Românii şi "iarba diavolului"

Tutunul a început să fie cunoscut în Țările Române începând cu secolul al XVII-lea, chiar în epoca în care patima fumatului a cuprins aproape toate popoarele europene. Împrumutat de la turci și de la tătari, obiceiul fumatului era deja foarte răspândit la sfârșitul acestui secol. Dacă la început se fuma cu ajutorul pipelor (numite și lulele sau ciubuce), începând cu secolul al 19-lea, românii au început să fumeze și țigări de foi sau țigarete.

Legenda tutunului

Fumatul era în trecut considerat - ca și astăzi de altfel - un mare păcat de către biserică. Chiar și în icoanele care ilustrează iadul, în unele cazuri, păcătoșii erau reprezentați fumând: “Pe la unele biserici române din Bucovina se mai află încă până în ziua de astăzi o icoană mare, un fel de tablou, care reprezintă Raiul şi Iadul: fericirea și desfătarea celor drepți, munca și pedepsirea celor păcătoși. Pe acest tablou am observat că între mulți alți păcătoși din iad se află și un om zugrăvit cu o lulea mai cât o ulсiсă în dinți, iar un drac negru ca tăciunele, cu ochii roșii ca para focului, cu coarne și cu coadă ca la vite, îi vâră o suliță mare în gură. Va să zică aceasta e răsplata celor ce fumează: dracii în cealaltă lume le vor sparge gura cu sulițele. Amară pedeapsă!!...”  (cf. Simion Florin Marian – articolul “Botanica poporală română” – publicat în “Albina Carpaților” - numărul din 31 iulie 1879).

Un moldovean și un turc
 fumându-și ciubucul

Chiar și în strigăturile românilor se face legătura dintre diavol și fumat:

“Câte fete la strânsură,

Toate stau cu pipa’n gură.

Iese dracul de sub râpă

Și le pune foc în pipă!”

Legendele românilor atribuie diavolilor răspândirea în lume a tutunului, pe care îl mai numesc și „iarba dracului” sau ”buruiana diavolului”. Iată una dintre aceste legende:

Secui din Transilvania trăgând din lulea

“Doi draci au voit odată să ia de soție pe fata unui boier, însă preotul n'a voit să-i cunune cu dânsa. Supărându-se dracul cel mai mare că nu-și poate împlini dorința, se duse și se spânzură de un plop. Acesta însă s'a clătinat odată bine și a svârlit pe drac cine știe unde, de s'a prefăcut în sălitră și pulbere când a picat la pământ. Dracul cel mai tânăr, care era de față, văzând aceasta, se'nspăimântă și alergă în ruptul capului în iad. Cum ajunse aici povesti celui mai mare peste dânșii ceea ce a pățit fârtatul său. Atunci Scaraoțchi, mai marele dracilor, a spus:

- Stați, că eu am mai mult folos din el, decât din voi!

Și după ce rosti cuvintele acestea, ieși din iad și se porni spre dracul cel mort, unde află o mulțime de tutun crescut din trupul lui. Văzând aceasta, Scaraoțchi s'a întors înapoi în iad și a trimis trei draci în lume ca să semene tutun pretutindeni. Dracii trimiși n'așteptară să le mai spuie odată ce să facă, părăsiră iadul îndată și pornindu-se prin lume începură a semăna tutun, a-l fuma, a-l trage pe nas și a face scăldători dintr'ânsul spre vindecarea feluritelor boli și îndemnând pe toți oamenii să facă și ei așa.

Oamenii, ca oamenii, ne mai cugetând mult, făcură și ei ce i-au învățat dracii. În curând s'a înmulțit tutunul și după ce s'au făcut  lulelele, au început oamenii, tot la îndemnul dracilor, a fuma și din lulele. Prin acești draci s'a lățit apoi tutunul cu încetul peste toată lumea, și acum a făcut Scaraoțchi, mai marele dracilor, ca oamenii să fumeze și din țigare, ca mai lesne să-și poată strica pieptul și să moară, pentru ca să poată merge mai degrabă la dânsul, pentru că în rai nu se primesc fumătorii. Iară cu timpul are să facă Scaraoțchi ca oamenii nu numai să-l fumeze cu gura și să-l tragă pe nas, ci să fumeze și cu urechile, ca să înnebunească de cap și să facă mai multe păcate, că așa-i place lui Scaraoțchi.” (cf. Simion Florin Marian – articolul “Botanica poporală română” – publicat în “Albina Carpaților” - numărul din 31 iulie 1879).

Țăran basarabean fumând

Pâca – zeitatea tutunului

Românii au imaginat chiar și o zeitate a tutunului. Aceasta era numită Pâca sau Pafa și era descrisă ca fiind „o babă bătrână cât lumea, neagră și urâtă ca întunericul iadului, cu coarne în cap ca rășchitoarele, cu nasul lung și încârligat, cu ochii umflați ca de capră înecată, cu colți în gură ca ai mistrețului, cu gheare ca secerele, cu coadă ca de vită, lungă și îmbârligată, c’o lulea sau pipă mare în dinți. Pe berigățile gâtlejului și pe nările nasului ieșindu-i flacără de foc, fum negru și o duhoare de tutun. S-a scremut iadul și a născut-o pe dânsa. Și deodată cu dânsa a ieșit din adâncul iadului și un fel de fum care a prins a răspândi în lume boală și moarte.” (Petre E. Mihăescu – “Tutunul în trecutul Țării Românești”– 1931)

Boier muntean 
cu ciubucul în mână

Tutunul ca medicament

Astăzi cunoaștem efectele consumului de tutun asupra sănătății și știm că fumatul este una din cauzele majore de îmbolnăvire și de mortalitate în întreaga lume. Dar nu a fost întotdeauna așa. Secole la rândul tutunul a fost folosit pentru vindecarea unor boli, crezându-se că tutunul grăbește nașterea, că omoară păduchii, că ajută la combaterea cheliei sau chiar la… vindecarea astmului. Etnologul român Simion Florin Marian menționa în articolul publicat în anul 1879 câteva dintre întrebuințările tutunului la români:

 

Citește și: "Femeile fumează!"

 

“Tutunul se întrebuințează și ca medicament. Așa, cei ce au giunghiuri, ung frunze de tutun cu miere şi presărându-le cu piper pisat, se leagă cu dânsele la locul unde-i junghie  și spun că îndată le'ncetează durerea. Cei ce au durere de măsele, pun frunze de tutun pe măselele stricate ca să le înceteze durerea. Tutunul, după cum arată și legendele sale, e bun de scăldători  în contra mai multor boli, precum și pentru cei ce au „sochote". Cu smoală de tutun  luată din ciubuce și lulele, omorau unii Români tot felul de șerpi.”