Cum se îndrăgostesc românii

O! săracii Români tari,

Zice lumea că-s tâlhari;

Nu-s tâlhari de boi, de cai,

Ci-s tâlhari de fete mari!

 

Pe la 1870, într-o epocă în care “ai noștri tineri” își desăvârșeau încă studiile la Paris, un tânăr român care știa “a vorbi franțuzește, a scrie franțuzește și a iubi tot franțuzește” se întorcea în România. Aici el și-a redescoperit, cu surprindere, neamul:

 

 

“Am aflat, ce-au făcut moșii mei; am aflat, cum zice Românul din fluier ca să se mai ostoiască când pârdalnica cea de dragoste-l muncește amar. Și cum nu l’а munci, când în țara Românului sunt atâtea doine de cele ce nu-ți dau pace și-ți încurcă cărările cu desmierdările lor, dar nu fiecăruia, ci numai ale aceluia  pe care-l cunosc, adică numai Românului. Aceste doine ale Românilor au un vers atât de dulce încât de dorul lui tot după ele te-ai duce. Știu a-ți cânta de dor și de jale, de timp vechi și de cel nou. Știu a-ți cânta după cum îți poftește inima. De la dânsele am învățat a iubi românește și-am alungat iubirea franțuzească din inima mea. Acuma, după ce v'am spus ce-am învățat de la poporul român, vă voi arăta și D-vostră, să vedeți iubirea românească și viersul cântecelor."

 

Început de idilă

Primii fiori ai dragostei

“Pe când e Românul cam de doisprezece ani, el și începe a trage cu coada ochiului pe la copile. Și cum n'a trage, dacă-l roade nu știu ce la inimioară și nu-i dă pace. Și nu se astâmpără până ce nu-l face ca fără de voie să se uite și el pe la salbele copilelor. De la salbe îl împinge păcatul de se uită și pe la sprâncene, știți, care-s ca și trase cu condeiul; se mai uită și pe la buze și capătă chef să le sărute. Cheful nu-i dă pace și zice:

Rabdă, rabdă suflețele

Până’i prinde iar putere!"

Iar dacă pârdalnica de dragoste nu îi dă pace, el fredonează “cântecul care-i spune din ce se face dragostea”:

“Floricică trei gânace

Dragostea din ce se face?

- Nici din mere, nici din pere,

Ci din ochi și din sprâncene

Și din buze subțirele

Mânca-ți-a-ș lele din ele!”

La fântână

La horă

Odată prinși în mrejele dragostei, românii încep să aștepte cu tot mai multă nerăbdare Duminica și zilele de sărbătoare. Sunt acele zile “în care pot face joc și petreceri”, prilejuri pentru a mai stinge din pojarul adunat în inima lor. “Feciorii se gătesc, dar nici fetele nu stau baltă. Se împodobesc și ele cu flori ca să fie și mai mândre de cum sunt.”

„Toate fetele s'adună

Cu flăcăii d'impreună,

Joacă, sar de nebunesc

Când în horă se'nvârtesc!"

La horă, tânărul nostru românaș căruia „de abia-i răsare un puf de mustăcioară”, își caută din priviri aleasa. “Se uită la deal, se uită la vale, ca și când n'ar afla-o. El o cunoaște prea bine, numai că nu vrea s'o cheme deodată la joc, ca nu cumva să-l grăiască lumea”. Abia după ce trece puțin timp își ia inima în dinți și merge la ea. Vorbește cu frumoasa care i-a pus inima pe jar. Și, după un timp, cei doi se aruncă în vâltoarea horei: “Pe când se învârtesc așa, numai ce auzim pe tânărul nostru cântând cu o voce după cum i-a dat-o cel de sus:

„Frunză verde solzi de pește

Vai de cela ce iubește!

Nici nu moare, nici trăiește

Numai cât se necăjește!"

Nici aleasa lui nu se lasă mai prejos. Ea îi răspunde:

„Știi tu dragă, ori nu știi,

Când eram noi doi copii,

Cum ședeam pe pajiște

Și vorbeam de dragoste?”

Primul sărut

“E spre seară. Soarele salută pe muritori și merge la curțile sale să se odihnească de lucrul zilei. Zefirii adie și aduc pe aripile lor parfumul răpit din sânul florilor, împrăștiindu-l pe sânul altor flori, mai mândre, ale căror sărutări le răpesc Feții-Frumoși cu părul de aur. Știți, e cam greu ca unul de pe la orașe să se poată înfrupta cu un sărutat de la o copilă de la sat. Ea nu atinge cu buzele sale de carmin pe ale nimănui dacă nu simte în inima sa acestea:

Zis-a mama către mine,

Să nu dau gură la nime;

Dar doar dracul poate face,

Să nu dau la cine-mi place!

Îndrăgostiții...

Dar să vedeți pe flăcău cum se gătește de-a săruta fata! El apucă mâneca cămeșii și se șterge pe la gură, știți, ca să fie curat, ceea ce înseamnă că sărutarea lui nu e o profanare pentru copilă. Apoi își răsucește mustața și se păunește mândru pe lângă ea până ce-i fură o sărutare. (…) Jocul se sparge și fiecare flăcău, luând pe drăguța sa, o petrece spre casă. Ajungând aici, cei doi mai vorbesc ce vorbesc – aceasta poate o știți și D-voastră și știți cum sunt cei tineri, care gândesc că câte ciori sboară, toate se mănâncă - apoi se vorbesc unde au să se întâlnească și pe la ce timp. Și la urma urmei se despărțesc c'un sărutat.”

„Dragă mi-i lelița naltă,

Că-mi dă gură peste poartă;

Iar lelița mititea

Sare gardul și-o proptea

Și se fură

De-mi dă gură!"

Dorul

Primul sărut a fost furat și urmează, inevitabil, despărțirea: pentru o zi, pentru două, pentru o săptămână. Dar despărțirea naște inevitabil dorul: “Când dă dorul peste Românul nostru, el parcă-i bătut cu leuca. Nu-i pasă de nimic, fie ce-a fi, el habar n'are; cine-i ca dânsul? Dar Doamne mult îi mai strică pârdalnica cea de dragoste. Iată cum cântă Românul când l’а apucat dorul:

Frunză verde, solzi de pește

Vai de cela ce iubește,

Nici nu moare, nici trăiește,

Numai cât se necăjește.

Se bate cu gândurile

Ca apa cu malurile.

- M-am logodit...

 

Nu-i lucru curat când se leagă de unul pârdalnica cea de dragoste. Dar dacă i-a pus odată căpăstrul, cam greu mai poate scăpa. Și apoi cine-i pune românului "căpăstrul dorului?” Răspunsul e simplu: “Româncuța cea sprintenă și vioaie, care și pe străini îi bagă'n boale, darămite pe Români…”.

„Frunză verde, iarba crește,

Dorul lelii mă topește;

Frunză verde, iarba'nspică,

Dorul lelii rău mă strică;

Vântul suflă, iarba scoală,

Dorul lelii mă omoară;

Vântul suflă, iarba culcă

Dorul lelii mă usucă."

 

Sursa: articolul “Viața poporului român” - semnat Oreste Dlujanschi – publicat în revista “Albina Carpaților” - numărul din 15 iunie 1879