100.000 de pelerini de Ziua Crucii la Maglavit

Cine a fost Petrache Lupu

 

“Cine este Petrache Lupu și în ce constă celebritatea lui care vrăjește atâta lume urnindu-o pe anevoiosul drum al Maglavitului și al pocăinței? Petrache Lupu e un cioban. La școală n'a umblat și nu știe deci carte. Rămas orfan de copil, zestrea lui a fost singurătatea și năcazul.

Ziua Crucii la Maglavit - fotografie de pe prima pagină
a revistei "Realitatea ilustrată" (stânga)
Petrache Lupu  vorbind mulțimii de Ziua Crucii (dreapta)

Suferințele nu și le-a spus nimănui. Nici n'o putea face, fiindu-i legat graiul. Cuvânt de mângâiere n'a prea auzit de la oameni, fiindcă chiar dacă i s'ar fi rostit, nu l-ar fi înțeles, fiindu-i legat auzul. Ciobănia în care l-a așezat destinul l-a despărțit de oameni și de lume dar i-a dat putința să trăiască în mijlocul naturii și să stea de vorbă cu florile și iarba câmpului, cu stelele boltii cerești și cu turma sa blândă de oi.  

 

Departe de freamătul lumii și de ispitele ei, el a crescut doar sub pavăza lui Dumnezeu, păstrându-și inima curată ca roua unei dimineți de vară sau ca zăpada în care-și învălește iarna pământul. Băutură bețivă n'a beut, nici cu tutun nu și-a afumat gura sa; buzele lui n'au rostit cuvânt de ocară și inima lui n'a aprins-o lăcomia după averea altuia.“ (“Viața ilustrată” – numărul din septembrie 1935).

 

Petrache Lupu și "cele trei întâlniri cu Dumnezeu" 

 

Același reporter, Nicolae Colan, ne povestește despre cele trei întâlniri cu Dumnezeu invocate de ciobanul Petrache Lupu, întâlniri care ar fi avut loc în trei zile de consecutive de vineri ale anului 1935 (31 mai, 7 și 14 iunie):

 

“ Într'o zi în care, ca atâtea ori, sta de vorbă cu sine învăluindu-și turma cu privirea lui blândă, i s'a arătat „Moșul" într'un nor de lumină și i-a spus: „Petrache, du-te de spune oamenilor să se întoarcă la căile mele, să se lase de fărădelegi și să se pocăiască". Petrache n'a ascultat de porunca „Moșului". Vedenia și-a păstrat-o pentru sine, n'a descoperit-o nimănui. Nici graiurile auzite nu le-a vădit lumii. „Moșul" i s'a arătat a doua oară, peste câteva zile. Cu aceeași solie. Petrache tot mut a rămas. La cea de a treia arătare „Moșul" l-a certat și i-a poruncit aspru să cheme lumea la pocăință. De atunci Petrache Lupu propovăduiește ce a auzit și ce a văzut. De atunci auzul i s'a deschis și graiul i s'a slobozit.

Pelerini ascultând în genunchi
slujba religioasă

Lumea aleargă din toate părțile tării și chiar din străinătate, să-l vadă și să-i asculte chemările. Medici, advocați, ofițeri, meseriași, neguțători, profesori, gazetari, preoți, învățători și țărani - pelerini de toate stările aleargă cu zecile de mii să asculte solia trimisă de Dumnezeu prin smeritul apostol care este Petrache Lupu.  

 

Desigur, în gloata acestor pelerini se găsesc și necredincioși sau sceptici, cari nu pleacă la Maglavit decât din simplă curiozitate. De întors însă - după propria lor mărturisire - se întorc, dacă nu convertiți cel puțin cutremurați sufletește. Fiindcă cei ce au plecat cu prejudecata de a identifica în Petrache Lupu pe un șmecher sau șarlatan gata să facă un rentabil negoț cu presumptiva sa viziune și îmbogățindu-se din daniile „prostimii superstițioase" să la drumul unei vieți în stil mare, ca un al doilea Krişnamurti, au fost victimele unei reconfortante desiluzii: Petrache Lupu a rămas cu oile sale și cu viata sa de până acuma, nerevendicându-și nici un ban din ofrandele marilor mulțimi care-l înconjoară zilnic. Căci ofrande sunt: și încă probabil destul de bogate. Dar ele toate sunt destinate pentru durarea sfântului locaș de închinare ce se va ridica pe locul arătării dela Maglavit. Din aceasta pricină vor rămânea probabil goale alte lăzi, expuse — după cum spun unii - de autoritățile administrative, pentru adunarea sumelor necesare ofensivii de refacere a drumului călcat zilnic de miile de pelerini...

Petrache Lupu este deci un om curat. El e sincer, fără vicleșug. În această curățenie a inimii lui trebuie căutat și temeiul credinței cu care aleargă lumea la Maglavit. Căci, după vorba Evangheliei, numai cei curați cu inima pot vedea pe Dumnezeu.” (“Viața ilustrată” – numărul din septembrie 1935)

În căutarea tămăduirii la Maglavit

Fenomenul Maglavit

 

Nu mă voi lansa în speculații inteligente. Și nici nu îmi doresc să stârnesc polemici, pentru că ele nu vor duce la nici un rezultat. Cum nu au dus nici în anul 1935 și nici mai târziu. Voi adăuga doar că fenomenul Maglavit a fost unul într-adevăr de masă – poate cel mai important din România interbelică.  Poate că fotografiile făcute în 14 septembrie 1935, de Ziua Crucii, la Maglavit spun tot ce ar putea fi de spus despre pelerinajul din acele zile. Voi da totuși cuvântul unui alt reporter interbelic, de data aceasta lui Constantin B. Isvoreanu (“Realitatea ilustrată”) – martor al evenimentului, pentru a da un plus de culoare imaginilor:

“MAGLAVITUL a marcat Sâmbăta trecută începutul unei noi faze. Biserica printr'unul dintre prelații ei, i-a conferit o calitate oficială. Episcopul Vartolomeu al Râmnicului întovărășit de un sobor de preoți a oficiat la târla din pădurea satului o slujbă divină la care, în chip de trimis laic al divinității, umil și inspirat, a asistat și Petrache ciobanul. În ziua aceea, și cu două zile mai înainte toate drumurile au revărsat în poiana dela stână, mii și zeci de mii de oameni. S'a vorbit de cifre fantastice. Unii au apreciat numărul pelerinilor adunați acolo la 100.000. Poate să fi fost mai puțini, poate mai mulți. Impresia însă pe care o făcea imensa broderie de capete, văzută de pe estrada din mijloc, depășea ideea de număr. Era un corp formidabil, încremenit într'o reculegere liniștită ca fundul mărilor. Petrache și preoții însemnau prea puțin pentru toată valea aceea în mocnire mistică.

Femei la copacul de lângă care
 Petrache Lupu a vorbit cu "Moșul"

Aci era minunea. Oamenii veniți pe jos de la sute de kilometri, oamenii aduși claie peste grămadă în trenuri așa numite speciale, istoviți de nesomn și osteneală, găseau încă puterea să se miște într'o disciplină de schit, să asculte și să se roage, la singurul semn al degetului aspru ridicat de un păstor fără știință în vorbă și fără pricepere în gânduri.

- „Moșul" a spus să nu mai fiți răi... Moșul era supărat pe voi... Toți oamenii sunt frați.

Și ei ascultau sorbind cuvântul. Unde e omul care ar mai fi putut face cu atât de puține vorbe și cu mijloace atât de reduse, ceea ce face Petrache?

De trei luni auzeam vorbindu-se mereu de el. Și într'o zi în trecere prin Calafat am fost să-l văd. S'a întâmplat să călătoresc tocmai într'o Vineri, în preajma Sfintei Cruci când la Maglavit urma să se țină mare slujbă.  

 

De la București se formase un tren special pentru Maglavit. Un tren care aducea călători din toate părțile Moldovei, din Bucovina și Dobrogea. Basarabeni erau foarte puțini, patru sau cinci inși, după cum mi se spusese. Garnitura aceasta compusă din 16 vagoane, plecase de cu seara, cu o oră și jumătate înaintea trenului de persoane care pornește la ora 10 din Gara de Nord în spre Craiova. Am ajuns-o totuși în Slatina pe la cinci dimineața. La ora 6, la Craiova, personalul obicinuit are o legătură cu Calafatul.

 

În ziua aceea, pe peronul gării oltenești nu mai era loc să strecori o umbrelă. Toate trenurile, din spre Sibiu, Timișoara șî București, descărcaseră câteva mii de călători. Toți așteptau legătura cu Maglavitul. Cum ne-am putut urca toți în personalul de Calafat este o minune pe care numai Petrache ar fi putut-o lămuri. 

 

Am călătorit de altfel, după moda de mult uitată, a răsboiului: pe tampoane, pe acoperiș, pe scări. Indicațiunea de pe bilet nu mai avea nici o valoare. Călătorii de clasa întâi se amestecau la un loc cu cei din celelalte clase și niciun controlor nu cuteza să se avânte prin culoare. E atât de încărcat trenul acesta încât pe drum, din cauza greutății, trei vagoane se aprind și trebuiesc scoase de pe linie la prima haltă. Nici orarul nu mai poate fi respectat. Ajungem la destinație cu o oră și jumătate întârziere. Cu toată înghesuiala și chinul la care sunt supuși, niciunul dintre călători nu cârtește. Maglavitul pare că are acest dar de anticipată cumințire a pelerinilor: se simt înfrățiți numai prin faptul că toți merg în același loc, pentru a vedea pe același om. Încă o minune deci.

Petrache Lupu vorbind unei mulțimi
 impresionante de pelerini

În halta neînsemnată până ieri așteaptă 60- 70 de căruțe cari în trei și patru reprise ridică încărcătura trenurilor. 20 de lei de călător. Din haltă până la târla lui Petrache sunt șase chilometri, până în sat mai sunt încă doi. E preferabil să mergem până la Calafat. De acolo distanța e ceva mai mare: 10 kilometri pe noul drum din marginea Dunării sau, 14 kilometri prin satul Maglavit, dar la Calafat se poate tocmi o trăsură sau un automobil care își ia angajamentul să te și aducă înapoi. Cei mai mulţi însă preferă în chip de umilință duhovnicească, să facă drumul pe picioare. Așa se face, că la un loc cu cămășile cu râuri, cucoanele cari s'au dat jos din cl. I și a II-a, completează pitorescul potecilor, cu voaluri și corsajii imprimate. Maglavitul nu cunoaște ierarhii. Petrache însuși nu mai face azi nici o deosebire între orășean, oaie și cioban. Pentru el toți sunt, de-a valma, ăia pe care s'a supărat „Moșul". Pe toți îi tratează la fel. Pentru toți n'are decât un pronume: voi și biblicul vouă.

Când am ajuns, în seara de Vineri, în luminișul pădurei, Madona pe locurile unde ciobanul arată că a vorbit cu Dumnezeu, focuri mari din ceară de lumânări jucau umbre pe fețele a 10 - 15 mii de oameni. Douăsprezece cruci imense înălțate proaspăt tremurau în negura pădurii. Și toată câmpia din mijloc, pe o întindere de doi kilometri pătrați părea o vastă scenă de practică misterioasă. Oamenii inventaseră un joc nou: ardeau în careuri mari luminițe de ceară aruncate pe pământ și se rugau îngenunchiați pe margini. În mijlocul careurilor ardea un foc mare alimentat într‘una de buchete de lumânări aruncate de la distanță. În jurul crucilor alte focuri din candele și ceară.

Petrache apăruse pe la ora 4 și nu mai urma să vină decât a doua zi la opt, odată cu episcopul Râmnicului. Cei mai mulți pelerini sosiți pe seară, nu-l putuseră vedea și nici nu încercau să-l viziteze în sat. Casa ciobanului, așezată în marginea satului, pe drumul care duce la târlă, era asaltată de sute de oameni, orășeni și țărani. Nimeni nu îndrăsnea însă să-i calce pragul până dădea el semn că îngăduie. Și în seara aceea era prea frânt de osteneală ca să mai deschidă ușa. 

 

Un preot din capitala Olteniei fusese ultimul cu care stătuse de vorbă, îi luase un lung interview, îl pusese să repete vorbele moșului, apoi să cânte din fluier și la urmă să spună în detaliu tot ce simte el când pune mâna pe un bolnav, când vorbește oamenilor când rămâne singur, când se roagă... 

 

Petrache răspunsese la toate și acum era sfârșit. După preot mai încercase un șofer să-i vorbească. Petrache i-a tăiat vorba înciudat:

- Lăsați-mă ! Voi toți câștigați de pe urma mea și în loc de mulțumire nici să dorm nu mă lăsați...

Petrache Lupu la stână

Făcea aluzie la șofeurii cari cer prețuri exagerate celor pe cari îi aduc dela Calafat ia Maglavit. Omul a devenit nervos și e vecinic agitat. De aceea, după ce a închis ușa, nimeni nu cutează să-i mai bată în geam. Credincioșii se mulțumesc să-i calce bătătura curții și să-i atingă ușa.

În primele săptămâni ale revelațiilor lui, din cei 4000 de locuitori ai Maglavitului nici 20 nu credeau în el. Azi nu e nici unul singur care să nu povestească cu evlavie câte un amănunt din viața ciobanului și toți nu-l mai numesc decât „Sfântul". Când iese pe drum, oamenii i se apleacă în temenele până la pământ și îi cer favoarea să-i atingă mâna. În procesiunea care a avut loc Vineri, 100.000 de inși au stat îngenunchiați în fața estradei de pe care vorbea el jurându-i că se vor cuminți. Acest jurământ e singura minune pe care a făcut-o până acum Petrache, și o face mereu. Ba mai e una: cei mai mulți se țin de jurământ.“ („Realitatea ilustrată“ – septembrie 1935).

Cam atât despre Ziua Crucii din Maglavitul anului 1935. Ce aș mai putea adăuga eu, cel de astăzi? Poate doar că Petrache Lupu a fost un om care a  chemat lumea la pocăință, la mai multă credință în Dumnezeu și la mai multă dragoste de oameni...

 

Surse:

- articolul “Fericiți cei curați cu inima – Minunea de la Maglavit” – semnat Nicolae Colan –  publicat în revista “Viața ilustrată” - numărul august - septembrie 1935

- articolul “Ziua Crucii la Maglavit” – semnat Constantin B. Isvoreanu – publicat în revista “Realitatea ilustrată” - numărul din 25 septembrie 1935