O
scenă comună la începutul secolului al XX-lea arăta cam așa:
Un domn își pune pălăria înaltă și
iese grăbit din casă. Imediat un birjar dă bice cailor și vine aproape. Domnul
îl întreabă:
- Ești
slobod?
- Slobod! Unde să vă duc?
- Până
la Cișmeaua Roșie. Cât face?
- Șase
franci.
- Să
mergem!
Domnul
își ocupă locul în trăsura luxoasă, elegantă, trasă de doi cai negri aduși din
“țara de dincolo de Nistru”, cu cozi lungi și coame bogate. Muscalul fluieră
scurt și trăsura pleacă în goană să-și ducă la destinație mușteriul…
 |
| Trăsura muscalului în fața "Birtului" de la Șosea - 1900 |
Muscalii
- sau scopiții cum li se mai spunea – erau o prezență comună în mai toate marile orașe
românești de la începutul secolului al XX-lea. Boierii și cei înstăriți își permiteau
luxul să aibă o trăsură - sau un cupeu - și un echipaj propriu format de cele
mai multe ori din muscali. Oamenii de rând foloseau birjele – echivalentul
taxi-urilor de azi. George Potra nota în
monografia „Din Bucureștii de ieri”:
“Spre sfârșitul
secolului al XIX-lea o nouă categorie de birjari a pătruns în București, deținând
cele mai frumoase și mai luxoase trăsuri. Aceștia erau muscalii sau scopiții,
cum le mai spunea poporul, fiindcă, după primul lor copil, se supuneau de
bună voie unei operații chirurgicale ca să nu mai aibă alți copii în viitor. (...)
Birjarii muscali, mai toți erau niște uriași, mătăhăloși, cu mers greoi și fața
încrețită. Trăsurile lor erau elegante și aveau caii aduși din stepa rusească,
negri sau vineți rotați, cu cozi lungi și coame bogate, fâlfâind în vânt când
goneau, de parcă mâncau nori.”
 |
| Muscal bucureștean de la începutul secolului al XX-lea |
Mai întâi au
început mai apoi să apară tramvaiele cu cai, cu care puteai face, plătind doar
50 de bani, “o plimbare
încântătoare, din Calea Moșilor și până la capul Podului Mogoșoaia, trecând pe
la Sf. Gheorghe, Biserica Enei, str. Academiei, Teatrul Național, străzile Știrbei Vodă, Luterană, Fântâna Roșie și Târgușor, până la bariera Mogoșoaiei”.
Mai târziu, tramvaiul electric și automobilul au început să-și cucerească locul
pe care îl ocupă și astăzi în peisajul cotidian. Dar progresul acesta
însemna și dispariția pe nesimțite a unei bresle pitorești din târgurile
românești de altădată: a breslei muscalilor.
Tocmai de aceea, un articol publicat în anul 1936 cu titlul „Ultimii muscali”
mi-a atras atenția:
Ultimii muscali
“Cine n'a auzit de
vestiții “scapeți" de la Iași, care pe vremuri făceau faima birjarilor
bătrânei capitale a Moldovei, prin eleganța îmbrăcămintei și frumusețea
cailor trăsurilor lor? Nu faci o suită de pași pe str. Păcurari, fără să
întâlnești câte un specimen din această sectă a eunucilor din timpul
nostru: tipuri de spâni, doar cu câteva fire de păr în loc de barbă, cu
vocea pițigăiată și cu fața brăzdată de cute adânci, zbârcită ca o smochină,
sau, cum le spun locuitorii de prin partea locului: “mutre de babe turcești”.
Acum
vreo sută și ceva de ani au început să sosească primii scopiți prigoniți
de stăpânirea rusească, ce nu îngăduia pe teritoriul ei acest obicei barbar al
castrării. La Iași au fost bine primiți, căci pe acele vremuri era ambiția
oricărui boier moldovean să aibă pe capra trăsurii, sau la grajd, câte un
“muscal", care se pricepea de minune la îngrijitul cailor. Încetul cu
încetul, boerimea nemaiavând nevoie de ei, s'au stabilit pe str. Păcurari, cea
mai mare parte cumpărându-și trăsuri proprii și punându-le pe piață. Foarte
mulți sunt chiar proprietari de imobile, toate construite în același stil:
casele sunt joase și cu ziduri exagerat de groase, iar curtea străjuită de un
gard înalt și poarta solidă, ce caută parcă să pună stavilă curiozității celor
de afară.
 |
| Muscal ieșean - 1936 |
Mai trăiesc și astăzi în amintirea tuturor faimoșii
birjari Vașca, Andrușca sau Mişa Irofiev, care ieșeau pe capră, îmbrăcați
într'un fel de mantale lungi din catifea albastră sau vișinie și încinși cu
centuri bătute cu ținte de argint, iar hamurile de pe cal erau încărcate de
paftale și de catarame de argint, ce sclipeau în bătaia soarelui de-ți luau
ochii. Și astăzi cea mai
mare parte din ei sunt tot birjari, căci au o dragoste nețărmurită pentru cai,
însă nu mai sunt ce-au fost odată, fiind cu toții bătrâni, deoarece de la război încoace nu le mai vin de peste Nistru adepți noi.
Și astfel, încetul cu
încetul, această sectă, înființată pe vremuri de generalul rus Selivonov, se
stinge, văzând cu ochii. Trăiesc foarte retrași, formând o comunitate
condusă de un bătrân șef (radnoi - în limba lor), care judecă orice
diferend ivit între ei; iar hotărârea lui e respectată cu sfințenie de
împricinați. Foarte evlavioși, Duminica sau sărbătoarea, îmbrăcați în haine
curate, pornesc laolaltă la biserică, nerămânând acasă nici cei bătrâni de tot
cari abia își târăsc povara anilor.
 |
| Moș Alexa - dușmanul tutunului |
Urăsc cu înverșunare tutunul, ar fi cel mai mare sacrilegiu pentru ei să pună o țigară în gură. Nici celui mai bun prieten nu i-ar permite să le pășească
pragul cu țigară aprinsă. Am oferit în glumă o țigară lui “moș Alexa", un
bătrân muscal, care trăiește din vânzarea semințelor de dovleac și floarea
soarelui (“negustor en-detail" cum îi place lui să se prezinte).
- Să fumez eu? -
zbiară el la mine, cu ochii ieșiți din orbite, stancojiu de indignare.
- Și
de ce nu? - îl întreb eu.
- Ptiu! Da ce sunt
eu? Păgân?
Și printre gingiile
fără dinți stuchește continuând să bolborosească fel de fel de injurii la adresa
celor ce fumează “buruiana afurisită". Apoi, înciudat, se duce câțiva pași
mai departe, își ia pe baba Dochița, soția lui, care se îndeletnicește tot cu
același comerț și intră în curte izbind poarta. Dintr'o curte de
alături se aude duduit de motor și o mașină de piață (notă: așa erau numite
atunci taxi-urile de azi) iese în stradă condusă de Colea, scapetul care numai
de câteva săptămâni și-a vândut caii și trăsura.
- Cum te împaci
acum cu 60 de cai?
- Ce să fac
coane? Mă civilizez și eu. Au murit timpurile noastre și ale sărmanelor gloabe.
Acum trăim în epoca sutelor de cai putere!
Și, politicos, îmi
deschise portiera, invitându-mă să mă urc pentru “a-i face safteaua".
Sursa:
articolul “Ultimii muscali” – semnat C. L. Iași – publicat în revista “Ilustraţiunea Română” - numărul din 2 decembrie 1936 – disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor
Bucureştiul de odinioară nu deţinea patentul Caleştilor. Ele existau şi există încă în multe oraşe europene, cum ar fi Viena, unde se numesc Fiaker. Denumirea Fiaker se referă atât la trăsura cât şi la vizitiu şi se datorează străzii parisiene Saint Fiacre, unde în 1622, un hangiu a iniţiat pentru prima oară în Europa, sistemul caleştilor cu vizitii, ce se puteau închiria pentru durate diferite.
RăspundețiȘtergereExemplul a fost urmat în Viena şi din 1693, caleaşca a servit drept primul mijloc public de locomoţie. În jurul anului 1790 existau în Viena aproximativ 700 de fiakere, dar perioada de maximă glorie, a fost atinsă între 1860-1908 când erau peste 1000. Vizitii erau consideraţi oameni foarte originali, de cele mai multe ori ştiau să cânte, delectând pasagerii, mulţi dintre ei aveau porecle, determinate de felul în care arătau (se poate concepe Viena fără porecle?...), astfel vizitiul lui Rudolf – prinţul moştenitor, datorită faptului că era foarte gras era poreclit "Nockerl" – găluşcuţa.
Renumit era balul vizitiilor, care avea loc întotdeauna în Miercurea Cenuşii, precum şi cântăreaţa "Fiakermilli"(Emilie Demel), care, fiind căsătorită cu un vizitiu, apărea întotdeauna costumată în costum specific. De altfel, ea a rămas în istoria Vienei, fiind imortalizată de către Richard Strauss în opera „Arabella”. (1933)
Obligatoriu după lege, un fiaker trebuie să aibă doi cai, trăsurile cu mai mulţi cai se numeau "Janschky-Wagen" dacă există doar unul singur erau „Einspänner”sau "Comfortables", adică simplă trăsură cu un cal.
Astăzi mai există doar în centrul oraşului 70 de fiakere, care păstrează tradiţia şi dau o notă de romantism, dar, datorită mirosului îngrozitor de bălegar şi urină, sunt în continuu conflict cu primăria şi nasurile oamenilor. Din 1998, pentru a obţine ”carnetul de conducere” trebuie obligatoriu să promovezi un examen.
De regulă, meseria este preluată din tată în fiu, dar... cum de multe ori „barza” nu aduce flăcăul dorit, din 1984 meseria a fost admisă şi pentru femei.
Vizitii romantic „costumaţi” după tradiţie, cu melon şi sacou în carouri, servesc şi drept ghizi improvizaţi, pe rute fixe, deşi puţini sunt pasagerii care pot să înţeleagă dialectul vienez, dar, urmăresc cu privirea direcţia mânii lui, la stânga, la dreapta, sus... se amuză de încercarea omului de a fii ”cât mai „explicit” în convingerea lui că este şi înţeles şi mai ales, savurează bucuria inedită de a se plimba în trapul cailor, într-o trăsură, de ce nu ? o caleaşcă romantică, ce-i reîntoarce – cel puţin virtual, pentru scurt timp, în Viena de odinioară.
Fiakere mai există în oraşele care ţineau de „Monarhia de pe Dunăre”, adică Imperiul Austro-Ungar, respectiv Praga, Budapesta, Lemberg, precum şi în alte ţări ca Spania – unde poartă denumirea Coche de caballos sau Carruaje; Portugalia Carruagem sau Puxado por cavalos, şi chiar în Parcul Central din New York - Droschken
Sa mai spunem atunci ca pana in 1823 in Bucuresti privilegiul de a se plimba cu caleasca il avea doar boierimea.
RăspundețiȘtergereCat despre constructorii bucuresteni de astfel de mijloace de transport, stiu doar ca mesteri vestiti - Stefan Bogacer si Iosef Selesi erau poate cei mai cunoscuti - aveau de vanzare "la preturile cele mai moderate" trasuri de Viena, carete, calesti de patru persoane, faetoane de un cal sau de doi, gabrolete pe arcuri etc. Au aparut apoi si alti mesteri de trasuri - Abraham Stefan, Balint Iohann, Lazar Stefanescu sunt doar cativa - a caror ateliere au functionat pana prin ani '20.
Multumesc pentru completarea la articol si...te mai astept!