Automatele – micile minuni interbelice

Deși poate că pare greu de crezut în vremurile de azi, automatele erau o prezență relativ banală în Bucureștiul de ieri Mă refer aici atât la automatele stradale cât și la automatele destinate servitului mesei. Despre localurile cu automate de sandwich-uri, băuturi sau prăjituri v-am povestit pe larg într-un alt articol, "Fast food-uri interbelice". Astăzi vă voi povesti despre automatele mai banale, destinate vânzării dulciurilor (șocolată, biscuți, bomboane), a celor pentru distribuirea biletelor de tramvai sau a parfumului, precum și despre “automatele - joc de noroc” (pardon – de dexteritate). Articolul pe care o să-l citez în continuare a fost publicat în numărul din 4 noiembrie 1931 al revistei “Ilustrațiunea Română”:

Stânga: Bucuria copiilor - automatele pentru dulciuri
Dreapta: Parfum de la automat (de doi lei parfum)

Atracția românilor pentru automatele stradale

 

“Tot românul sau poate tot muritorul are o atracție mistică spre automat. Știe el, desigur, că la originea tuturor lucrurilor e tot o mână omenească și un creier gânditor care cântăresc marfa, o împart în porții și o pun la dispoziția onoratei clientele. Dar… dorul de minuni care sălăsluiește în suflet, ca o amintire a vremurilor când, la voința vreunui sfânt coborât pe meleagurile astea, apa țâșnea din stâncă, mai creează iluzia că și noi realizăm ceva extraordinar, când prin simpla apăsare pe un buton (după prealabila insuflare a “harului” sub forma meschină a unei monede) declanșăm o mașinărie complicată și facem să apară lucrul dorit.

Bineînțeles copiii au fost cei care s'au bucurat cei dintâi de inovație. De altfel generația nouă  e întotdeauna mai puțin surprinsă și mai gata de adaptare în fața creațiunilor noi. E cel mai bun semn că începem să devenim și noi “generație veche". Deci, ăștia mai maturi am avut un moment de ezitare în fața americanizării. Copiii însă, au îmbrățișat-o imediat și - funcția creând organul - au apărut în toate colțurile de străzi precum și la stațiile de tramvaie, minunate cutii de tinichea sau fier, pline cu fel de fel de atracții: biscuiți, șocolată, caramel… 

 

Dar, întocmai cum nici minunile nu se efectuează totdeauna la comandă, se întâmplă adesea ca bănuțul să sune doar batjocoritor în lada de fier, fără ca minunea – adică șocolata sau mai știu eu ce bunătate de un leu – să-și facă apariția. Zadarnice sunt lacrimile micuților păcăliți de monstrul-mecanic și singura răzbunare ce le rămâne este o bună lovitură de picioruș revoltat. N’am putea susține cu certitudine că e concesionarul acela care și-a rezervat această "șansă" în plus a introducerii de monedă fără "contravaloare". Dar dacă așa ar fi cazul, el s'ar fi dovedit un excelent psiholog, căci a creat un risc. Și riscul e doar o tentație în plus: Nesiguranță, așteptare, emoție…

Stânga: Jocuri de dexteritate... la automat
Dreapta: Cântarul automat

Cea mai bună dovadă, că acest risc își joacă rolul de chemare, e aglomerația din fața automatelor în care, zvârlind leul cu dexteritate, faci să-ți iasă un șir întreg de lei etalați frumos în "corpul cutiei de metal". Numai că aici nu se mai poate vorbi de "riscul de a pierde", ci de riscul de a câștiga, atât de minunată fiind această eventualitate. De altfel acest soi de joc nu atrage decât specia cea mai inferioară de vulg, aceiași care se înghesuie la Moși în jurul roatei cu trei numere din șapte "câștigătoare". Sunt gâștele sigure de a fi jumulite. Dar automatul în sine a prins. Precum altădată îți dădeai întâlnire în hall-ul cinematografului cutare, acum cuvântul de ordine e: la automat. Sub aparența unei ieftinătăți care scoate ochi, negustorul are totuși grijă să nu piardă nici el, dozându-și bine porțile, astfel ca acela care împarte, să-și facă partea leului, sau a leilor…

Pentru noi cetățenii însă, aceste automate au avut și un efect salutar cert: concurându-se între ele au provocat o supralicitare, care a dus la ieftinirea – încă foarte relativă – a prețurilor exagerate din cafenele și bodegi și la ocolirea restaurantelor prea speculante. Ele sunt un excelent refugiu în caz de ploaie și recunoaștem că-și dau toată osteneala ca să ne apară cât mai estetice. O inovație fericită este serviciul efectuat de fete curățele, care satură ochiul, acolo unde stomacul rămâne nesăturat... Dar, românu-i greu până se apucă de un lucru, că de lăsat se lasă ușor… Așa că să nu vă fie teamă de prea multă mecanizare. Zarva începutului e urmată totdeauna de o acalmie trist prevestitoare... Să dea Domnul să fim noi proști profeți.”

Sursa: articolul “Automatele” - publicat în numărul din 4 noiembrie 1931 al revistei “Ilustrațiunea Română” - disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor