și-au făcut casele. Suntem conduși în fața unei asemenea locuințe subterane, din care iese, îmbrăcându-și haina, un domn foarte brun, care se prezintă:

Insula Ada Kaleh

- Emin Haşip, primar.

Mai fusesem prin insulă acum câtva timp și știam că era un alt primar.

- Eu sunt primarul liberal — ne spune Emin Haşip — pe celălalt pe care-l știți dv. și care a fost primar cinci ani, îl chema Imail Turham.

 

Așadar, politica a pătruns și în această insulă musulmană, de pe teritoriul românesc. În adevăr, s’au format și aici organizații ale diferitelor partide, dar un bătrân turc din insulă mi-a suflat la ureche, că lupta politică e mai mult de ochii domnilor de la Severin, fiindcă turcii de aici se înțeleg bine intre ei și primarii se schimbă numai ca să le facă pe gust boierilor de la Turnu. 

 

Primarul ne-a dus apoi să vizităm diversele fabrici de rahat, țigări și alte industrii islamice. Și mi-a prezentat de asemeni pe domnul Ahmed Ale, hogea de la moscheea din Ada-Kaleh, un bărbat tânăr și frumos, foarte cult, care se ocupă cu studii istorice și reconstituie trecutul insulei. Domnul Ale poartă un splendid turban și un zâmbet sub mustăcioara neagră. E foarte amabil și ne dă ample explicații:

Stradă cu parfum oriental
pe insula Ada Kaleh

Ruinele cetății din Ada Kaleh

 

- Insula are una dintre cele mai tragice povești istorice. Ruinele care se văd sunt ale unei vechi cetăți, care se crede c’a fost construită de Maria Thereza, dar după părerea domnului Ale trebuie să fie și mai veche. În orice caz, Maria Thereza a întrebuințat această cetate contra turcilor, care apoi au dărâmat întăriturile. Prințul de Savoya, de aici a pornit ca să facă o expediție prin Oltenia. Câtă vreme insula era supusă austriecilor, erau trimiși în garnizoana Ada-Kaleh, în această depărtată colonie, tot felul de prinți și ofițeri din nobilime, pedepsiți pentru cine știe ce aventură galantă.

Moscheea din Ada Kaleh

Fost pașalâc turcesc, insula conține până astăzi o populație pur turcească. Fatalitatea a vrut ca ea să fie uitată de oameni și de Dumnezeu de două ori în cursul istoriei și tocmai atunci când era în interesul ei ca istoria să-și amintească de ea. A uitat-o Bismarck la 1778 și atunci, ca să se repare această greșeală de la masa verde i s’a dat un fel de independență, rămânând cu numele sub suzeranitatea turcilor. Și a mai fost a doua oară uitată, după răsboiul mondial, la Geneva, când tratatul de pace a hotărât noua formă a Europei. 

 

Din negura vremurilor, primarii din Ada-Kaleh încărcau pe măgari registrele și arhiva națională a insulei și porneau cu ea prin țări străine, ca să amintească guvernelor de existența acestei pașnice populații. Tot astfel, la 1919, bătrânul primar din Ada-Kaleh sosi cu hârţoagele la București și mare fu uimirea politicienilor români când aflară că la Geneva a fost omisă fixarea soartei acestei insule. Primarul aducea cu el o jalbă nesfârșită, semnată de absolut toți locuitorii insulei, care cereau Genevei să-i alipească la România, fiindcă ei nu voiau să devină sârbi. Guvernul român transmise conferinței de pace cererea aceasta și de atunci insula a devenit românească. În schimb s’au dat acestor oameni, cari în virtutea principiilor de auto-determinare statuate de Wilson își afirmaseră liber dorința de-a se alipi României, o serie de privilegii ca: scutirea de-a face armata, scutirea de-a plăti impozite, etc.

Doi copii ai insulei - 1933

Armata nu puteau s’o facă, fiindcă insula n’ar fi putut rămâne numai cu femei și cu copii, în timp ce soții ar fi fost trimiși la oștire. Impozite nu puteau plăti, deoarece insula nu producea altceva decât șerpi și cărămizi vechi, din dărâmăturile cetății Mariei Thereza. În adevăr, alte bogății nu mai există în această insulă săracă. Există, departe, la celălalt capăt al Dunării românești, în mare, Insula Șerpilor, pe care, oricât ai căuta, nu găsești nici urmă de șarpe. În schimb, adevărata insulă a șerpilor este această Ada-Kaleh… 

 

Locuitorii din Ada Kaleh

Locuitorii au dus aici o viaţă foarte primitivă şi patriarhală. Până mai anii trecuţi, neavând altceva de oferit, ei dăruiau vizitatorilor câte un mic şarpe, ucis de copii printre bolovani. Copiii îşi prindeau singuri peştele şi-l frigeau la focuri mici, în timp ce noaptea, contrabandiştii treceau spre malul sârbesc în bărcile lor agile, tutun, chihlimbar, bijuterii orientale, uleiuri parfumate, fructe exotice şi pistoale medievale. Din cauza mizeriei, în timpul răsboiului, mulţi au fugit de pe insulă. Dar gazdele de contrabandişti, tăinuite prin catacombele cetăţii medievale, puteau să câştige câte ceva. Toţi erau în sdrenţe şi cerşeau. Ieşeau ca nişte piraţi ai mizeriei din văgăunile lor ascunse în insulă şi cerşeau în şosea, oprind maşinile, sau în gări, la Vârciorova şi Orşova, când soseau trenurile. Rar, vreun locuitor care să aibe o capră: acesta era considerat chiabur.

Ei au dus aici o viaţă în adevăr subterană, deoarece insula e plină de pivniţele şi subteranele cetăţii vechi. Şi au dus-o cu mizeria aceasta, din jalbă in jalbă, până ce într’o bună zi Regele Carol al II-lea, suit de curând pe tronul României, a descins în insulă. Data aceasta a rămas pentru turcii din Ada-Kaleh o dată memorabilă, istorică: 4 Mai 1931. Ei serbează până azi această dată ca pe o sărbătoare naţională a insulei şi există chiar un restaurant şi câteva prăvălii care se numesc „La 4 Mai". În adevăr, această dată a însemnat în istoria mizerabilei insule începutul unei ere de mare prosperitate, dacă nu pentru toţi locuitorii cel puţin pentru o parte din ei. Regele, impresionat de aceasta teribilă mizerie, a dat noi privilegii insularilor, şi s-au găsit câţiva dintre locuitori care au ştiut să valorifice, la maximum, generozitatea regală. În definitiv, spiritul comercial este una din calităţile turcilor. Pe lângă vechile lor privilegii de-a nu plăti impozite şi de-a nu face armata, ei obţinură acuma o nouă serie de scutiri de taxe, având dreptul să aducă şi să desfacă, fără a plăti taxe vamale, un vagon de tutun, un vagon şi jumătate băuturi spirtoase, două de cafea, 1500  kilograme obiecte de amintiri şi 1500 de fesuri. Cu acest din urmă articol nu prea au ce să facă turcii de la Ada-Kaleh deoarece influenţa lui Kemal a ajuns până aici şi mulţi din ei au adoptat ţinuta mai sportivă, de-a merge prin soarele dogoritor cu capul gol sau cel mult cu o bască sau o panama, în locul cilindrului roşu de postav.

- La ce vă servesc atunci atâtea fesuri câte importaţi?

- Le vindem vizitatorilor, ca amintire.

Se pare că femeile nu s’au lăsat tot atât de mult influenţate de teoriile îndepărtatului Kemal. Cât timp am stat în insulă n’am văzut nici o femeie. Toate fug de ghiauri şi stau ascunse prin subteranele cetăţii Maria Theresa.  Abia am putut să zăresc un obraz înfofolit în voaluri negre, apărut din greşeală, printr’o crăpătură a zidului.

Interiorul moscheii din Ada Kaleh

Gestul regal a avut o urmare de neprevăzut: comerţul a luat pe insulă un avânt extraordinar. Cât ţine aleea principală prăvăliile stau una lângă alta, expunând tot felul de obiecte de amintire, coliere false, mărgele de toate culorile, brăţări de tinichea, ţigarete, pipe, mai toate cu un vag aer turcesc. S’ar zice o mică parodie a bazarului de la Constantinopol. În pragul unei astfel de prăvălii ne oprim, pentru ca domnul Emin Haşip, primarul liberal al insulei, să ne prezinte pe domnul Aii Kadri, preşedintele societăţi musulmane. Domnul Aii Kadri, sever şi corpolent, nu e prea vorbăreţ. Totuşi, penibil, de parc’ar face nişte extracţii dentare, reuşim să-i scoatem câteva informaţii:

-  Societatea musulmană este aceea care-a comercializat dărnicia Suveranului. Ea administrează fesurile şi suvenirurile, cafeaua şi tutunul, scutite de taxe. A pornit cu douăsutedemii de lei capital şi a dat vreo două milioane şi ceva beneficiu anul trecut. E o societate în adevăr prosperă. Din cei 560 de locuitori ai insulei, 180 sunt acţionari.

- Dar nu cumva - îl intreb pe taciturnul preşedinte - de aceste râuri de lapte şi miere profită numai câţiva din comitet? Îi văd pe ceilalţi locuitori cam sdrenţăroşi...

- Deloc. Chiar şi cei cari nu sunt acţionari iau 25% din câştig.

Aşadar un fel de comunism sui-generis, în care acţionarii îşi împart partea leului şi mai dau şi celor ce nu posedă acţiuni. Afacerea cea mai rentabilă se pare însă că o face această societate cu zahărul. În adevăr, ea a obţinut dreptul de-a aduce în insulă zece vagoane anual, fără a plăti taxele către stat şi totodată se îngăduie oricărui vizitator să scoată 15 kgr. zahăr la plecarea din insulă. Beneficiul realizat de societate e de 3,50 lei la kilogram.

Muezinul minaretului chemând la rugăciune

O altă afacere este aceea cu tutunul. Insularii au obţinut şi dreptul de-a fabrica ţigări, aşadar li s’a cedat o parte din monopolul ce revine statului. Ei aduc tutun din Bulgaria şi Turcia, fabrică ţigări chiar pe insulă, unde posedă instalaţiuni speciale, le pun o banderolă a statului şi fiecare persoană care vine în insulă are dreptul de-a lua cu ea o mie de bucăţi. În fine, e faimoasă fabrica de rahat, din produsele căreia toţi vizitatorii se simt datori să cumpere câte o cutie cu forme originale, de carte fără file, sau de hexagoane. Turcii de la Ada Kaleh mai păstrează şi mareşalului Averescu o amintire de recunoştinţă, fiindcă el a fost primul care după răsboi le-a cedat o parte din monopolul statului de-a fabrica ţigări şi i-a îndemnat să construiască un parc, care astăzi a luat fiinţă şi poartă numele mareşalului. Negustorii nu se ţin după vizitatori, ca cei din bazarul de la Constantinopol. Turcii de la Ada Kaleh fac invitaţii foarte politicoase şi discrete:

- Binevoiţi a vizita şi magazinul meu!

Magazinul, de patru metri pătraţi e încărcat cu tot felul de obiecte de souvenir cu cărţi poştale ilustrate, cutii de rahat şi fesuri.

- Luaţi un fes, vă rog, numai cincizeci de lei. Vă stă foarte bine.

Bazarul din Ada-Kaleh în anul 1905

Moscheea din Ada Kaleh

 

Cu hogea Ale vizităm moscheea. Pe jos, un imens covor roşu, care e una din comorile acestei insule - fiindcă vom vedea că la Ada Kaleh mai sunt şi alte comori. Se spune că acest covor ar valora câteva milioane. Credem însă că e o exagerare care se datoreşte unei glume pe care a făcut-o domnul Octavian Goga când a vizitat insula. Totuşi, e cert că e un covor superb, de 480 kilograme greutate şi de 44 metri pătraţi. E originar din Smirna. Lângă moschee se află cimitirul, un câmp arat parcă, cu mici movile de pământ, fără nici o floare, fără verdeaţă şi numai în mijlocul câmpului un monument de piatră albă.

 

Moschea din Ada Kaleh

 

Fruntaşii acestei populaţii, de când insula lor e în plină prosperitate, visează lucruri mari: ei vor să construiască o uzină şi un hotel. În acest timp, populaţia sărăcăcioasă doarme încă în catacombele insulei unde scotocesc nopţi intregi şi sapă, fiindcă domneşte credinţa că au rămas de la turci şi de la austrieci mari comori, îngropate în pământ.

- Dar a găsit vreunul din dv. vreo comoară?

- Cum să nu. Abdi Mustafa a găsit o oală cu bani.

Se pare că marea speranţă a acelei părţi din populaţie, care nu beneficiază prea intens de scutirile de taxe, a rămas găsirea unei comori; partea care revine celor ce nu sunt acţionari la „Musulmana” fiind uneori abia de 800 lei de persoană pe an, după cum ne spun unii locuitori din insulă, fără să fi putut însă controla acest fapt la societate.

 

Ada Kaleh -1935

Mormântul sfântului Miskin Baba

 

La plecare trecem din nou prin parc şi ne oprim în faţa unui monument ciudat, o capelă mică:

- E mormântul sfântului Miskin Baba.

- Dar ce-a făcut acest sfânt?

- Mi se înşiră minunile acestui sfânt musulman, venit din ţări depărtaţe pe Dunăre, până la Ada Kaleh. Se pare că nu numai în timpul vieţii, dar şi după moarte, sfântul a mai făcut o minune, fiindcă locuitorii ne povestesc că acum câţiva ani o femeie bătrană a visat pe Miskin Baba spunându-i că în curând va veni un domn mare în insulă şi apoi va curge lapte şi miere. În adevăr, peste câtva timp avea să vină Regele Carol al II-lea şi să reverse augusta sa bunătate asupra credincioşilor lui Allah. Totuşi, populaţia aceasta care adoră filigeana de cafea şi orele de îndelungă inactivitate în pragul prăvăliilor, are oarecum nostalgia vremurilor aspre de odinioară. Cei câţiva conducători însă, văd viitorul în aspecte americăneşti:

- Ar trebui să ni se mai dea încă un privilegiu: acela al jocurilor de noroc. Noi suntem gata să construim un mare casino pe insula şi atunci va avea şi România, Monte-Carlo al ei.

- Şi voi veţi fi un fel de Monaco, de capul vostru?...

Mormântul Sfântului Miskin Baba

- Noi am studiat chestiunea construirii unui mare casino, cu un mare palas, care să atragă nu numai pe turiştii romani, dar şi pe străini. Dar am auzit noi că severinenii vor să ceară pentru ei acest drept. Cum s’a acordat Băilor Herculane ni s’ar putea da şi nouă şi dacă facem marea uzină electrică, hotelul şi casinoul, atunci bogăţia care-ar veni la noi s'ar răspândi asupra întregii ţări... “

 

Sursa: articolul “Povestea insulei Ada Kaleh” - semnat "A.B." - publicat în  revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 15 iulie 1934