De la rădvane, tramwaye şi tramcare la metroul de azi

Acum două secole Bucureștiul era un oraș cu mult mai mic decât cel pe care îl știm astăzi. Străzile importante erau în continuare pavate cu grinzi de lemn dar - începând cu anul 1830 – au început să fie amenajate și primele străzi pavate cu piatră de râu. Boierii nu mergeau în acele vremuri niciodată pe jos – ar fi fost o mare rușine pentru rangul lor – și de aceea caleașca, butca sau rădvanul îi aștepta mereu la scară. Boiernașii și slujbașii mai mici se deplasau de cele mai multe ori călare. Negustorii și mahalagii mai înstăriți foloseau droștele. Toți ceilalți locuitori ai Bucureștiului mergeau pe jos. Abia începând cu anul 1828 oamenii de rând au primit dreptul de a se deplasa utilizând trăsurile sau birjele.

 

Trăsurile din București

“Până în 1872, marea majoritate a cetățenilor orașului București se mulțumeau să călătorească pe jos sau cu trăsurile care erau de două categorii, clasa întâi cu numere albe și clasa a doua cu numere roșii, cu birjele de Herasca sau cu trăsuri de casă” (1)

 

Tramvai cu cai în București

 

Începând cu anul 1859, populația din noua capitală a Principatelor Unite a început să crească exploziv. În aceiași perioadă s-au făcut și primele lucrări de anvergură pentru modernizarea orașului – care includeau și construirea de străzi și de bulevarde mai largi și mai drepte. Trăsurile, din ce în ce mai multe, începeau să nu mai facă față necesităților capitalei iar edilii trebuie să țină seama de această nouă realitate.

Aglomerație  pe Calea Victoriei

Tramvaiele trase de cai

Ca urmare, în anul 1871, o societate engleză a obținut autorizația de a construi în București primele linii pentru tramvaiele trase de cai. Peste doar un an, în 1872, “într-o zi frumoasă zi de mai, se zărește pe Calea Moșilor un vagon galben cu imperială deasupra. Pe vagon scria The Bukarest Tramways. Conducătorii erau români, dar inspectorii străini; toți aveau uniforme și șepci roșii. Vă închipuiți surpriza cea mare a locuitorilor: bucătăresele lăsau ciorba pe foc și alergau să vază tramway-ele. Pe drum, lumea sta uimită și cu ochii ațintiți ca la ceva nemaivăzut de ei. Dar poporul nu putea să zică tramvai: zicea traivan, trangavan, tranca-fleanca.” (1)

Tramcarul lui Toma Blându

Pe străzile pe care nu erau construite linii de tramvai, circulau așa numitele “tramcare ale lui Toma Blându”, mijloace de transport foarte apreciate de bucureșteni și preferate de multe ori tramvaielor cu cai deoarece erau mai ieftine și circulau prin zone de interes major pentru ei. Au devenit celebre însă mai ales datorită zgomotului infernal pe care îl făceau roțile lor de fier care alergau pe caldarâmul de piatră al străzilor. 

 

Tramcarele au circulat până prin anul 1904: “Cel dintâi care a bănuit marile resurse de câștig pe care le putea oferi circulația capitalei în devenire, s'a numit Toma Blându. În aducerea aminte ale bătrânilor mai circulă încă acest comparativ: “huruie ca tramcarul lui Toma Blându". Închipuiți-vă un soi de camion lung, cu bănci pentru pasageri pe lături, a cărui originalitate consta mai ales în roțile aproape minuscule. Acestor roți, care nu ar fi reușit cu nici un preț să amortizeze bălămbăneala fierăriei vechi, li se datora mai ales, zgomotul devenit proverbial.

Tramvai cu cai - spre Belu

În plus se adăuga pavajul desfundat, legendar al Bucureștilor de atunci. Tramcarul era tras de trei cai, înhămați unul alături de altul, care contribuiau și ei la pitoresc prin faptul că spiritul economicos al lui Blându nu se încumeta încă la alte achiziții decât la gloabele oborului, care reprezentau reforma hergheliilor boierești. Și dacă s'ar fi rupt o roată sau s'ar fi prăbușit surul cu părul căzut, savoarea spectacolului rămânea egală. Pasagerii coborau în mijlocul străzii să-și continue pe jos restul drumului, în timp ce reparațiile începeau. Și după alte câteva ore, tramcarul se urnea în chiotele pline de veselia izbânzii ale vizitiului-conductor. Spectacolul acesta nu era rar și putea să fie întâlnit în traseul, de altminteri singurul, pe care tramcarul își făcea cursele: Piața Sfântul Gheorghe - Gara de Nord.” (2)

l

Tramvai cu cai in Bucureşti

Pe la începutul secolului al XX-lea apar pe străzile Bucureștiului primele automobile și primele “mașini de piață” (echivalentul taxi-urilor de azi). Cu toate acestea de pe străzile tot mai aglomerate ale capitalei nu dispar - până pe la mijlocul anilor ’30 - nici celebrele birje ale muscalilor.

Un tramvay cu cai... aglomerat

Tramvaiele electrice

Modernizarea transportului în comun începuse însă și nu mai putea fi oprit. Prima linie electrică pentru tramvaie din București s-a dat în folosință în anul 1894, pe traseul Obor - Cotroceni. Un deceniu mai târziu rețeaua urbană de transport avea deja 75 de km. de linii de tramvai – dintre care 26 de km. de linie dublă (în anul 1906).

Tramvai electric în Piața Sf. Gheorghe

“În sfârșit, începe lupta dintre capitalul belgian și cel englez prin cele două concesiuni ale rețelelor de circulație. Primul fir electric a străbătut bulevardul Elisabeta care, după cum se vede, a rămas și astăzi artera principală. Înmulțirea populației implica progresul acestor întreprinderi, astfel că în anul 1895 capitala are la dispoziție 36 vagoane cu cai și 4 electrice, ceea ce, a se recunoaște, însemna mult.” (2) Cu toate acestea, tramvaiele trase de cai au rămas, până prin anul 1929, o prezență comună pe străzile Bucureștiului.

Tramvaie electrice  de pe Calea Moșilor

Înființarea STB - Societatea Comunală pentru Construcțiunea și Exploatarea Tramvaielor în București

Un alt reper important în istoria transportului în comun bucureștean este anul 1936, an în care STB - "Societatea Comunală pentru Construcțiunea și Exploatarea Tramvaielor în București" - a obținut și exclusivitatea transportului în comun cu autobuze în capitală. Societatea avea deja în parcul propriu un un număr de aproape 400 de autobuze Renault, Chevrolet și Henschel și opera pe 22 de linii. După război, în anul 1949, s-a inaugurat și prima linie de troleibuz  pe traseul Piața Victoriei - Hipodromul Băneasa.

Autobuz Chevrolet -1929

Cu toată această diversitate a mijloacelor de transport în comun de pe străzile capitalei, încă din perioada interbelică se simțea nevoia mutării acestuia în subteranele Bucureștiului: “Bulevardele, dublate în lărgime și netezite prin dărâmarea colțurilor, au devenit neîncăpătoare. Curând, foarte curând, va fi nevoie de echipele unor cârtițe omenești, să zgâdărească adâncurile capitalei, pentru ca șuvoiul care nu mai încape în lumina zilei să-și găsească un drum rapid și confortabil. Ascensoarele vor urca pe străzi verticale și prin tunele oamenii își vor continua clocotul vieții.” (2)

Automobilele, tramvaiele și trăsurile coexistau
pe străzile Bucureștiului interbelic

Metroul bucureștean

Primele planuri pentru construcția unei linii de metrou în București datează din perioada 1936 - 1940. Izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial a amânat, din păcate, cu câteva decenii împlinirea acestui vis al bucureștenilor. Inaugurarea primei linii de metrou – cea dintre stațiile Timpuri Noi și Semănătoarea - a avut loc abia în 16 noiembrie 1979.

Citește aici: Povestea primei băi publice din București

 

Surse:

(1)  “Din Bucureștii de altă dată” – Geoge Potra

(2)  articolul “De la tramcarul lui Toma Blândul la… 8 cilindri” – semnat “F. C.” - publicat în revista "Ilustrațiunea română” - numărul din 15 februarie 1933