Mărturii din Transnistria

Primii români care au avut parte de “binefacerile” colectivizărilor forțate au fost moldovenii din Transnistria. S-au lămurit însă repede că între promisiunile propagandei sovietice  și realitate este o diferență uriașă. Și s-au opus, atât cât au putut. Dar au fost supuși unui regim de teroare, mulți dintre ei fiind deportați în ținuturile înghețate ale Rusiei sovietice (vezi articolul “Nistrul – al doilea Styx”) sau au fost exterminați în propria lor țară. Cu toate acestea au luptat – și lupta lor nu trebuie uitată. 

 

 

Mișcările de revoltă cele mai aprige au fost cele de la Coşniţa, Pârâta, Movileni, Pogrebi și Doroţkaia. Revolte înăbușite în sânge de armata “țării tuturor libertăților” – Rusia sovietică. Povestea lor avea să se reproducă peste câteva decenii la scara întregii Românii. O mărturie a modului în care s-a făcut colectivizarea în Transnistria o găsim în relatarea din anul 1932 a unui refugiat moldovean:

UN REFUGIAT POVESTEȘTE

“Satele noastre de peste Nistru nu se deosebesc întru nimic de cele din Basarabia. Au casele tot așa de mici, și eu pot să vă spui aceasta, - povestește refugiatul, - fiindcă în pribegia mea, am trecut prin mari orașe cu palate și fabrici. Viața însă în satele de dincolo de Nistru a devenit de la un timp foarte grea. Aceasta din cauza măsurilor de „colectiv” , luate de comisarii poporului și de președinții sovietelor. Într’o zi, ne-am pomenit cu o așa zisă „brigadă de instructori pentru colectivizare”. Nu știm de unde au venit acei oameni, dar au dat ordin ca tot satul să se adune într’un loc anumit. Era un fel de adunare, cum am mai văzut apoi la oraș. Unul dintre instructor a început să vorbească cu mult avânt, ceea ce la urmă a înflăcărat pe câțiva tineri de-ai noștri. El ne-a spus cam așa:

 

Refugiat transnistrean rănit de grănicerii sovietici
 în timp ce trecea Nistrul

 

“Că până acum am fost sclavi și că burghezii nu au avut nici un interes să ne dea copiii la școli, și să ne facă oameni. Noi am venit să vă salvăm! Voi trăiți aicea în sate, ca animalele, dormiți în case de pământ muced, ieșiți în zori cu plugul la arat și vă înhămați la el câteodată, alături de vită. Mâncați mămăligă de porumb încins și nu știți ce va să zică demnitatea de om. Așa au avut interes stăpânitorii de până acum, să vă facă să trăiți. Noi vă vom face oameni, aducându-vă mașini agricole, trimițându-vă aici ingineri și technicieni; veți munci mult mai puțin ca înainte și veți produce mai mult”.

În toată Rusia, brigade de instructori ale colectivului colindă satele, fac astfel de adunări și înflăcărează tineretul cu povești de acestea. Noi, cei bătrâni din sat, pe cari viața ne învățase că nu trebuie să dăm crezare din prima clipă vorbelor omenești, am așteptat să vedem ce voiau să facă, adică la ce voiau să ajungă instructorii. Însă, tineretul s’a dat de la început de partea lor. 

 

Așa s’a întâmplat, după cum am aflat apoi, în sute și mii de sate din Rusia. Aceste brigade împart deci satul în două. Ele arată că pentru mântuirea poporului trebuie ca sătenii să treacă de partea colectivului și să primească acest nou fel de muncă. Mulți săteni năbănuind ce șarlatanie grozavă se ascunde sub cuvintele lor atrăgătoare, aderă la propaganda aceasta. Instructorii spun că pentru a se ajunge la rezultate așa de frumoase, trebuie ca tot satul să muncească colectiv. Ei au făcut apoi un apel la săteni, spunându-le că le lasă libertatea, dacă vor să intre în colectiv, iar pe cei cari nu vor, nu-i silesc.

 

Refugiați transnistreni - 1932

"Faceți acum o probă cu colectivul”, ne spuneau ei. Apoi, întrebară cari vor să intre de bună voie în colectiv. Atunci, satul s’a împărțit în două: bătrânii de o parte și tineretul de alta. Noi, bătrânii, știam că așezările omenești se schimbă cu multă greutate, într’o curgere de mulți ani, încetul cu încetul. Știam că nimic nu se poate schimba de la un ceas la altul, cu câteva vorbe amăgitoare. De aceea nu am vrut să ne înscriem în colectiv. 

 

Unii din noi își spuneau că dacă colectivul va da roade bune, se vor înscrie mai târziu. Dar toată adunarea, discursurile și înșelătoria cu declarația că nu ne silește nimeni să intrăm în colectiv, e un mijloc cunoscut al comisarilor sovietici de-a separa de la început, pe cei cari trec îndată la comunism, de ceilalți. Pentru ei, omul care stă la îndoială, care nu trece de la început, fără preget, cu inimă, cu strigăte de bucurie, cu un fel de beție a sufletului, de partea lor, este condamnat pentru totdeauna. 

 

Refugiați transnistreni într-un centru de primire din Chișinău

Pe atunci, nu știam toate acestea, și am crezut în spusele lor, că nimeni nu ne silește să aderăm la colectiv. Este adevărat însă că mulți tineri și chiar unii gospodari, unii amăgiți de făgăduinți, alții de teamă, au trecut în ceata celor cari au vrut să se înscrie în colectiv. După aceasta, brigada de instructori ai colectivului s’a urcat, care în mașini, care pe caii lor și au dispărut, luând cu ei listele de sătenii cari trecuseră la colectiv și de cei cari nu trecuseră.

DEPORTAȚII

S’a scurs după aceasta un timp, și aproape că uitasem de venirea la noi a acelei brigăzi, când a sosit o altă comisie, care ne-a spus că se intitulează "Comisia de control". Au venit în haine de piele, cu ghiozdane la subțiori, cu revolvere la brâu și au înșirat pe o masă listele întocmite de prima brigadă. Au fost chemați de astă dată, numai cei cari declaraseră că nu intră în colectiv. 

 

După ce i-a strâns pe toți într’un loc, în piață, unul din comisia de control ne-a spus: "Ați contravenit decretului comisarului poporului de la agricultură cu privire la organizarea colectivului în sate. Așadar, voi ați mărturisit singuri că voiți să sabotați opera de colectivizare, care este însuși sufletul comunismului. Deci, voi nu sunteți comuniști și ați declarat aceasta fățiș! Dar, aceasta este o mare crimă contra republicei sovietice și a comunismului și de aceea veți fi pedepsiți!"  

 

Când am auzit aceasta, inima ni s’a strâns, fiindcă știam că o amenințare cu pedeapsa, din partea comisarilor poporului, nu rămâne niciodată neînfăptuită. Credeam că vom fi pur și simplu condamnați la moarte, după cum e obiceiul. Ne așteptam să fim înșirați la zid și să fim împușcați. Ochii noștri se țintiră asupra revolverelor ce purtau la cingătoare membrii comisiunii și la armele soldaților care-i însoțeau. Dar stăpânirea sovietică născocise ceva mult mai groaznic pentru noi decât moartea. Deși ni se spusese că suntem liberi să alegem între colectiv și vechiul fel de muncă, totuși, președintele comisiei ne anunță: "S’a hotărât să fiți amendați!"

 

Lucheria Bairan - refugiat rănit de gloanțele
 grănicerilor sovietici în timp ce trecea Nistrul

Aici poate, în țara românească, la dv., vi se pare că amenda e o pedeapsă mult mai ușoară decât moartea. Dar dincolo la ruși nu este așa și am să vă arăt îndată de ce: comisia luă atunci listele pe care se aflau scrise numele celor cari nu trecuseră de partea colectivului și adăugă în dreptul fiecăruia, amenda la care era supus. Aceste amenzi erau cam de 500 de ruble, or aceasta este o sumă extraordinar de mare deoarece rubla se socotea încă acolo în aur. Dintre toți locuitorii unui sat, abia dacă se găsește unul, cel mult doi în satele foarte bogate, care ar putea, vânzându-și toată averea, să găsească această sumă. Iar dacă nu poți plăti amenda, aceasta îți este pe loc schimbată în altfel de pedeapsă, și aici vine drăceasca născocire sovietică a măsurilor contra celor ce “refuză” plata amenzii. Pedeapsa pentru un astfel de „refuz” este în general surghiunul. Cei care plătesc, scapă, dar aceasta numai pentru moment, după cum vom vedea îndată. Ceilalți sunt puși imediat să formeze coloane și sunt trimiși sub bună pază departe, fără să știe nici ei unde. Din propria mea viață știu că aceste coloane ajung în Siberia, sau la Archanghelsk, în Marea Albă, sau în niște insule din Oceanul Înghețat de Nord.

Casă de piatră din Speia, pe Nistru

În urma deportaților, în sat, rămâne una din aceste situațiuni: sau deportatul nu avea familie și atunci pământul lui „se ducea singur la colectiv”, sau dacă are nevastă și copii, aceștia rămân în sat, având în paza lor mai departe pământul. Femeia e lăsată în pace un timp, după care o altă comisie își face apariția în sat și toți sătenii tremură de groază la ivirea acestor soli ai nenorocirei și foametei. Femeia deportatului este și ea de data asta supusă la amendă, sub cuvânt că n’a aderat nici ea la colectiv dacă soțul ei e deportat, că deci e și ea contra colectivului. 

 

Femeia rămasă în cea mai neagră mizerie, neputând plăti, i se transformă amenda în închisoare și e băgată la una din ocnele foarte numeroase, de pe tot întinsul Rusiei. Copiii sunt astfel smulși de la sânul mamei; unii mai mici sunt trimiși la leagănele colective (crẻches) pentru a fi crescuți în ideile comuniste sub cuvânt că părinții lor „culaci”, sau anti-colectiviști, nu le-ar fi putut face o educație comunistă. Dacă copiii sunt mai mari, sau își iau lumea în cap și hoinăresc uneori în bande pe câmpuri, ca niște haite de lupi, sălbăticindu-se, sau dacă e vorba de flăcăi, sunt și ei amendați, deportați sau băgați la ocnă. Așa s’au împărțit și s’au stins multe familii de "culaci". Mii și mii de oameni au suferit deportarea, căci până la urmă, nici un "culac" n’a scăpat.

VIAȚA „COLECTIVULUI”

Trebuie să recunosc că după ce, prin astfel de mijloace barbare, satul rămâne numai colectiv, adică toți cei cari au declarat din primul moment că nu trec la colectiv au fost îndepărtați sau uciși, încep să sosească inginerii și mașinile trimise de la centru. Satul rămâne uimit când se ivesc acele mașini, numite tractoare, dihănii de oțel, nemaivăzute, pluguri automate și tot felul de mașini agricole, cu motoare, însoțite de echipe de ingineri și de mecanici. Sosirea acestora înflăcărează foarte mult pe unii dintre părtașii colectivului.

 

Este adevărat că se începe atuncea o eră de muncă foarte intensă; se petrece ceva pe care noi bătrânii nu-l putem înțelege. De unde multe ogoare înainte, rămâneau necultivate și oamenii erau mai mult leneși decât harnici, acum toată lumea muncește de dimineață până seara, și la început e multă voie bună și chiar veselie - dar aceasta nu durează mult. 

 

Când a venit culesul recoltei și-au dat seama oamenii că nu numai munca s’a făcut în comun, adică fără deosebire cui aparținea ogorul muncit, dar și rodul este înmagazinat în mod colectiv, la un loc, unde se strânge recolta tuturor oamenilor. Din tot ce s’a produs în sat, trei sferturi s’au încărcat în vagoane și s’au expediat undeva unde nici sătenii nu știau. După aceasta, a venit șeful cooperației în sat și a început să facă socotelile pentru a se vedea cât revine fiecărui om. S’a făcut socoteala câți au muncit în sat și, să zicem că s’a găsit o recoltă în valoare de-o sută de mii de ruble. Din această recoltă, 75% s’a încărcat pentru export; din ce rămâne, 20% ia statul, după aceasta, președintele cooperației ține un discurs și spune sătenilor că și armata roșie trebuie să ia o parte, „pentru că ea va duce peste mări și țări ideea comunismului”, și atunci sătenii încuviințează ca zece la sută să fie pentru armata roșie, așa că la urmă, câștigul sătenilor se reduce la 5% din toată recolta, ceea ce împărțit la fiecare sătean, e o batjocură.

 

În afară de asta, partea rămasă pentru consumul intern al satului nu este îndestulătoare și tot satul e condamnat să flămânzească. Dar nu numai cerealele, ci și găinile, ouăle, untul, laptele și toate produsele sătești se colectivizează. Controlorii speciali colindă satul și notează câte găini are fiecare locuitor, chiar câte ouă produce pe zi. Toate sunt comunicate, trimise la orașe. În satul meu, au trecut patru ani fără să fi mâncat o dată carne de pasăre deși în gospodăria mea creșteam găini. 

 

Nistrul - al doilea Styx (la Slobozia, jud. Tiraspol)

 

Mi-am adus aminte că la un Crăciun, li s’a făcut dor la ai mei de carne de pasăre. Știam că vreo trei inși din sat reușiseră să dosească de la înregistrare, câte o găină, pe care o creșteau în ascuns. Am cumpărat una din aceste găini „clandestine”. Nevastă-mea a ascuns-o într’un sac, a adus-o acasă, și am băgat-o în pod. În a doua noapte am încercat s’o tăiem, dar, cum de ani de zile nu mai tăiasem găini, mi s’a făcut o „jele” mare și n’am mai tăiat-o.

Ca să scape de „Colectiv” sau de deportare, sătenii își iau lumea în cap, fugind peste Nistru. Aci, sunt urmăriți de grănicerii sovietici și decimați...”.

Surse:

- articolul “Nistrul - al doilea Styx” – semnat Sandu Vornea – publicat în  revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 7 aprilie 1932
- monografia “Românii din răsărit - Transnistria” – Emil Diaconescu - 1942