La un spriţ cu “Nenea Iancu Brezeanu”

Ion Iancu Brezeanu (n. 1 decembrie 1869 - d. 17 martie 1940) – sau “Nenea Iancu Brezeanu” cum îl numeau contemporanii - a fost actorul pe care iubitorii de teatru din prima jumătate a secolului trecut îl identificau cu personajele lui Caragiale: "Ipingescu" din "O noapte furtunoasă“, "Cetăţeanul turmentat" din "O scrisoare pierdută“ sau "Ion" din "Năpasta“ au fost rolurile memorabile interpretate în premieră de marele actor. 

Iancu Brezeanu în "Cetăţeanul turmentat" (stânga)
Iancu Brezeanu şi I.L.Caragiale - caricatură de pe coperta
 volumului autobiografic apărut în anul 1939
"Amintiri vinurile mele..." (dreapta)

Iancu Brezeanu a fost unul dintre marii boemi al societăţii bucureştene – celebru atât datorită marilor roluri jucate pe scena Teatrului Naţional cât şi datorită faptului că era un mare iubitor al vinului – dragoste care a prilejuit numeroase ironii şi butade în epocă. Dramaturgul Alexandru Davilla spunea, concentrând într-o singură frază cele două mari pasiuni ale actorului, teatrul şi vinul: “Brezeanu e ca vinul, cu cât se învecheşte cu atât e mai bun”. Societar al Teatrului Naţional din Bucureşti încă din stagiunea 1897-1898, a fost declarat societar pe viaţă al acestei instituţii în anul 1932. În seara zilei de 25 ianuarie 1935 “Nenea Iancu Brezeanu” a fost sărbătorit cu ocazia împlinirii a 50 de ani de carieră. Cu două zile înaintea acestui jubileu, revista “Ilustraţiunea Română” (în numărul din 23 ianuarie 1935) publica un interviu acordat de actorul Iancu Brezeanu:

“Iancu Brezeanu împlineşte 50 de ani de carieră în teatru. În această jumătate de secol, marele artist al Teatrului Naţional ne-a dat un strălucit exemplu de străduinţă, de viaţă şi de optimism educativ pentru toată lumea. E o personalitate viguroasă care a lăsat o dâră adâncă în evoluţia teatrului românesc. Cine va juca după el pe Cetăţeanul turmentat, pe Nae Ipingescu, pe Ion Nebunul sau pe dramaticul Şbilţ din Patima Roşie? Creaţiile bătrânului maestru ilustrează izvorul creaţiunii naţionale româneşti şi arta lui se trage din izvodul cusăturior de pe ia fetelor dela Râşnov şi din cântecul din frunză al haiducului din codrii Olteniei. Cei 50 de ani de teatru sărbătoriţi de Iancu Brezeanu sunt în istoria teatrului nostru cea mai elocventă pildă de geniu şi perseverenţă naţională. Însă Iancu Brezeanu, omul din toate zilele, eroul fără voie al unor volume întregi de anecdote şi spirite, aruncate în spinarea lui de toţi umoriştii şi autorii de reviste din Ţara Românească, pe acesta vrem să-l prezentăm astăzi cetitorilor nostri.

Iancu Brezeanu în anul 1897

Marele nostru actor locuieşte într’o casă bătrânească cu gardul peticit şi zidurile mâncate de lepra vremurilor, drept în gura pieţei “Matache Măcelaru" din zgomotoasa cale a Griviţei. Când deschizi portiţa, de lemn, dai de o ogradă largă, gospodărească, cu pământul bătătorit. Casa e căzuta în expropriere, aşa că nu li se permite actualilor proprietari să facă nici o îmbunătăţire, nici o reparaţie. Şi clădirea se ruinează încetul cu încetul, ca un biet bătrân bolnav, căruia nu-i mai poate folosi nici un remediu. Maestrul Brezeanu ne întâmpină cu caldură, amabil, vesel, să mai stăm câteva minute de vorbă. E mirat de proporţiile ce le-a luat sărbătorirea lui. El care credea ca lumea l-a uitat, că nimeni nu se mai gândeşte la “bătrânul nenea Iancu".

Iancu Brezeanu pe coperta revistei
"Cosînzeana" (19 octombrie 1913)

- E ceva extraordinar, nene! Pentru prima reprezentaţie s'au vândut toate biletele, ne spune el cu o umbră de bucurie în glas. Cred că o s'o dea şi pe-a doua. M'a luat lumea în braţe... Ştii ce zicea un scriitor? Ia ascultă: “E o comemorare care merită o ridicare în picioare". Aşa să fie?...

Nenea Iancu ne duce în iatacul fiului său, ale cărui mobile au rămas neschimbate de la moartea lui. E o odaie plină de fotografii şi flori, un pios altar în amintirea feciorului, care a pierit în floarea vârstei. Pe o policioară se mai găsesc un miel de cârpă, cu lâna smulsă, şi o scară de pompier minusculă, jucăriile micului Grigore Brezeanu. Maestrul s'a aşezat în fotoliul lui favorit şi ţinând pe genunchi bustul lui Grigorescu în rolul vrăjitoarei din “Înşir’te mărgărite” ne spune:

Iancu Brezeanu în
Şbilţ din "Patima roşie"

- E tare greu, am mai răzbit-o eu, nene! Am trăit cincizeci de ani de veşnice eforturi, de lupte cu invidia şi răutatea oamenilor. Nimeni nu m'a priceput şi toată lumea a căutat să mă răstoarne. Adevărat spunea Caragiale: “Două pacoste mari există pe lume: focul şi apa. Dar mai periculoasă e prostia..."

În acest timp, coana Lucreţia, harnica tovaraşe de viaţă a lui Nenea Iancu Brezeanu, a pregătit pe masa din sufragerie o sticlă de “bordeaux" vechi din viile Brătianu, fiindcă, vorba lui Nenea Iancu: “noi suntem brătienişti la vin!"

- Mie să-mi dai un pahar mai mare, strigă Nenea Iancu, şi ochii îi lucesc glumeţ, să simt ceva greu în mână... Aşa vine vorba că trei sferturi e apă şi numai l-am colorat cu vin... S'a dus vremea când, suflând în cafeaua neagră mă interpelau prietenii: “Nu mai sufla nene Iancule, că o faci marghiloman!...”

Iancu Brezeanu la  vârsta jubileului 
50 de ani de teatru (1935) 

- Care a fost primul rol, ce l-aţi jucat?

- Primul rol? Nici nu-mi aduc aminte!... Ba stai că a fost “Nae Ipingescu"... Să ţi-o povestesc, nene, pe asta, că-i bună. Era Caragiale director şi pe “Nae Ipingescu" din “O noapte furtunoasă” îl juca Iulian (era actor mare şi ăla, sireacu…). Numai ce într'o seară, vine Iulian să ceară 1000 de lei lui Caragiale. Erau bani, nu glumă, şi Caragiale refuză.

- Aşa, strigă, Iulian, “nu-mi dai miarul"? Nu mai joc în nici o piesă de-a ta.

Nenea Iancu Brezeanu în anul 1935
 depănându-şi amintirile

- Foarte bine, zise Caragiale, sună şi trimite să-l cheme pe domnul Brezeanu.

“Domnul Brezeanu" era pe-atunci în anul I la conservator.

- Mi-a dat să-l joc pe Ipingescu şi după reprezentaţie a venit Iulian la mine, m'a sărutat şi ne-am dus la “Albu şi Chirilă" (nişte negustori din Iaşi) de-am tras un chef până a doua zi dimineaţă. Aşa a fost debutul meu: botezat în vin. S'au schimbat vremurile, că azi a rămas numai renumele. Acum beau trei sferturi apă…

- Altă amintire, maestre?

- Amintiri, nene, amintiri! M'aţi omorât cu amintirile! Că eu îs ca CiLibi Moise, cum face unul o glumă o aruncă lumea în spinarea lui Nenea Iancu Brezeanu...

Paharele s'au golit Şi s'au umplut la loc de câteva ori. Obrajii lui Nenea lancu s'au îmbujorat puţin. Şi ne spune:

În "iatacul" fiului său - Grigore Brezeanu

- Dar să vă mai spun una: Era o reprezentaţie festivă, cu “Scrisoarea pierdută" la Naţional, că venise Mario Roque, profesorul de limbi romanice de la Sorbona. După ce-l joc eu pe “Cetăţeanul turmentat”, că eram în formă, mă chiamă Roque la el în lojă şi-mi spune într’o românească neaoşă ca a mea sau a dumitale, care ne-am născut aici:

- Vă felicit. Cunoşteam piesa dela Pompiliu Eliad. Dar abia acum am văzut-o. Vă mulţumesc, d-le Brezeanu, că mi-aţi dat ocazia să văd cea mai frumoasă creaţie din viaţa mea.

Dar eu, care eram lângă Enescu, directorul de scenă, îi spun:

- Enescule nene, ce-a spus dornnul, să rămâie. Că în teatru se cam schimbă lucrurile...

Sfertul nostru de oră a trecut de mult. Nenea Iancu e obosit. Ne retragem cu sufletul plin de vioiciunea acestui om, care din 67 ani de viaţa a închinat 50 pentru gloria teatrului românesc.”

Surse:

- Articolul “Cu ocaziu unui jubileu – De vorbă cu Iancu Brezeanu” – semnat “I.M.I.” – publicat în “Ilustraţiunea Română” din 23 ianuarie 1935

- Fotografiile: din articolul citat şi din volumul autobiografic “Iancu Brezeanu – Amintiri vinurile mele, pritocite de Gaby Michăilescu” – Editia a III-a - Editura ziarului “Universul” - 1939