Cocoșii, găinile şi românii

Cocoșii și găinile în tradițiile românilor

 

Paragrafe:

• Cocoșii - ceasornicele de altădată
• Cocoșii năzdrăvani
• Cocoșii - dușmani ai spiritelor rele
• Cocoșii - meteorologi și profeți
• Cocoșii - folosiți pentru tratarea bolilor
• Găinile în credințele populare

Cocoșii - ceasornicele de altădată

În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenilor, aceștia stabileau timpul din zi în care se aflau în funcție de poziția soarelui sau a stelelor. Uneori aștrii cerului se ascund printre nori și de aceea oamenii au trebuit să apeleze la un "ceasornic din lumea păsărilor".

Românii, ca și romanii de altfel, împărțeau timpul nopții în funcție de cântatul cocoșilor: „când cântă cocoșii întâia dată, atunci e miezul nopții; când cântă a doua oară, este aproape trei dimineață; iar a treia oară, când încep a cânta mai des, când apune găinușa și răsare luceafărul de dimineață, atunci îndată se și face ziuă.”

Cocoșii năzdrăvani

Despre cocoșii care cântau de douăsprezece ori la miezul nopții se spunea că ar fi năzdrăvani. La fel de năzdrăvani erau considerați și cocoșii care începeau întotdeauna primii să cânte și după care se luau ceilalți cocoși din sat. Se mai credea că nu pot să fie năzdrăvani decât cocoșii care au măcar câteva dintre pene roșii. 

“Poporul crede că muierea care taie vreun cocoș năsdrăvan, trebuie să pățească ceva rău: ea ori își pierde glasul și nu poate mai mult vorbi, să fie auzită și înțeleasă de alții, ori că i se sclintește vreun picior și rămâne apoi șchioapă în toată viața.”

Cocoșii - dușmani ai spiritelor rele

Fiind vestitori ai luminii, în mod firesc, despre cocoși se credea că sunt dușmani ai spiritelor rele care bântuiau lumea în timpul nopții: „în momentul când cântă cocoșul dispar toate spiritele, toate schimele și nălucile; chiar și diavolul, cel mai mare peste toate spiritele necurate, cum aude cocoșul cântând, îndată se face și el nevăzut. După cântatul cocoșilor toate spiritele necurate își pierd întreaga lor putere și nemaifiind în stare să mai facă ceva rău într'acea noapte, ele trebuie să se ascundă de unde au ieșit și să aștepte noaptea viitoare.” 

Tocmai pentru că exista credința că alungau spiritele necurate de pe lângă casă, românii țineau întotdeauna în curte cocoși, fiind preferați cei pestriți sau cei roșii, dar mai cu seamă cocoșii negri.

Cocoșii - meteorologi și profeți

Cocoșul era apreciat în vechime ca fiind un bun “meteorolog” și un la fel de bun “profet”: “Vara, când el cântă mult peste zi, e semn că în curând va ploua, că va fi timpul moale. Iarna, când cântă mult peste zi, e semn că va fi vreme bună, că se va muia gerul și omătul sau că se va face „moșlag," după cum se exprimă unii români din Bucovina. Iară când cocoșii cântă devreme seara la culcușul lor, ei arată că va fi timp ploios. Când cântă pe gard e semn că se va face vreme bună; când cântă în pragul ușii, anunță oaspeți. Dacă cocoșii cântă după ce se înserează bine, însă înainte de le veni vremea, atunci se crede că încep a umbla hoții la furat. Drept aceea, trebuie să bați în cociorvă, ca să stea hoții pe loc, unde i-a apucat vremea.” 

---

Citește și: Cum va fi vremea (meteorologie populară)

---

Cocoșii - folosiți pentru tratarea bolilor

Cocoșii erau folosiți și pentru tratarea unor boli. „Femeile pricepute” spuneau că: „un cocoșel negru sfârtecat în două și pus la rănile cu viermi, înainte de-a i se răci carnea, scoate viermii și vindecă rănile. Pielicica dinlăuntru, de la rânza unui cocoș, uscată, pisată și amestecată cu holercă, e bună a se bea de pântecare. Dacă cineva mănâncă splina cocoșului, despre acela se zice că-i crește părul. În unele părți ale Ardealului, femeile care fac de boala cea rea, taie un cocoș negru pe de-asupra bolnavului, care zace lungit pe burtă.” 

De asemenea, „penele de cocoș se pun în scalda copilului pentru a fi ferit de duhuri rele. Limba cocoșului scapă de urât (de frică). Boașele cocoșului le mănâncă bărbații care n-au, dar vor să aibă copii” (Gh. Ciauşanu).

Găinile în credințele populare

Dacă cocoșii sunt considerați ca fiind păsări privilegiate, nu același lucru se poate spune despre găini: “Dacă o găină cântă „cocoșește", adică precum cântă cocoșul, e semn rău; atunci la acea casă are să se întâmple ori moarte, ori vreo scârbă, ori o pagubă mare, ori vreo altă nenorocire. Spre a putea înlătura pericolul pe care'l vestește găina și care amenință casa, româncele prind găina și se duc cu dânsa în fundul casei și încep de aici să măsoare cu ea casa până la ușă; dacă găina ajunge cu coada spre ușă, îi taie coada, iară de ajunge cu capul, îi taie capul. Prin aceasta procedură cred ele, că pericolul se depărtează de la casă.”

De asemenea, “când se mănâncă, adică se bat, două găini între ele, atunci încă e semn rău. De aceea, cel ce le vede, nicicând să nu le lase să se mănânce, ci îndată să le despartă: alungă pe una într'o parte și pe cealaltă în altă parte, ca să nu se mai poată întâlni curând. Când găinile se scoală tare de dimineață și se culcă târziu, atunci ele, după credința poporului, vestesc foamete.”

Cu toate acestea, găinile negre – asemeni cocoșilor cu această culoare – erau considerate ca fiind un adevărat scut împotriva farmecelor, blestemelor și vrăjilor. De aceea nu trebuiau să lipsească din ograda nici unei gospodării. Găinile albe în schimb erau cele care “după credința poporului român însemnează deschiderea drumului în cealaltă lume, pentru că se zice că găina merge înaintea sufletului tot scociorând și chemând, ca și când ar avea pui mici”. De aceea, găinile albe se dădeau de pomană “peste mormânt” preoților sau groparului, la înmormântări sau la praznice. Numeroase erau de asemenea și superstițiile legate de ouăle de găină:

“Nevestele, mai ales cele ce sunt în stare binecuvântată, nu mănâncă mai nici una ouă de găină cu două gălbenușuri; se tem că, dacă vor mânca, au să nască gemeni. Când află vreun ou de găină „părăsit", adică cel de pe urmă pe care-l ouă găina într'o anumită perioadă, și pe acela româncele nu-l țin, ci-l asvârle peste casă. După credința lor, un astfel de ou nu e spre bine. Din ouăle părăsite, care sunt foarte mititele, se zice, că din fiecare iese câte un „spiriduș", dacă cineva le clocește subsuoară nouă zile și nouă nopți. Spiridușul, după ce se naște, rămâne în veci tovarășul aceluia care l-a scos din găoace. El în lumea aceasta servește persoanei care la clocit; murind însă acea persoană trebuie ca pe cealaltă lume să servească ea spiridușului.”

Ouăle de găină erau de asemenea folosite și pentru lecuirea unor boli: “Ouăle de găină se mai întrebuințează și contra unor boale. Și anume: oul fiert vârtos tăindu-se în două, scoțându-se gălbenușul din albuș și turnându-se puțin prăfușor de piatră vânătă în locul gălbenușului, se crede că ar fi ajutând foarte mult dacă se pune la ochii cei cu albeață. De asemenea mai sunt de albeață și cuișoarele pisate puse pe albuș de ou. Păciușele de in unse cu seu și muiate în spumă de albuș sunt bune să se pună la răni, când se opăresc, dar mai cu seamă când se frige cineva. Laptele de femeie muls în găoace de ou e bun contra aprinderii ochilor, dacă se toarnă în ochi. Gălbenușul de ou pus la soare se topește până ce se face dintr'ânsul un fel de unt. Untul acesta apoi e bun de albeață, dacă se ung cu dânsul genele și toată împrejmuirea ochiului.”

---

Citește și: Usturoiul în descântece, farmece și vrăji

---

Surse:

- articolul “Datine, credințe și moravuri române – Cocoșul” - semnat de Simion Florea Marian - publicat în revista “Albina Carpaților” – numărul din 20 octombrie 1877 

- articolul “Datine, credințe și moravuri române – Găinile” - semnat de Simion Florea Marian - publicat în “Albina Carpaților” – numărul din 27 octombrie 1877

---