Refugiați ruși în Bucureștiul interbelic - Povestea lui Vladimir Gerutzki

Mărturii din infernul roșu: refugiați ruși în Bucureștiul interbelic (I)

Suntem în Bucureștiul anului 1931. Vom merge împreună să ne petrecem seara pe terasa unui restaurant cu specific rusesc. Restaurantul se numește „La urs” și este „instalat” pe terasa unui uriaș block-house din Piața Senatului. Găsim acolo refugiați ruși dansând, cântând sau plângând, "unii pentru bucurii trecătoare, alții pentru dureri neștiute...”: „Într’o aripă a restaurantului, lumea dansează. În clar-obscurul sălii perechile urmează tactul unui jazz discret. Până și saxofoanele - de obicei atât de stridente - scot glasuri potolite, armonioase, cu un ciudat timbru omenesc. Este un calcul precis de efecte care poartă toată această lume înfierbântată de șampanie, într’un fel de reverie uluitoare... Ochii febrilitând de patimi și de dorinți neîmplinite se privesc cu înfrigurare și așa cum apar și dispar în timpul dansului, par jocul ochilor de pisică în întunericul nopții...”.

 

Pare o lume feerică. O lume a pasiunii și a plăcerilor. Aflăm însă curând că am pășit într’o lume plină de oameni care vorbesc despre fericirea pierdută: e lumea refugiaților ruși din Bucureștiul interbelic. A celor care au reușit să scape din infernul roșu.

 

Garderobierul e Costeneţzki e un fost avocat renumit din Kiev. Directorul restaurantului e Vladimir Gerutzki – un fost ofițer al armatei țariste. La o masă doi foști generali din armata rusă discută cu aprindere chestiuni politice. Bătrânul de la masa vecină a fost unul dintre cei mai bogați oameni din Nikolaewski. A trecut într-o noapte Nistrul înot împreună cu cele doua fete ale lui de 5 și de 6 ani. Soția, fratele și cumnații i-au fost uciși într-o noapte de groază. Chelnerul e poate un fost conte rus. Iar cei de aici sunt cei mai fericiți dintre cei evadați din Rusia roșie. „Câți duci, conți, prinți, profesori, avocați sau moșieri din Rusia de altă dată nu sunt astăzi decât numai niște simpli șofeuri, restauratori, dansatori sau lucrători de uzine? Câte mâini delicate de contese nu spală rufe în foburgurile Parisului, sau la periferiile Berlinului ? Câte figuri glorioase ale vechei Rusii nu cerșesc în trista lor pribegie?”

 

Jazz-bandul restaurantului "La urs"

 

Vom încerca să devoalăm împreună câteva dintre destinele refugiați ruși aduși de soartă în Bucureștiul interbelic. Cel care ne deschide drumul în lumea aceasta a disperării este reporterul Ion Tik pe care îl cunoaștem deja. Să începem cu:

 

Refugiați ruși la o masă de pe terasa "La urs" (stânga)
Costeneţki: avocatul-garderobier (dreapta)

VLADIMIR GERUŢZKI – FOST OFIȚER AL ARMATEI RUSE

„Domnul cu părul argintiu, extrem de amabil, de simpatic, care „primește lumea", este directorul restaurantului „La Urs". Se numește Vladimir Geruţzki, fost ofițer în armata rusă. Îl poftesc la masă și-l rog să îmi spună câte ceva despre refugiații ruși...

- Despre refugiați? Alege orice refugiat la întâmplare și viața lui este un roman trăit, plin de peripeții și de „întâmplări extraordinare". Fiecare rus își are romanul pribegiei sale, plămădit din lacrămi și amintiri grozave. Ai doar atâtea de auzit...

- Mi-ai putea spune poate chiar despre d-ta...

Gerutzki, care nu se aștepta la o asemenea propunere, avu un moment de ezitare; apoi, pentru a-mi satisface dorința, începu să-mi povestească. 

- Am fost ofițer activ în armata rusă, la Petrograd. Mi-am petrecut tinerețea în capitala Rusiei, unde mi-am făcut studiile. Trăiam liniștit fără să cunosc alta decât îndatoririle mele ostășești. A venit războiul. Am luptat cum au luptat toți bunii ruși care își iubeau țara. A intervenit revoluția - balaurul care și-a înghițit proprii copii. A venit a doua revoluție, mai profundă și mai grozavă. Cine le-a văzut și le-a trăit pe amândouă își poate da seama de ce'nseamnă schimbare de regim politic... Am luptat în urmă în armata lui Vranghel, ca ofițer, cu conștiința împăcată că îmi fac datoria. Ce am pățit în acest interval și ce am suferit noi cari luptam pentru o idee, nu-ți voi povesti, pentru că ar fi să-ți răpesc o noapte întreagă...

Gerutzki  se opri un moment și își trecu mâna pe frunte, ca și când ar fi vrut să-și aducă aminte de lucruri depărtate...”

 

PE UN GER CUMPLIT  DE - 23°

„– Dacă viața pentru mine nu mai cântărea nimic, soarta familiei mele mă chinuia amarnic. Soția mea născuse un copil și așa cum era fără hrană și fără adăpost, într'o noapte de iarnă a trebuit să fugă pe jos de frica morții, care o amenința la tot pasul... Închipuește-ți o femeie purtând la sân un prunc de-abea născut, fugind în toiul iernii, pe un ger cumplit de  -23°, pe drumurile însângerate din Sfânta Rusie spre granița pe care n'o văzuse niciodată. Înnebunită de groază, soția urma acel drum al morții rămas de pomină, pe care l-au urmat atâtea mii și sute de mii de ruși, alungați de furia luptelor și a măcelurilor fără nume. N'a murit înghețată de frig, nici ea nici pruncul, printr’o minune dumnezeiască. Într'un târziu, după un lung sir de ani, i-am revăzut pe pământ străin. Îi credeam morți. Îi socoteam adormiți pe câmpia largă a Rusiei însângerate, adormiți pentru totdeauna alături de frații lor care au plătit cu viața evenimentele din ultimii ani. Soția mea mi-a povestit marșul morții, în iarna cumplită a anului 1920, marșul pe care nici o minte omenească nu și-l poate imagina:

 

Vladimir Geruţzchi povestindu-și drama

- Țineam tot timpul copilul la sân pentru a-i da ceva din căldura trupului meu și lihnită de foame cum eram, n'aveam nici pic de lapte. Mergeam zile și săptămâni de-a rândul pe jos, pe jumătate înghețată de frig, printre ruinele Rusiei. Odată, am căzut în nesimțire cu copil cu tot, la marginea unui sat care era în flăcări. M'am pomenit după două zile adăpostită între pereții unei locuințe pe jumătate dărâmată, încălzindu-mă la cărbunii rătăciți în cenușa casei incendiate. O bătrână, „nebuna satului" mă îngrijea veghind la căpătâiul meu. Era singura supraviețuitoare de prin partea locului care mi-a putut da o mână de ajutor... Am ajuns în cele din urma la graniță și de acolo, cu sprijinul oamenilor milostivi am scăpat din marele infern".

VAPORUL MORȚII

“Gerutzki îmi povesti apoi cum a luptat în armata lui Vranghel, și cum, în cele din urmă, a trebuit să se refugieze cu ultimul vapor care mai putea pleca din apele sovietice. Lupta celor ce voiau să-și salveze viața agățându-se de vaporul care urma să-i transporte în altă țară a fost groaznică. Vaporul era supraîncărcat și oamenii stăteau claie peste grămadă. Pe mal era un furnicar de oameni intelectuali, nobili, burghezi, funcționari, cari încercau să ia cu asalt vaporul, singura salvare. Femei, copii, bătrâni învinși în lupta de a putea ajunge la vapor, țipau îngrozitor. Mulți s'au înecat în mare, încercând să înoate până la vapor, sau căzând de pe scările lui, în lupta cu cei cari încercau să le ia locul. A fost o luptă pe viață și pe moarte care s'a sfârșit prin plecarea vaporului și printr'un mare număr de oameni înecați... A fost - cum i s'a spus în urmă - vaporul morții care a salvat viața unora distrugând pe a altora.”

UN OFIȚER AJUNS BIRJAR, GRĂDINAR, PORTAR DE HOTEL

„În pribegie, am făcut de toate. Am fost, rând pe rând, birjar, grădinar, portar de hotel, slujbaș la compania de vagon-lits. Ce nu face omul pentru a-și câștiga cinstit bucata de pâine! Ți se pare ciudat ca un om care se bucura de o situațiune destul de bună la Petrograd să fie birjar la București. Dar așa este. Le-am încercat pe toate cu speranța că într'o zi lucrurile se vor schimba sau că voi putea găsi o ocupație corespunzătoare aptitudinilor și cunoștințelor mele. Au trecut ani după ani, și lucrurile nu s'au îndreptat. Am rămas în cele din urmă, în comerț, în acest post unde conduc treburile restaurantului, proprietatea d-lor Iohana și Gilis, de asemeni doi refugiați.

- Totuși, schimbarea de îndeletniciri, în lupta pentru existență, trebuie să fie până la un punct, destul de interesantă.

- Într’adevăr schimbarea de îndeletniciri – spuse Geruţzki - este până la un punct un sport plăcut atunci când ai existența asigurată. Dar, când n'o ai și ești nevoit să muncești orice și oriunde, duci viața de câine pe oare o duc toți pribegii…”

 

Continuarea aici: Povestea unui cerșetor - milionar

Sursa:

 

- articole din seria „Sus pe terasa Ursului – din tragediile refugiaților ruși” – semnata Ion Tik – publicate în „Ilustrațiunea Română” – numerele din 1 și 8 ianuarie 1931 -  citite din colecția Bibliotecii Digitale a Municipiului București

 

(articol publicat în iunie 2014; ultima actualizare martie 2023)