Cațavencu, celebrul personaj creat de I. L. Caragiale, afirma că “mai întâi și-ntâi istoria ne
învață anume că un popor care nu merge înainte stă pe loc”. Același onorabil Cațavencu adăuga în memorabilul său discurs din "O scrisoare pierdută": “legea
progresului este așa, că cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe”.
Progresul nu putea să ocolească nici
Teatrul Național din București. Marea scenă a țării a fost
unul dintre primele locuri în care s-au experimentat în România atât iluminatul
cu candelabre cu lumânări de spermanțet (o substanță grasă de culoare albă, cu
aspect de ceară, obținută din craniul de cașalot, balenă sau delfin, întrebuințată în cosmetică și la fabricarea lumânărilor) cât și iluminatul
electric. Noile metode de iluminat nu au fost
primite însă întotdeauna cu entuziasm. Despre istoria iluminatului utilizat la Teatrului Național – dar nu
numai – ne povestea ziaristul și prozatorul Ioan Massoff într-un articol publicat în numărul din 21 aprilie 1937 al revistei “Realitatea
Ilustrată”:
“A
fost un făcut ca toate inovațiile în ceea ce privește luminatul public
să’nceapă cu Teatrul Național. Astfel că prima instituție unde s'a introdus
luminatul electric a fost Teatrul Național din București (în paranteză amintesc
că primul teatru din lume în care s'a introdus electricitatea a fost teatrul
din Brno, Cehoslovacia).
Dar, cum se întâmplă cu mai toate epocalele
descoperiri și invenții, mulți s'au găsit să cârtească și chiar să se supere
foarte, pentru că stăpânirea a găsit de cuviință să lumineze electric primul
templu al Thaliei române.
Cele
mai supărate s'au arătat actrițele:
-
N'avem nevoie de lumini d'astea care ne strică fizionomia!
-
Nu vezi că ne face ca moarte!?
-
Ei și ce te faci dacă așa, îi vine poftă și nu mai vrea să ardă? Așa e că
rămânem p'întuneric?
Dar
nici actorii nu s'au lăsat mai prejos:
-
Musiu, eu nu mai joc! Sunt om bătrân și așa m'am învățat eu: cu lumânarea.
-
Mă rog dumitale, ai toată dreptatea! Nici eu nu mai joc!
Candelabrul din foaierul vechiului Teatru Naţional |
Care
era însă adevărata cauză a revoltei actoricești? Când se lumina Teatrul cu
lumânări, fiecare actor primea, pentru cele două șfeșnice care-i străjuiau masa
la care se grimau (notă: masa de machiaj), câte două lumânări de fiecare
spectacol. Așa era obiceiul. Actorii nu înfigeau însă lumânarea decât
într'unul din șfeșnice, cealaltă punând-o bine în lădița pe care țineau
picioarele. Cică la sfârșitul fiecărei stagiuni, actorii plecau acasă cu o bună
cantitate de lumânări. Dar, se pare că nici nu trebuiau să se obosească până
acasă cu “trofeele", deoarece anumiți negustori chilipirgii cari știau cum
merge treaba îi așteptau la colț și afacerile se încheiau fără prea multă
greutate. Așadar, nu numai motive... metafizice, dar și pâmântești, au
stârnit protestul care amenința să se transforme într'o adevărată grevă a
actorilor.
ILUMINATUL CU LUMÂNĂRI
Dar și cu prilejul introducerii luminatului cu lumânări, la Teatrul Național,
lucrurile nu s'au petrecut, ca să spun așa, perfect regulat. În seara
aceea, memorabilă, Domnul Țării - se pare că Alexandru Ghica - se afla în
sală. Toată lumea nu se mai sătura privind policandrele împodobite cu frumoase
lumânări de spermanțet. Dar, tocmai în momentul când trebuia să se ridice
perdeaua, se simte în sală o sguduitură, parcă subterană, urmată de o alta.
-
Cutremur! - au strigat vreo câțiva, în timp ce mulțimea, mută de spaimă,
privea grozava bălăbăneală a candelabrului din mijlocul sălii.
-
Se dărâmă teatrul! – au strigat alții.
Și
după cele două sguduituri a urmat un sinistru și amenințător dans al
candelabrelor. Clinchetul stârnit de bucățelele de sticlă care împodobeau
candelabrele, ar fi fost plăcut auzului dacă el n'ar fi fost prevestitor de
mari nenorociri.
Lampadare cu becuri electrice în vechiul Teatru Național |
În
mijlocul unei tăceri generale - marile spaime ca și marile dureri sunt mute -
s'a auzit o voce de stentor: “Stați! Toți să murim, numai Maria Sa să scape!" Cel care dăduse acest îndemn era ziaristul Karkaleki. Bunul
Dumnezeu s'a miluit nu numai de Vodă dar și de supușii lui și astfel catastrofa
nu s'a produs. Candelabrele și-au încetat dansul sinistru și reprezentația a
început, sfârșindu-se în cele mai bune condiții. A doua zi întâmplarea a fost
relatată de Karkaleki în “Buletinul Ofițial" al cărui redactor era.
VODĂ, KARKALEKI ȘI CARAGIALE
Să ne spună însă
marele Ion Luca Caragiale, cu amănunte, cine a fost acest Karkaleki,
întemeietorul “presei politice române". În “Buletinul" lui, ziaristul
făcea “cronica modernă" a Capitalei. În cuprinsul acestei rubrici, se pare
foarte citită, el făcea și dările de seamă ale seratelor care se dădeau la
Palat.
Caragiale povestește: ‹‹Vodă, care ținea foarte mult să lumineze
norodul, adusese cu mari cheltuieli de la Brașov vreo douăzeci de lăzi cu
lumânări de spermanțet - primele lumânări de spermanțet care veneau în țară.
Pentru a face neuitat în istorie acest pas însemnat pe calea progresului, Vodă
dăduse la palat o serată cu noile lumânări. Succes enorm și Vodă încântat.
A doua zi, îndată
după apariția numărului din “Buletinul Ofiţial" cu darea de seamă asupra
acestei minunate serate, se pomenește Karkaleki cu un dorobanț că-l cheamă în
fugă mare la palat. Cum intră publicistul, Vodă sare de pe divan și, fără
vorbă, sarț-parț câteva palme și pe urmă trage-i pe spinare cu ciubucul.
- Știi pentru ce
te-am bătut ? - întrebă Voda ostenit.
- Nu, să trăești,
Măria Ta! - îi răspunse amețit Karkaleki.
- Pentru că ești
un ticălos!
- Ticălos Măria Ta. Iartă-mă!
Și Caragiale trage concluzia: ‹‹e drept că întemeietorul
presei noastre politice merită palmele și ciubucele. Nu fusese destul de clar și de entuziast în darea lui de seamă asupra lumânărilor de spermanțet și
nu pomenise nimica despre suprimarea mucarilor. Pentru aceea a fost, după
bătaie, dat în brânci afară de la Palat.››
Așadar, Karkaleki se “stricase"
rău de tot cu Vodă. A doua zi a fost reprezentația de la Teatru. Strigătul lui Karkaleki și darea de seamă asupra spectacolului, apăruta în “Buletinul
Ofiţial", l-au împăcat cu Vodă, mai ales că darea de seamă vorbea mai mult
despre lumânări decât despre piesă. Dar, înainte de “invenția"
lumânărilor, cu ce se lumina teatrul? Cu ulei de rapiță!”
Citește și: Povestea primelor teatre bucureștene
Sursa: articolul “Cum a fost cu luminatul electric
la Teatrul Național” – semnat Ioan Massoff – publicat în revista “Realitatea
Ilustrată” - numărul din 21 aprilie 1937 – disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor
Foarte interesant! Progresul si interesul personal au mers mereu mana-n mana iar ignoranta ce bantuia drumurile in acele timpuri era atat de mare (cu toate ca si cea din ziua de azi nu pare sa fie mai prejos...), incat se renunta din start la multe lucruri utile sau benefice, la orice aducea progresul in pragul usii pentru a nu se expune intamplator vre-unui pericol neasteptat"...
RăspundețiȘtergereTrebuie sa admiti totusi ca - cel putin pentru actrite - schimbarile de "lumina'"aveau importanta lor. Probabil ca trebuia schimbat modul de a te machia, fondul de ten si multe altele. Ori pentru divele scenei asta putea sa fie un impediment important. Asta dincolo de meschinaria vanzarii lumanarilor... :)
RăspundețiȘtergereRăspunsul tău m-a dus cu gândul la copilarie - o profesoara din scoala la care invatam sustinea ca o femeie la o anumita vârsta ar face bine sa schimbe becul cu unul mai putin puternic și sa acopere oglinzile din casa :D ca sa nu-si vada pe chip efectele trecerii timpului. In fond, fiecare femeie, mai mult sau mai putin, e o actrita pe scena vietii ei proprii si depinde doar de ea cum isi joaca rolul si cum isi "risipeste lumanarile". Seara buna, Maricel, si o zi buna maine.
RăspundețiȘtergereAdevaratele doamne insa nu se sperie de lumina care le dezvaluie micile defecte ale chipului, nu-i asa?
RăspundețiȘtergereabsolut exact..!
RăspundețiȘtergere