La pas prin “Piaţa Mare”

Un adevărat furnicar. Un loc asaltat de “un întreg popor de cucoane, de bucătărese, de servitoare, de gospodari, de restauratori”. Un loc în care toți se agitau, discutau, se certau. Într-un cuvânt – târguiau. Acest loc era spațiul cuprins între “Piața mare” (sau "Piața "Bibescu Vodă") și “Halele centrale“ - așa cum le numeau toți bucureștenii.

 

Halele din Piața Unirii

 

Complexul comercial din zona pe care o numim azi Piața Unirii, a fost construit începând cu anul 1872, an în care s-a ridicat Hala centrală  - construită după modelul piețelor acoperite pariziene. Peste drum de ea s-a construit Hala de pește – dotată foarte modern pentru acea perioadă – cu bazine cu apă pentru peștele viu și cu mari depozite subterane. 

“Piața mare” (sau Piața Bibescu Vodă)

Piața de legume și fructe a fost amenajată modern în anul 1906, la poalele Dealului Mitropoliei. Din păcate, astăzi s-au pierdut aproape în totalitate farmecul și istoria locului. Doar latura dinspre Hanul lui Manuc mai aduce aminte de vremurile trecute. S-au păstrat multe fotografii care surprind imagini din Piața Bibescu Vodă. Dar “spiritul  locului" nu mai poate fi redescoperit decât citind descrierile făcute de cei care au străbătut furnicarul. Unul dintre aceștia a fost Ion Tik, un reporter al revistei “Ilustraţiunea Română”. Iată cum vedea "Piața mare", în anul 1929, cu ochii lui ageri de reporter:

Forfota cumpărătorilor 
din Piața Bibescu Vodă - 1932

HALA DE PĂSĂRI

“O raită prin hala de păsări. O grădină zoologică în miniatură departamentul păsărilor vii. Deosebirea e, că varietățile sunt comune deși sunt din toate speciile pe care străbunul Noe le’a urcat pe corabia biblică. Gălăgia caracteristică oamenilor este înlocuită prin gălăgia păsărilor. Corul rațelor, rățuștelor și gâștelor acoperă toate celelalte glasuri. Într’un colț, o gospodină care n'a uitat să’și sulemenească fața ca o sorcovă, “cercetează" o pereche de găini. Cu degetele înfipte în penele găinilor, explorează diferitele regiuni, probabil pentru a stabili cantitatea de grăsime de care dispun; apoi, cu gravitatea celui mai desăvârșit  cunoscător, dă sentința:

- Slabe de mor în mână. Nici gratis nu le iau.

Vânzătoarea, o precupeață "de rasă”, acoperită de sus până jos de fulgi, un fel de uniforme a acestor negustorese, protestează violent, într’un vocabular dintre cele mai amuzante. Apoi smucind păsările din mâna gospodinei, îi spune:

- Te pricepi la găini, cum mă pricep eu la sulimanurile dumitale. Găina este slabă pentru că ouă. Face săraca 2 ouă pe zi. Asta face 7 lei pe zi. În  cincisprezece zile ți-ai scos banii și mănânci găina pe gratis... Ai înțeles?

Femeia surprinsă de această socoteală, rămâne o clipă pe gânduri apoi, aducându-și aminte de insulta cu sulimanul, îi răspunse:

- Acum nici dacă-mi plătești n'o mai iau.

Traversez hala, în dansul nesfârșit al fulgilor care inundă cuprinsul, precum inundă la teatru ploaia de hârtiuțe care imită adierea zăpezii... În fața halei de păsări zăresc târgul porumbeilor.”

PĂSĂRARII

“Între mături, coșuri și obiecte de menaj, cei mai liniștiți dintre negustorii piețelor, păsărarii, îșì petrec timpul explicând amatorilor feluritele varietăți de porumbei, canari, scatii... Iată, porumbelul cu aripile cenușii, este dresat. Canarul din dreapta cântă trei ore pe zi. Dacă ești om nervos, nu-l poți tine în casă pentru că este un mare cântăreț.

Imagine din Hala de păsări

Într'un colț o colivie mare în care dansează două duzini de păsărele verzi. Sunt puii de papagal cu penele pictate de o mână măiastră. Înfig o smochină între gratiile coliviei. Puii se reped la mâncare și sfârșitul este o luptă disperată în care arma aleasă este ciocul întors. Lupta este crâncenă, o luptă “pentru existență" în care învinge, ca și în viața oamenilor, cel mai tare. 

 

Dintre toți negustorii piețelor, păsărarii sunt “pasionați de marfa" pe care o au. Păsărarii, înainte de a fi negustori, sunt iubitori de păsări. Iubitori, în adevăratul sens al cuvântului. Păsărarul vorbește și desmiardă  păsărica; îi fluieră, îi cântă, o mângâie ca pe-un copil mic și când se desparte de ea, recomandă cumpărătorului s'o iubească; pentru că și pasărea are suflet ...”

HALA DE PEȘTE

“O hală luminoasă, cu instalații de apă, cu rigole de scurgere, gata să cuprindă vagoane întregi de pește. Dar așa cum e de obicei, s'ar putea numi Hala fără pește. Doi pensionari cu părul alb, discută în fața unui compartiment plin cu pește sărat. Sunt două-trei ciortane, dar sunt atât de scumpe de parcă sunt aduse de la Polul Nord.

- Pești de reclamă, domnule. Sunt pești pentru bogătași, nu pentru noi… 

- De ce’or fi atât de scumpi? Cu cât s'au înmulțit și s'a ieftinit prețul peștilor de pe Calea Victoriei, pe atât s'a scumpit prețul peștilor veritabili.

La pas prin "Piața mare"

Vânzătorul de pește se amestecă și el în vorbă:

- Scump cumpărăm, scump vindem. Vine pește puțin și cât vine se vinde dis de dimineață... Dacă aveți dv. mai ieftin, cumpărăm...

Pensionarii se priviră mirați, apoi unul adăugă:

- Balta noastră e biata pensie. Și nici ea nu mai are pește...

Părăsesc hala sub privirea binevoitoare a vânzătorului de pește, care probabil, sesizase scopul vizitei mele.”

CEL MAI MIC VÂNZĂTOR

“La ieșire, zăresc între picioarele oamenilor cari circulau pe trotuarul din fața halei de pește, un copilaș ca de trei-patru anișori, cu o cutioară de carton, pe care stau la rând ca soldații, câteva duzini de ace purtând în vârf câte un cocoșel de sticlă.

- Cocoșei, cocoșei, un leu bucata...

Glasul argintiu al micului vânzător, cel mai mic din câți am putut vedea, se pierde printre picioarele oamenilor și fustele jupâneselor.

- Un leu cocoșelul! Un leu cocoșelul!

Micul vânzător, zărindu-mi privirea ațintită spre cocoșeii lui, se apropie și îmi întinse cutia de carton plină cu ace.

- Un leu bucata. Cumpărați?

Și ochii copilului se umplură de bucurie, ca și când cineva l'ar fi cumpărat cu cutie cu tot.

Cel mai mic vânzător

- Câți ani ai?

- Patru.

- Și de ce nu stai acasă?

- Pentru ca n'am ce mânca. Bunica care mă îngrijește este oarbă.

- Cum te cheamă?

- lonel.

- Nu-i adevărat, răspunseră mai mulți copii, cari atrași de convorbirea noastră, asistau la discuție. Îl cheamă Țăndărică. 

- Purice, strigă un altul.

 - Pițigoi - adăugă un țigănuș cu picioarele goale; îl cheamă pițigoi și îi din mahalaua noastră!

Ionel se înroși până în vârful piciorușelor lui goale și murdare de această desmințire. Și rotind ochii vioi, schimbă vorba:

- Cumperi, boierule, sau mă ții cu vorba?

- Cumpăr, dar să te fotografiez pentru că ești... cel mai mic vânzător de ace...

- Mai întâi cumpără și apoi fotografiază-mă.

Târguieli de toamnă

I-am satisfăcut dorința, convins ca în inteligența micului vânzător se ascund talentul cine știe cărui viitor întreprinzător sau scânteia care a făcut celebritatea atâtor oameni care au ilustrat comerțul sau industria lumii…”

PIAȚA DE ZARZAVAT

“Traversez podul care ascunde pe un lat de câțiva metri fața murdară a  Dâmboviței și iată’mă în fața Pieței Bibescu-Vodă. În fața portalului cu înfățișare civilizată, un popor de vânzători ambulanți, de băiețandrii fără rost, de unguroaice cu coșurile pline de târguieli, în grupuri, discută, țipă sau privesc liniștiți la feluritele “demonstrații" ale micilor negustori de trotuar. Un cărucior prevăzut cu un cuptor cu jarul aprins, poartă câteva bucăți de plăcintă în formă de plapomă. lată unul care a înșfăcat o bucată de plăcintă, pe care o înghite într'o secundă cu iuțeala unui scamator.Un vânzător de mici aparate de plumb țipă, cu glas metalic:

-  Nu mai trebuie ață, nu mai trebuie ac, nu mai trebuie nevastă! Cinci lei bucata. Ultima descoperire a lui Edison, frate cu Faraon...

O femeiușcă grasă ca un butoiaș, cu fața plină de unturi de gâscă, privește demonstrația cu aparatul, apoi când aude că…”nu mai trebuie nevastă" scuipă strigând:

- S’o crezi tu, șarlatanule!

O precupeață

Câțiva șofeuri de la mașinile care își așteaptă stăpânii plecați la târguieli, asistă uimiți, la alți vânzători care “demonstrează publicului ultimele minuni":

- O încheietoare care face nod la cravată. În două secunde oricine își pune cravata cu mașina...

Altul. Cu mutră de pușcăriaş proaspăt ieșit din pensionul Văcăreștilor:

- Săpun de scos pete, instantaneu. Scoate orice pete de grăsime, de cerneală, de seu, de fructe, pete de orice natura. Cea mai noua invenție americană...

Entuziasmul vânzătorului fu un moment domolit de “sentința" unuia care ascultase, mai atent povestea săpunului miraculos:

- Să’l vinzi băiete, la Văcărești. Acolo găsești mai multe pete decât pe aici.

O piatră care "ascute orice"

Piaţa Bibescu. La intrare, deasupra miilor de capete de oameni care mișună ca furnicile, un cap uscațiv cu ochi șireți și două mâini cari agită o coasă. Este tot un ambulant care “face demonstrație" cu o piatră miraculoasă care ascute orice. Bineînțeles că ascute atât timp cât face dansul demonstrației...

 

Zarzavagii au recolte bogate și tocmai din această cauză au scăzut și prețurile. Privind tarabele supraîncărcate cu zarzavaturi, verdețuri, ceapă, cartofi, ai impresia că te găsești în împărăția vegetarienilor, care precum se știe, mănâncă și visează munți de zarzavaturi... Vânzătorii, în majoritate pui de olteni, băieți ageri și inteligenți, fac față aglomerațiunei cotidiene...

 

Ici și colo, câte o gospodină care face gălăgie, adeseori pe gratis, pentru că târgul la piață fără nițică ciorovăială n'are nici un farmec... Coșurile și panerele sunt singurele mulțumite de ceea ce primesc, fiecare în parte, ca dintr’o grădină fermecată, fără sfârșit. În fundul pieței, fructarii. Mii de coșuri pline cu struguri, prune și mere, anunță “temeiul toamnei". Toată lumea e în mișcare, unii cumpără, alții vând, unii se ceartă, alții discută; un singur om e liniștit: agentul forței publice, sergentul care, de oboseală, a adormit pe un colț de ladă de lămâi.”

Sursa: articolul “În Piața mare” - semnat Ion Tik - publicat în “Ilustrațiunea Română” - numărul din 26 septembrie 1929