La umbra ceasloavelor

Am parcurs împreună cu reporterul Ion Tic al revistei “Ilustrațiunea Română” drumul care ascunde povești și blesteme ce duce spre “Mânăstirea Agapia cea tăinuită de lume”. Am ajuns atunci până la porțile mănăstirii – așa cum era ea în anul 1938 - și ne pregăteam să pătrundem în sfântul lăcaș de reculegere și rugăciune, în mănăstirea care a păstrat un important tezaur de artă bisericească și o străveche tradiție monahală de înaltă și pilduitoare spiritualitate:

 

Curtea interioară a Mănăstirii Agapia în anul 1938

Agapia în 1938

“Satul cu căsuțele curate și primitoare - unele adăposturi de maici care n'au mai avut chilii în curtea mânăstirei - ne vestește că suntem în preajma sfântului lăcaș. Așa cum sunt înghesuite, mai ales spre capătul dinspre mânăstire, dovedește începutul unei nou așezări care tinde spre ridicarea unui târgușor, în nepotrivire poate cu gândurile acelora care întemeind mânăstirea, au conceput-o și-au dorit-o cât mai ferită de lume. Așa cum se prezintă astăzi, satul pare o gardă voinică de case, căscioare și chilii, care străjuiește poarta mânăstirei. Unele sunt case de oraș, destul de impunătoare, altele chiar cu oarecari pretenții arhitectonice. În general, satul este simpatic, curat, gata să primească și să adăpostească vilegiaturiștii care-și aleg drept loc de odihnă aceste frumoase meleaguri (…).

Oprim în fața mânăstirei. O arcadă tăiată în zidul extrem de gros, scundă și largă, lasă să se vadă curtea largă a mânăstirei, împrejmuită, jur-împrejur, de chilii. În curte, spre poartă, biserica zugrăvită de Nicolae Grigorescu, pe care inspirația și geniul acestui mare pictor au făcut-o celebră. (…) Făcurăm un scurt popas în curtea mânăstirei, căreia chiliile cu albul lor imaculat îi împrumută un aer solemn, majestuos. Chiliile sunt destul de mari și de înalte. Deasupra lor se înalță saloanele stăreției, atelierele, arhondăria, muzeul și un paraclis destul de frumos și de interesant. Un ceardac larg, circular, leagă pe toate laturile aceste încăperi. Arcade și stâlpi de lemn împodobesc ceardacul care dă o înfățișare atât de plăcută întregii construcții. Așa cum se înalță, în bătaia soarelui de dimineață, mânăstirea cu ceardacul odihnitor, pare o mare și veche casă boierească, voioasă și primitoare. Nimic din tristețea zidurilor de mânăstire.”

De vorbă cu Maica Stareță Fevronia Lupu

În anul 1938, Mănăstirea Agapia era condusă de Maica Stareță Fevronia Lupu – o femeie energică și distinsă:

 

“Am găsit-o la stăreție, lucrând de zor cu cele două prețioase colaboratoare: Eugenia Dumbrăvățeanu econoama mânăstirei și maica Haritina Scobai, casiera. Nu este tocmai un lucru ușor să conduci și să gospodărești o mânăstire care adăpostește atâtea suflete și care pe deasupra este cercetată de atâția vizitatori ispitiți să cunoască comorile de artă pe care le adăpostește acest impunător loc de reculegere și de rugăciune. Cu tot ceasul nepotrivit, maica stareță m'a primit cu toată binevoința și mi-a dat o sumă de lămuriri asupra Agapiei de astăzi, cu organizarea și năzuințele ei. Ne-a povestit, între altele, despre strădania de a folosi timpul liber a măicuțelor în atelierele din ce în ce mai bine înzestrate și mai corect îndreptate spre adevărata lor menire.

Biserica din incinta 
Mănăstirii Agapia - 1938

- De altfel, maică stareță, viața monahală nu exclude munca. Din contra, istoria mânăstirilor noastre stă martoră că în afară de oțelirea credinței noastre strămoșești, se lucra… și încă mult.

- Veți vizita și atelierele noastre. Și vă veți convinge că, în măsura puterilor noastre, lucrăm…

- Nu vorbesc de Agapia. Dv. Vă puteți felicita. Ba chiar ceva mai mult. Puteți, fără putință de tăgadă să spuneți că ați realizat lucruri de necrezut. Am văzut la Înalt Prea Sfântul Mitropolit, odăjdiile ce i-au fost brodate în atelierele dv. Am rămas cu totul surprins de măiestria mâinilor care au realizat o adevărată operă de artă.

În atelierul de țesut covoare

- Este desigur contribuția binecuvântată a profesorului Ștefănescu care a înființat secția de broderie bisericească și care cu o dragoste și un devotament cu nimic răsplătite, conduce cu destoinicul său ucenic Ieromonahul Gherasie Hulubaru noul nostru atelier. De altfel, după câte ne-a povestit profesorul, faima atelierului a trecut chiar hotarele noastre. Astfel, în cuvântarea de la prânz, dl. Ștefănescu ne-a anunțat vestea care ne-a bucurat pe toți, că Primul Cardinal al Parisului și-a comandat odăjdiile în fir de aur și argint, la atelierul nostru.

- Mare cinste, desigur. Parisul are destui maeștri și dacă a recurs la atelierul de la Agapia, înseamnă că l-a prețuit (…).

 

- Sunt vechi chiliile?

- Destul de vechi. Prăpădul focului le-a mistuit în 1821. Apoi în 1903. Au fost reconstruite acum treizeci și trei de ani și completate acum zece ani prin stăruința și în bună parte, cu cheltuiala stareței de pe atunci, Maica Epraxia Macri. Față de numărul maicilor și surorilor sunt prea puține. De aceea multe maici și-au construit chilii lângă mânăstire, în sat. Dar satul, astăzi stațiune climatică nu poate fi prielnic vieții monahale. Amestecul laic - oricât ar respecta această viață, este o piedică în desvoltarea acestei vieți. Și poate una supărătoare…

Maicile rămaseră pe gânduri… După câteva clipe de tăcere, maica care mă însoțea a intervenit:

- Poate că tocmai din acest motiv îndreptățit maicile de la Agapia să se gândească la refacerea unei mânăstiri, ceva mai sus, la Agapia Veche. Adică sub peștera unde s'a chinuit și a murit Sfânta Teodora…”

Povești la umbra ceasloavelor

“În biserica împodobită cu atâtea comori de artă pe care ni le-a dăruit în inegalabila inspirație marele Grigorescu, maicile au sfârșit rugăciunea. Iată-le sfioase, strecurându-se ca umbrele nopții, din colțurile întunecoase în care și-au isprăvit mângâietoarea rugă cotidiană. Una singură a rămas cu ochii pironiți în ceaslovul pe care-l luminează o dumnezeiască rază de soare. În contrastul jocului de lumină, fața măicuței adâncită în ceaslov, galbenă și istovită, pare o sculptură bizară într'un pergament… Un cap de mucenică cu ochii adânciți în orbite, superb în măreția atmosferei a cărei taină drumețul cu greu o poate deslega… Un cap care a încremenit deasupra ceaslovului, în extazul clipelor de reculegere, de mângâiere și de înălțare sufletească. Vorbim în șoaptă ca să nu tulburăm cu nimic frumusețea acestei priveliști:

- Păcat, măicuță, că această comoară bisericească este atât de puțin cunoscută.

- Este destul de mult cercetată. Dar mai sunt desigur milioane de români și de credincioși care nu-i cunosc nici măcar existența…

La ceas de rugăciune

- Ar trebui, poate, popularizată opera lui Grigorescu, pe care o adăpostește această biserică.

- Profesorul Ștefănescu a încercat multe reproduceri artistice, pe care apoi ni le-a dăruit pentru a fi vândute în folosul mânăstirei. Desigur, alții vor putea desăvârși începutul, adâncind datele istorice și artistice de aici.

- Pe cât îmi amintesc biserica datează din vremea lui Vasile Lupu.

- Nu aceasta. Este drept că pe acest loc a existat o biserică ridicată de hatmanul Gavrilă, fratele lui Vasile Lupu și de soția sa Liliana, care doarme somnul drepților sub lespedea de colo… Dar din această biserică n'a mai rămas nici urmă. Cea ridicată în urmă, după câte se spune, aduce pe de departe cu cea veche. Înainte de 1858 biserica avea două cupole. I s'a luat atunci una adăugându-i-se pridvorul pe care-l vedeți, proscomidia și diaconicul, care ies din planul bisericii. Arcadele, pilaștrii, pereții exteriori, decorațiile și tot ce vedeți acum este opera gustului meșterilor de pe atunci.

- Adică, din ce epocă?

- Cam acum aproape o sută de ani…

- Deci, nu tocmai atât de îndepărtată.

- Nu tocmai. Dar podoabele bisericești sunt cu mult mai vechi. De pe vremea lui Petre Șchiopul, Ștefan cel Mare și alți voievozi de binecuvântată aducere aminte.

Surori și maici citind din ceaslov

Măicuța care trăiește de multă vreme în această sfântă și frumoasă mânăstire, îmi povesti apoi, cu destulă amărăciune, cum în 1917 o bună parte din aceste obiecte religioase de mare preț au luat drumul Moscovei, pentru a nu se mai întoarce. Așa s'a întâmplat cu epitaful de catifea albastră ce data din timpul lui Ștefan cel Mare, potirul și crucile din secolul al 16-lea și câte altele…

- Și astăzi mânăstirea nu mai posedă nimic din toate acestea…

- Au mai rămas unele, păstrate cu grijă în muzeul nostru de lângă arhondărie. Icoane din secolele 16 și 17, unele de o rară frumusețe, potire, cărți de rugăciune și unele amintiri de la marii ctitori… Astfel se poate vedea, în una din vitrinele în care un om de muncă și de merit, adânc înțelegător al comorilor de artă bisericească, a adunat cu grijă atâtea odoare scumpe – mânecuțele de catifea purtate de Ștefan cel Mare…

În timpul convorbirei, o altă maică veni să ne întrebe dacă dorim să vizităm paraclisul și biserica cea veche.

- Vom vizita, desigur. Deocamdată ne-ar fi plăcut să cunoaștem din părerile ce aveți despre opera lui Grigorescu de aici.

Măicuța, care desigur nu se aștepta la o asemenea întrebare, plecă ochii încurcată. În cele din urmă răspunse cu mare sfiiciune și modestie.

În chilia Maicii Aglaida

- Alții, poate mai pricepuți decât noi și-ar putea spune cuvântul. Pe noi comoara “meșterului Nicu" ne impresionează profund și ne transportă, ori de câte ori o vedem, în lumea aceea sublimă în care trăim cu mintea, cu gândul, cu sufletul, în ceasurile de veghe și de rugăciune. De multe ori chipurile pe care le-a zugrăvit din inspirație divină marele Grigorescu le revăd, multă vreme după ce plec din biserică, în chilia mea… Iată de pildă, chipul “Maicei Domnului cu Isus în brațe tronând în nouri", colo la fereastra de la fereastra de la miazăzi. O imagine dumnezeiască pe care o port de o viață întreagă în suflet și pe care o am înaintea ochilor pretutindeni, oriunde aș fi. Revăd capodopera lui Grigorescu, măreață, impresionantă, așa cum am mai văzut-o cu ani în urmă. O compoziție de chipuri divine, de trupuri sculpturale, de nori muiați în albastrul cerului, în care capetele de îngeri îți evocă nesfârșitul, dumnezeirea… Dar “Intrarea în Ierusalem"? Mântuitorul, bătrânul din primul plan, ca și femeia care îngenunchiază, sunt realizări de mare maestru, pe care o inspirație fericită le-a plasat într'un peisaj plin de aer, lumină, viață, căldură, sărbătoare - un peisaj care amintește ceva din peisajul de vară din Munții Neamțului.

- Desigur, în afară de talent și inspirație, Grigorescu știa să-și aleagă și modelele.

Maici la sfințirea bisericuței de la Agapia-veche - 1938

- Grigorescu, răspunde măicuța, pleca întotdeauna de la citirea cărților sfinte și de la fericita alegere a modelelor vii. În icoana Sfinților Arhangheli pe care o vedeți colo, în tâmplă, Grigorescu s'a slujit de chipurile celor doua fete, dintr'o familie de boieri, care petreceau pe atunci în Sfânta Mânăstire. Maica Domnului din pictura cea mare este chipul unei frumoase și cuvioase femei din satul Agapia iar copilul din brațe, un copilaș adăpostit și crescut în mânăstire. Pentru chipul Mântuitorului l-a luat de model pe unul din diaconii Agapiei de pe atunci. Chiar și Sfântul Gheorghe pe care-l puteți admira și dv. aici, pe ușa altarului, și despre care se spune că ar fi o inspirație după statuia lui Donatello din Florența, nu este în realitate decât un minunat portret pentru care i-a pozat profesorul Țoni, de la Universitatea din Iași.

 

- Totuși - întrerupsei eu - cu tot “naturalismul" care se desprinde din aceste “modele vii", Grigorescu a știut să strecoare ceva imponderabil, misterios, care împrumută tuturora o idealizare, ceva supraomenesc, care-i înalță opera pe culmi neatinse încă de alți pictori români. Rămâne totuși un mare semn de întrebare pentru mine: de unde și-a putut forma tehnica marilor maeștri, factura aceia care îl ridică, fără îndoială, la înălțimea clasicilor apuseni, când Grigorescu nu văzuse, la epoca în care a realizat această operă, nici măcar un muzeu străin?

 

- Se spune că, pe vremea începuturilor, adică pe când avea 8-10 ani, văzuse în casa pictorului ceh Cladek, în trecere pe la noi, multe tablouri originale, tablouri celebre, pe care ucenicul de pe atunci le-a cercetat cu grijă.

- Greu de presupus o asemenea tălmăcire. Cine a cercetat opera de aici, ca și picturile lui Grigorescu de la mânăstirea Zamfira, nu va putea admite că acest amănunt din copilărie ar putea lămuri tehnica adoptată de maestru în pictura bisericească. Dacă desenul ar putea fi lămurit după gravurile care l-au inspirat și care se mai găsesc încă și astăzi la Agapia și la Neamț, coloritul și factura în nici un caz n'a avut de unde le învăța. Mai curând un produs al creației sale căreia o taină divină i-a împrumutat mijloace nebănuite.

Toaca

- În orice caz - interveni cea de-a doua maică - nu trebuie să uităm că de mic copil, “Nicu" dobândise cunoștințe tehnice de la rudele sale zugravi, ceea ce i-a permis ca la 8 ani să picteze iconițe și să le vândă la târg. Apoi un unchi al său a fost pictor de biserici, care a pictat multe sfinte lăcașuri în Oltenia și Muntenia. Când a venit la Agapia, el trăise în toată frumusețea ei spirituală, viața de mânăstire. Trăise câtva timp pe lângă marele său prieten arhidiaconul Gheorghian - Mitropolitul Primat de mai târziu. El își crease o lume a lui, luminată de frumusețile vieței religioase, care i-a permis mai târziu să trăiască intens opera bisericească pe care o realiza. Artistul - ori care ar fi el - dacă nu-și trăiește opera până în cele mai mici și mai nebănuite ascunzișuri sufletești - nu poate realiza o operă trainică. De aceea opera lui Grigorescu, mare, luminoasă, supraviețuiește de-a lungul vremurilor și pe deasupra oamenilor, nepieritoare.

Convorbirea alunecă apoi asupra celorlalte realizări ale marelui pictor, care stau mărturie în această sfântă biserică, și pe care rând pe rând, le-am cercetat… Într'un târziu, părăsirăm biserica. Cu comorile ei de artă.

Măicuța cu fața de ceară, mai citea încă ceaslovul ros de vremuri. Citea la lumina unei lumânări…“

Pe aceiași temă citește și:

Povești și blesteme pe drumul ce duce spre

 “Agapia cea tăinuită de lume”

Biserica Stavropoleos și blestemul clopotelor

Sursa: articolul “La umbra ceasloavelor” – semnat Ion Tic – publicat în numerele din 4 și 11 mai 1938 ale revistei “Ilustrațiunea română” – disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor