Titi Popianu - românul care a sfidat moartea

De cele mai multe ori atunci când răsfoiesc paginile revistelor sau ale ziarelor de  altă dată caut articole care surprindeau parfumul acelor vremuri. Cu toate acestea, nu o dată mi s-a întâmplat ca privirea să mi se oprească, vinovată, atrasă fiind de știri sau reportaje din categoria… senzaționalului (pentru că știrile de la ora 5 nu sunt o invenție a zilelor noastre).  

Dimitrie (Titi) Popianu
românul care sfida moartea

Un astfel de articol este și cel publicat de Margareta Nicolau în anul 1932 – un mini-interviu luat unui român a cărui ocupație era aceea de… a sfida moartea. Eroul articolului, Dimitrie (Titi) Popianu, făcea senzație stând în echilibru pe marginea prăpăstiilor sau pe balustradele podurilor pe sub care treceau în goană trenuri, amuțea publicul care îl urmărea făcând echilibristică la trapezul montat pe vreun avion sau sărea de pe un tren pe un altul, ambele în mișcare. Fotografiile cu care este “garnisit” reportajul din revista “Realitatea Ilustrată” sunt de altfel edificatoare. Într-o oarecare măsură…

 

Copilăria unui cascador interbelic

“(…) Copilul unui profesor nu urmează linia de conduită a semenilor de vârsta lui. Încheieturile trupului său abia au prins să i se închege și el a început să facă tumbe, cu capul în pământ, spre hazul și admirația tovarășilor de joc care-l înconjurau. Nu se oprește însă aici și de la micul trapez din grădina casei trece la cel al liceului. Parapetul Oltului începe să-l cunoască. La cinsprezece-douăzeci de metri înălțime deasupra valurilor spumegoase băiatul face acrobații de dragul cărora viața îi este expusă la fiece pas. Cei care au călătorit prin frumoasele regiuni ale Bistriței vâlcene nu se poate să nu-l fi întâlnit și să nu fi rămas muți de spaimă în fața săriturilor lui peste locuri prăpăstioase și a figurilor de echilibru la înălțimi uluitoare. Încetul cu încetul familia s'a obișnuit să-l socotească ca și pierdut. La despărțire, când îl sărută, mamei i se pare că este pentru ultima dată.

Echilibristică la mare viteză

După bacalaureat tânărul s'a înscris la Academia comercială. Acum e în anul al doilea și în același timp și elev al Școalei de pilotaj. L-am cunoscut la secția noastră fotografică. E un băiat de douăzeci de ani, cu chipul bronzat de soare și musculatura trupului fibre de oțel.

 

Interviu cu un român care jongla cu viața

 

Îl întreb ce l-a împins să persevereze, cu atâta elan, în echilibristică.

- Am avut maeștri desăvârșiți.

- Anume?

- Renumitul Douglas, apoi Harry Piel și Tom Mix (celebrul călăreț mexican).

Am izbucnit în râs.

Orașul văzut de sus

 

- Vasăzică te poți socoti într'o oarecare măsură opera filmelor de senzație?

- Pe lângă aceasta e și ceva ereditar în familia noastră. Toți sunt buni gimnaști. Sunt singurul însă care am abordat extravaganțele sportive gen american. Pasiunea mea e în special pentru înălțime. Nu trece o zi în care să nu jonglez într'o cât de mică măsură cu viața. De aceea poate că nici nu voi sfârși cu bine.

 

Dar nu! Tânărul a făcut o glumă. Citești aceasta în figura zâmbitoare de siguranță și încredere. Știe c'a ajuns să lucreze c'o precizie indiscutabilă. Își încearcă nervii făcând echilibristică pe marginile unui pod, în timp ce pe dedesubt rapidul trece în goană vertiginoasă. Cât despre acrobațiile pe tren sunt lucruri ușoare, obișnuite pentru el…

Deasupra triajului

Ca cel mai rutinat actor de film de senzație poate sări de pe acoperișul unui vagon de tren în viteză pe alt tren sau într'un automobil. Foarte adeseori cei care asistă la astfel de acrobații îl cred la început atins de alienație mintală. Dar odată cu lămurirea vine și atmosfera de veselie și admirație.

- Și care îți este ținta?...- l-am întrebat pe curajosul tânăr.

- Filmul și aviația în primul rând. Doresc să fac acrobații la trapez pe avion, la primul meeting ce se va organiza la noi. Am căpătat chiar aprobarea forurilor competente. După reușita celui din țară voi lucra și pe la meetingurile străine.

- Dar cu școala?

- Îmi voi da toate silințele să-mi iau și licența. Pentru mulțumirea alor mei și siguranța că într’o zi îmi va servi, atunci când fiind stăpân pe o situație materială voi renunța la viața plină de riscuri a acrobatului.

- Ah, vasăzică totul e numai un scop?

- Poate…

Tânărul nu mărturisește nici de astă dată adevărul. Visează să câștige bani mulți, dar știe că nu se va putea dezobișnui de această ciudată meserie, de care își simte sângele pătruns, încă de la cea mai fragedă vârstă.

 

Titi Popianu și... "Realitatea"

Doza de frumusețe și de beție îndrăzneață a unei figuri acrobatice trăiește în el, în toată plenitudinea, iar spectatorilor le e dat să privească numai originalitatea imaginei.

Titi Popianu este jucăria pasionantă a unui dor îndrăzneț, dezbrăcat de banalitatea zilnică. Acolo sus, în imperiul nemărginirii, se simte în largul lui și poate că nu va trece vreme îndelungată până când terminând școala de pilotaj, stăpân pe avion, va săvârși acte de curaj care vor fi o faimă pentru noi toți. De altminteri ținteşte ca imediat după terminarea cursurilor de aici să urmeze o școală de specialitate străină, iar pentru scopul propus și'a și găsit să-l susțină un mare sprijinitor al aviației noastre.”

Sursa: articolul “Avem și noi americanii noștri – Dimitrie Popianu sfidează moartea” – autor Margareta Nicolau – publicat în numărul din 11 august 1932 al revistei “Realitatea Ilustrată” – disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor