Invitație la bâlci

Bâlciul era cândva pentru români una dintre marile ocazii de distracție, de socializare și... pentru a face afaceri. Aici veneau cu precădere țărani, mahalagii și târgoveți – dar și burghezi -  pentru a colinda vestitele „țuicării cu  adevărata zeamă de prune adusă de la munte”- numită și „zăpăceală”. Și tot aici copiii mâncau floricele și „își sglâmboiau ochi în toate părțile și nu se mai săturau privind la „Vasilache” sau la diferiții comedianți care se arătau pe la circuri cu „renume mondial”. Dar câte nu se găseau la bâlci: acadele, bigibigele, pandișpanele, gogoși, turtă dulce, „mizilic” (semințe de floarea soarelui sau de dovleac) și toate celelalte dulciuri de neuitat. Mai erau călușeii, scrânciobul, bărcile, aeroplanul sau tiribomba. Și mai erau erau berăriile care serveau “mâncăruri și băuturi din cele mai alese” și care aveau  “programe musicale”. 

 

Chiar dacă au trecut multe decenii de atunci, tradiția organizării unor astfel de sărbători populare nu s-a stins. Sărbătorile orășenești care se organizează azi mai peste tot nu sunt altceva decât demnele continuatoare ale bâlciurilor de altădată, nu-i așa? Dacă nu sunteți convinși, o să vă invit să dăm împreună un tur printr-unul din bâlciurile de altădată. O să vă conving poate astfel că  - deși refrenele, tarabele și tiribombele sunt altele - în esență, bâlciurile de azi sunt cam același lucru cu bâlciurile de ieri:

La bâlci

 

"Forfoteala Capitalei, în ajunul marilor sărbători, agitația mulțimii care într’un fel de febră colectivă flutură de la un magazin la altul, cumpără ce are nevoie și ce n'are, cercetează, atinge și tocmește tot ce vede cu ochii, își are echivalentul la țară în marile bâlciuri, cu dată fixă, intrate în tradiție. 

Târgul Moşilor de altădată

În anul acesta, acuma de sărbători, bâlciurile au cunoscut o animație, o durată și un dever, cum de mulți ani nu s'a mai pomenit. Parcă niciodată n'au fost așa înțesate bâlciurile țărănești de atâta negustorime. În fața ochilor uimiți ai sătenilor au luat ființă mormane de căciuli și de pălării, munți de stămburi de toate culorile, basmale, fuste, ilice, bluze, mărgele și cercei, dresuri pentru față și mirosuri, dar tot așa - cum s'a ajuns aici?... – sandale romane și pantofi cu tocuri înalte de o palmă și mai bine, soutiene, centuri, mănuși mușchetar - da... da... – și… “Knikerbokers!"

Târguri de ieri - târguri de azi

Fotograful satului, care în alți ani n'avea mâini să prididească și regreta că nu se poate împărți în zece, un mic fotograf al bâlciului, s'a văzut înconjurat de alți cincisprezece, cu “aparate moderne" și cu saloane în toată regula de pânză pe care cu litere de o șchioapă anunțau: reușită garantată în (sic) timpul cel mai scurt!... 

 

Goniți poate de spectrul amenințător al desființării pitorescului și plăcutului Târg al Moșilor - ce păcat ar fi! – l’au năvălit, de pe la periferiile Capitalei, plăcintari și fabricanți de turtă dulce și gogoși la minut… Turci, veritabili sau de ocazie, au revărsat braga tulbure în valuri… S'au durat “localuri de consumație" cu fleici și mititei. A fost poate cea mai mare minune a anului. Oricât ar părea de curios, fapt este că vestitul “mititel" național, nelipsit de pe tablaua celei mai umile cârciumi din orice periferie urbană, este o raritate, dacă nu ceva cu totul inexistent, la sate.

"Tiribombele" de ieri și de azi

Pentru acei care au petrecut un timp oricât de scurt în inima țării, departe de orașe, nu spunem desigur ceva nou. În anul acesta mititeii s'au răsfățat și au sfârâit pe grătare, trecând de la roșu la negru, în așteptarea amatorilor de asemenea bunătăți, și de la negru la cenușiu, de colbul ridicat de mulțimea neastâmpărată. Am avut impresia netă și icoana vie a “Moșilor", ascultând “orchestra clasică de primul rang" – două viori și o cobză, zguduite în opintiri balaoacheșe - la “grădina și restaurantul lui Ilie C. Gâscan, La Mititelul Mare!"… În loc de sârbe, hore, învârtite și “de dor" duioase, amatorii de muzică au putut savura cel mai nou tango:

La căsuța albăăă

Îs atâtea fluori la ferești măi!..."

“Tiribombele" de altădată

 

"Au fost înlocuite scrâncioburile și călușeii, care ne-au desfătat copilăria… “Tiribombele" sunt mai iuți. Flăcăii și fetele, aninați de capătul lanțurilor zornăitoare și mobile își chiuie bucuria vitezei:

- Păzea măi!... Uhuhuuu!... Că vine arioplanu!...

Fetele, mai ales, nu s'ar mai da jos. Cu fustele strânse între pulpe, să nu le umfle vântul, s'ar învârti, legănate și asvârlite de flăcăii dinapoi și până noaptea. O femeie își pierde răbdarea:

- Hai Leano, hai… isprăvește că te suciși destul…

- Mai odată, mamă…

- Dă-te jos n’auzi?

- Ci mai lasă-mă, fă mamă, încă o dată, că doar n'o fi foc!...

- Dă-te jos, fir-ai a dracului, că te ciufulesc aici în lume!...

Leana se dă jos, rușinată toată și cam amețită. Flăcăul, unde o vede așa moale, se repede s'o ajute și, strângând-o la sân, o frânge într’un sărut, care o răpune. Bătrâna sare ca o cloșcă mâniată.

- Las-o, n'auzi?... Ce ai măi cu fata mea!

Flăcăul se ferește într’o parte, liberând pe biata Leana care, din ce în ce mai îmbujorată și încă slabă pe picioare, nu știe ce să facă mai întâi: să-și așeze basmaua, să-și întindă fusta boțită sau unde să se ascundă.

- Da' ce-i făcui lele ?

- De ce tragi de ea?...

- Cum să trag de ea..., că nu e iapă...

Se desfac hohote de râs, cu palme trase pe genunchi și pumni veseli în căciuli. Femeia își îndeamnă fata cu câțiva ghionți…

-Las' că te-oi prinde sara pe la ulucile mele, fire-ai al dracului de stricat!

Flăcăul dă din umeri, cu ochii duși în urma Leanei.

- Mai rar ca Leana, mă…  Da' păcatele ei cu bântuita asta de măsa…"

 

Ghiocel, ghioc, ghioc, spune babei de noroc

 

"În umbra unei sălcii, o țigancă dă cu ghiocul. S'au strâns în jurul ei un stol de fete mari, cu obraji rumeni și cu ochi umezi. Țiganca le învăluie în privirea ei adâncă și le prinde în plasa vorbelor meșteșugite. Scuipă, bolborosește și face semne în vânt, cu degetele ei negre și uscate...

Ghiocel, ghioc, ghioc,

Spune babei de noroc,

De “ursita" fetilor

De boala băieților!

Fetele se clatină, ca să-și șoptească vorbe și râsetele lor gâlgâie a chemare pentru flăcăii strânși în cerc, mai la o parte, în așteptare. Dar de la celălalt capăt al bâlciului, se ridică o larmă care adună lumea cât ai clipi din ochi."

 

Vasile, Irimie cărăușul și jandaru'

 

"Vasile, țiganul satului, se tăvălește și țipă, țipă cât poate și se bate cu pumnii în piept, în văzul unui jandarm tânăr și tare stingherit, și spre indignarea unui negustor vânăt de mânie, care se adresează sătenilor:

- M'a furat, oameni buni… S'a dat la marfă!... L-a văzut nevasta...

Vasile răcnește cât îl ține pieptul:

"Localuri de consumație" 
din bâlciuri azi și de ieri

- Aoleleleleeee !... Aoleleleleeee !... Mamă, unde ești?... Fir-ai a dracului să fii tu mamă, că mă făcuși negru la față și alb la suflet!... Să râză lumea de mine și să mă facă hoț și nimeni să n'aibă milă de mine!... Of!... Of!...

Irimia cărăușul, îl împinge cu opinca:

- Ho! ci...ră... nu mai răcni așa!...

Moș Solomon îl oprește însă.

- Lasă-l mă Irimie... N’o fi vinovat... Îi suflet și el...

- Asta, așa e…- își dau cu părerea cei mulți.

Lumea se întoarce către negustor:

- Da' ce ți-a furat?

- Îl văzuși luând?

- Să-l dai pe mâna jandarului e lesne... Da' de ce?...

Negustorul face ochii mari și, prins din toate părțile, își pierde cumpătul. Furia mulțimii e nedreaptă. O știe poate din trecut. Abia îngaimă:

- A furat... dacă vă zic... Îl văzu nevasta...

- Dac'a furat să-l caute jandaru, își dă cu părerea Moș Solomon.

Vasile se svârcolește și bocește. Jandarmul dă pușca unui sătean și încearcă să-l salte în sus. De sub cojoaca zdrențuită se desfășoară un șarpe roșu: niște bete de toată frumusețea, bătute cu fluturi și late de o palmă.

- Ahaaal...

- I-oite mă, văzuși!...

Lumea se sguduie, ca într’un fior. Negustorul prinde suflet. Irimia jubilează și Vasile s'a lăsat iar în țărână cu pumnii în cap:

- Aoleleleee!... Aoleleleeee!... Fir-ai a dracului tu mamă', că mă făcui țigan prost... Di ce am ascuns eu betele în sân și nu le-am dat țigăncii, și fugi cu ele... Aoleu și of!... și of!...

De la “marele restaurant" se aud frânturi dintr’un cântec. “Tiribomba" se rotește neobosită.

- Tiribombaaal... E doi lei, numai doi lei!...

Pe drumul cu marginile bătute în ulmi bătrâni, de două și trei vieți, vine lume, pleacă lume... Așa e la bâlci!"

Sursa: articolul “Bâlciul” – semnat Lory Panaitescu-Zătreni – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 5 mai 1937 – disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor