Povești cu stafii
Motto:
Când
ziua'n mocirla de beznă se suge
Și
iadul începe să râdă cu hohot,
Ies
morții din groapă călări pe coșciuge,
Frământă
pământul cu tropot și clocot.
(Mihai
Beniuc - Strigoii)
Paragrafe:
- Stafiile de la „movila celor trei Nemți”
- Stafia boierului decapitat
- Stafia și natalitatea
- Povești cu stafii în vechiul București
V-am spus câteva povești cu stafii într-unul dintre articolele anterioare (puteți să le citiți
aici: Povești
cu stafii din vechiul București). O să vă mai povestesc acum câteva întâmplări pe aceiași temă, nu
pentru că aș vrea să vă conving că stafiile există cu adevărat, ci pentru că
aceste povești – macabre unele, ușor amuzante altele – fac parte și ele
din folclor și își au farmecul lor.
Puține sunt locurile prin care nu se
spun povești cu arătări sau cu năluci venite - conform credințelor populare -
“dintr-o altă lume”. Dar să
nu uit însă să vă dau un "sfat avizat", folositor în cazurile în care pașii
vă vor purta vreodată prin "locuri bântuite":
„Singurul neajuns pe care îl aduc
Stafiile este spaima pe care o dau oamenilor. De aceea, pe lângă acele locuri,
omul trebuie să treacă fără a se uita la dânsele și mai ales, după ce a trecut
de dânsele, să nu se uite înapoi, căci făcând altfel, va vedea acele Stafii, de
multe ori, cu tot soiul de Necurați și Cornaci.” (Tudor Pamfile – “Dușmani și prieteni ai omului” – 1916)
Pentru
început vă voi spune legenda celor trei stafii care ieșeau la drumul mare
pe drumul dintre Bozieni și Săveni, la „movila celor trei Nemți”, prin partea
de miazănoapte a Moldovei:
“Cine
merge, la vreme târzie din noapte, pe drumul dintre Bozieni, mare lucru să nu
audă glasul celor trei Nemți, și mare lucru să nu se sparie. Pe la jumătatea
drumului, nu departe de pârâul Bașeului, se află o movilă mare, grunzuroasă,
îmbrăzdatâ de ponoare și țuguiată în vârf cu trei ieșituri de pământ ca trei
capete de oameni. Asta-i movila necurată a celor trei Nemți. Nemții
ăștia își găsiseră drum pe aici, pe vremea când s’au fost oploșit și ei cu
năravurile lor cele rele, prin Botoșani și prin alte locuri. De unde până unde,
cei trei Nemți au ajuns și pe la noi, venind de la Botoșani, într’o noapte. Și
ce-a fost între dânșii, nu știu. Știu numai că ajungând pe aici, prin partea
locului, s’au încăierat rău la bătaie și s’au omorât. Dis de dimineață i-a
găsit lumea morți, împușcați, ca toți morții. Ei au fost îngropați chiar acolo,
în vârful movilei.
Noaptea
însă, drept pe la cântătorii de miezul nopții, cei trei Nemți ies și amu. După
ce strigă hoțește, grozav, pe limba lor, ei se îndreaptă tustrei cu strașnică
pornire spre apa Bașeului, care-i deprinsă cu strigătul lor. Deprins însă nu-i
trecătorul care are nenorocul să fie slab de înger și să-i audă. Căci de o
parte de cale are țintirimul Bozienilor, iar de cealaltă parte, poate auzi
glasul celor trei Nemți, îi poate vedea cum se bat și se întind vrăjmășește, îi
poate vedea apoi cum o rup la fugă spre drumul mare care cotește spre
trecătorul căruia-i țâțâie inima de frică. Ei
sunt îmbrăcați nemțește. Sunt trei matahale cu ciubote negre, cu pantaloni
albi, cu scurteice roșii, cu fes albastru’n cap, asemenea unui fund de
pălărie.. Și degrabă intră în movila cea necurată!” (Tudor Pamfile – “Dușmani și prieteni ai omului” – 1916)
Stafia boierului decapitat”
„Prin
multe mahalale se mai vorbește și azi despre stafiile care pe vremuri sălășuiau
pe ici pe colo. Moș Toma, „bunicul Bucureștilor”, cel care acum trebuie să
aibă vreo sută doisprezece ani, îmi povestește următoarea întâmplare:
-
Eram copil pe atunci. Nu știu ce pașă turcesc tăiase capul unui boier român și
îl înfipse într’un par, în curtea caselor care se aflau cam pe unde este acum
Palatul Poștelor. Lumea care trecea pe acolo privea înspăimântată la
grozăvia asta... În cele din urmă, un creștin a furat capul și l-a înmormântat
la rădăcina unui arbore. De atunci boierul s’a făcut stafie și tulbură somnul
tuturor prin mahala.
-
La miez de noapte trebuie să se ducă cineva, singur - singurel, și să înfigă un
cuțit la rădăcina pomului, pe o noapte fără lună! Numai așa vom scăpa de
stafie! – spusese o babă care știa multe. Dar să știți că e o primejdie de
moarte pentru voinicul care s’o hotărî să facă treaba asta…
-
Ce vi se tot năzare de stafii!? – râse Ionică, un frate de-al meu mai mare –
povestește Moș Toma. Nici nu sunt stafii... Dar ca să vă liniștesc, o să mă duc
eu să înfig cuțitul...
Și
s’a dus Ionică, la miez de noapte, pe când noi așteptam cu toții acasă, cu
inima strânsă. S’a dus și nu s’a mai întors !
A
doua zi l-am găsit mort la rădăcina pomului unde era înmormântat capul
boierului. Îngenunchease și înfipsese într’adevăr cuțitul la rădăcină, dar îl
trecuse din greșală prin poalele sumanului. Când o fi vrut să se scoale, o fi
simțit că-l trage cineva înapoi și atunci a murit de spaimă.” (Alex F. Mihail –
articolul „Câte ceva despre stafii” – „Realitatea Ilustrată”
din 1 august 1939)
Stafia și natalitatea
Voi
încheia cu istorioară amuzantă:
“Un alt bătrân, Moș Nicolae, de pe la „Lemaitre”, mi-a povestit o altă istorie,
mai puțin macabră.
-
În vremea veche erau pe la noi, pe malul Dâmboviței, niște isvoare de apă cu
care se doftorea lumea. Le-a rămas doar amintirea... Este și acum prin partea
locului o stradă cu numele de „Ape minerale”. Pe malul gârlei, se afla și un
crâng unde se auzea cântând cucul… Dacă o nevastă dorea să aibă copii,
venea să bea apă minerală. Apoi se pierdea prin crâng, luându-se după cântecul
cucului. Cum întâlnea „stafia” de prin partea locului, cum rămânea
însărcinată…
-
De unde știi d-ta toate astea?
-
Cum să nu știu? Că eu eram cel ce făcea pe „cucu”… - adăugă moșul, zâmbind pe
sub mustață.” (Alex F. Mihail – articolul „Câte ceva despre stafii” – publicat în revista „Realitatea Ilustrată” - numărul din 1 august 1939)
Citește și: Povestea
stafiei de la castelul din Ciutelec
 |
| Castelul din Ciutelec |
De
20 de ani însă castelul e ca și părăsit. O dramă sau o legendă cu stafii au
îndepărtat pe toți vizitatorii și chiar stăpânii l-au părăsit. În 1914, cu
câteva luni înainte de începerea războiului mondial, fusese invitat la castelul
din Ciutelec baronul și baroneasa van Path, dintr’o veche familie
bavareză. Baronul avea 60 de ani, pe când soția lui nu avea decât 18
ani…. >
Continuarea aici <
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu