Povestea locuitorilor din grotele de la Ocna Sibiului

România interbelică – asemeni României de azi – era o lume a contrastelor. O lume în care noile și elegantele block-house-uri se înălțau la câțiva pași de bordeiele sărăcăcioase care împânzeau mahalalele orașelor. O lume în care vitrinele luxoase “din centru” făceau repede loc băcăniilor sau crâșmelor dubioase de la periferii. O lume cu lumini și cu umbre în care conviețuiau elitele culturale și politice ale vremii cu personajele pitorești ale lumii multicolore a micilor patroni și meseriași, muncitori și funcționari, dar și cu lumea mahalalelor – diversă și pestriță și ea.

 

Contraste în Ocna Sibiului -1936

Cu toate că știam toate acestea, articolul “Unde se găsesc cei mai săraci oameni din România” – semnat  Joseph de Saxa – publicat de revista “Realitatea Ilustrată” în numărul din 9 septembrie 1936 - m-a surprins. În România anului 1936 mai existau oameni care își trăiau viața în grote. Asta în imediata vecinătate a uneia dintre cele mai frumoase stațiuni balneo-climaterice din acea vreme:

 

“Nu știu dacă mulți dintre acei care au cutreierat orașelele Ardealului, au avut prilejul să vadă “curiozitatea" de care mă ocup în aceste câteva rânduri. Nu cred să o fi văzut mulți, fiindcă ceea ce în aparență e o curiozitate, în fond e unul dintre aspectele tragice ale vieții. Și oamenii fug de aspectele tragice. Curiozitatea  - sau tragedia, dacă vreți - se află la 12 km. de Sibiu, în raza și sub ocrotirea localității balneo-climatice Ocna-Sibiului. Adică acolo unde s'au perindat magnații unguri, cu aceeași indiferență cu care se perindă azi bogătașii țării românești.

Băile din Ocna Sibiului 

UN CARTIER STRANIU

Vizitatorul care-a reușit să se despartă pentru o jumătate de oră de aleile parcului balnear, scăldat în soare și arii de muzică lascivă și a apucat direcția opusă așezămintelor de distracție sezonieră, se trezește, după câtva timp de mers, în mijlocul unui cartier straniu. Șoseaua face o cotitură bruscă, pe sub poalele unui deal pleșuv și în locul caselor obișnuite, care devin din ce în ce mai sărăcăcioase, apare un șir lung de bolte care la prima vedere fac impresia unor cuptoare de pâine.

 

Grotele și oamenii grotelor de la Ocna Sibiului

Rămâi însă surprins când în loc de pâini rumenite, vezi că apar în ușa cuptoarelor fețe ofilite de oameni, a căror privire cerșește hrana pe care tu, vizitator ignorant, ai bănuit-o din belșug înăuntru. Toate aceste bolte, săpate în malul frumos al dealului și înșirate deoparte și de alta a șoselei pe o distanță de jumătate de kilometru, sunt locuințe omenești.

OAMENI ÎN GROTE PRIMITIVE

Nu-ți vine să crezi, dar totuși așa e. Într'o văgăună rudimentar scobită, în peretele dealului - așa cum își făceau oamenii primitivi în era de piatră - pe spațiu calculat la cele mai reduse mișcări și într'un volum de aproximativ patru metri cubi de aer, locuiește câte-o familie compusă din cinci-șase membri. Înăuntru nu există nici o mobilă decât un pat, la unii din scânduri, la alții, care n'au putut să-și procure nici scânduri, din același pământ cu casa. Sunt atât de săraci oamenii aceștia, încât n'au putut să-și construiască nimic, atât de săraci încât ideea unui bordei încă li se pare un lucru imposibil de realizat.

 

Grotele de la Ocna Sibiului

Cel mai înstărit dintre ei e un bătrân, care-a căpătat de lucru pe timpul sezonului balnear și care își poate permite luxul de-a întreține trei guri suplimentare: un cocoș, un câine și o broască țestoasă, animale care probabil din lipsa altora de aceeași rasă se țin unul după altul, într'o frăție impresionantă. Așa cum moșul însă este cel mai înstărit, există și cel mai sărac dintre toți săracii aceștia. E un tânăr suferind de paralizie progresivă, care nu posedă nici măcar grota de adăpost; el stă cu chirie la unul din ceilalți. Plătește cincisprezece lei pe lună.

 

Ocna Sibiului - 1936

 

 

 

OBIȘNUINȚĂ ȘI RESEMNARE

Asupra vieții pe care o duc locuitorii grotelor din Ocna Sibiului mi s'au dat amănunte de un tragism înfiorător. Vara o duc ei cum o duc, fiindcă mai găsesc de lucru prin parcul băilor și pe la locuințele vilegiaturiștilor. Iarna însă, când orășelul reintră în viața lui normală și când fiecare dintre localnici își strânge chingile de rezistență, până la viitorul sezon lucrativ, existența oamenilor din grote devine ceva imposibil de imaginat. Nu au haine, nu au hrană, nu au lemne pentru încălzit grotele, care se transformă în adevărate ghețării. Ceea ce-au agonisit în timpul sezonului intră în mâna proprietarului. 

 

"Cartierul mizerabililor"

 

(Pentru că, am uitat să vă spun, că toate aceste grote sunt săpate într'un deal, care are un proprietar ce vine la sfârșit de lună și încasează câte șaptezeci de lei chirie de fiecare “locuință").

 

Se pare însă că oamenii aceștia s'au obișnuit cu chinurile. Nimic nu-i mai impresionează. S'au obișnuit și cu ideea că dintr'o clipă în alta, oricare dintre grotele lor amenință să se prăbușească, accidente care se repetă cu regularitate matematică primăvara, când începe dezghețul. Calmul și resemnarea cu care privesc moartea se poate deduce dintr'un simplu răspuns, pe care l-am primit de la vecinii unei grote, recent prăbușite.

- Nu vă e frică de prăbușire?- i-am întrebat.

- No că ce-o să fie? - mi-a răspuns calm o femeie. S'o dărâmat aistă primăvară și la vecinii noștri și n'o omorât decât doi, unul o scăpat neatins...”

 

Sursa:

 

- articolul “Unde se găsesc cei mai săraci oameni din România” – semnat Joseph de Saxa – publicat în “Realitatea Ilustrată” - numărul din 9 septembrie 1936 – disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor