De vorbă cu Clementina - pețitoarea

O prezență constantă în societatea românească - dar nu numai - au fost întotdeauna pețitorii. Aceștia erau cei care se îndeletniceau cu „potrivirea destinelor” și cu „facerea de căsătorii”. Ei erau de cele mai multe ori „tocmiți dintre cei buni de gură, veseli și care se pricepeau la pețit sau stărostit“. Intermedierea făcută de ei era deosebit de importantă pentru că: “oricine știe că multe femei nu se pot mărita pentru că moravurile interzic femeii de a alege și de a se oferi ea însăși după plac. Ea trebuie să se lase pețită, adică aleasă, dar ea singură nu trebuie să pețească. De nu o va cere cineva, ea intră în marea oștire a bietelor femei care nu și-au atins scopul vieții și care din pricina lipsei unei existențe sigure ajung în mizerie, ba de multe ori, de râsul lumii.” (A. Bebel  - “Femeia în trecut, prezent și viitor” - 1898)
 

În vizită la pețitoare
("Ilustrațiunea Română" - 12 iunie 1930)

În lumea satului “primul pas spre realizarea căsătoriei este pețitul. Pețitul îl face feciorul și părinții săi printr'o cunoștință sau rudă, de obicei o femeie, care este trimisă la familia fetii, unde aduce la cunoștință dorința celor din partea cărora a fost trimisă, de a lua pe fată în căsătorie. Pețitoarea mai expune care-i situația feciorului și ia la cunoștință situația fetii precum și răspunsul părinților fetii la cererea în căsătorie”. (Ilie Radu – “Monografia satului Belinți” – revista “Sociologie românească” – 11 noiembrie 1936).

În pețit

 

Pețitorii erau o prezența indispensabilă și pentru aranjarea căsătoriilor celor din clasa avută. O cronică de la sfârșitul secolului al XVIII-lea ne spune că “Gheorghiță Jianul, al doilea fiu al lui Hagi Stan, se însoară în 1781 cu Zoița, fiica puternicului boier Ștefan Pârșcoveanu; pețitoare fuseseră o Știrboaică și o Bengească.” (Constantin V. Obedeanu – articolul “Ceva despre Neamul Jienilor” – publicat în “Arhivele Olteniei” din iulie-august 1925). Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea intermedierea căsătorilor devenise deja o afacere: “nenumărate agenții de căsătorie, puternic  organizate, pețitori și pețitoare de tot felul, se îndeletnicesc cu negoțul și caută candidați pentru ‹‹ sfânta căsătorie ››. Acest negoț e plin de câștig mai ales atunci când se ‹‹ lucrează ›› pentru membrii claselor înalte.”  (A. Bebel  - “Femeia în trecut, prezent și viitor” - 1898)

Nu îmi propun însă să fac o istorie a acestei îndeletniciri milenare. Vă invit doar să pătrundem împreună în lumea unei pețitoare din perioada interbelică. Numele ei era Clementina  și era “o femeie fină, de un romantism exagerat, care-și ducea viața din greu, alergând de dimineața până seara pe vreme oricât de rea, de la un capăt la altul al Bucureștiului, predând lecții de franceză”. D-șoara Clementina a renunțat la ocupația de profesor  “pentru că îi mergea prost de tot” – nimic nou sub soare, nu-i așa? – pentru a intra în lumea pețitoarelor:

La cununie asistă și "pețitoreasa"

 

De vorbă cu Clementina - pețitoarea

“Și începu a-mi povesti primul ei târg în noua meserie. Cunoștea o familie cu o fată rahitică care se topea de dorul dragostei, după un cămin al ei. Banii nu-i lipseau, era însă moale, timidă. Și unui avocat, om bun dar fără noroc, căruia cu toate studiile strălucite nu-i ieșea în cale nici urmă de client și se distrugea în mizerie cruntă, i-a dat putința să se apropie cinstit de această ființă.

- Cinstit! Cum poți avea sinceră credința că ai să porți alături toată viața o ruină a naturii?

- Nu era tocmai așa. Fata avea chipul plăcut. Doar umerii îi erau aduși, de-ți făcea impresia că poartă un mic gheb. Apoi nici el nu era cine știe ce frumusețe: dar dacă-i vorba să ceri părerea ochiului, ce amarnic te mai poți înșela.

- Și ce ți-a ieșit de aici?

- Bani și cadouri cum n'am câștigat de pe urma a lunii întregi de muncă în cealaltă îndeletnicire. A fost, e drept, truda grea până am reușit să vâr băiatului în cap ideea c’o soție care n'are tocmai o înfățișare pe sprânceană, cu un suflet frumos, poate aduce înmiit mai multă fericire. Și-am avut dreptate. Oamenii s'au înțeles și-o duc și astăzi minunat de bine.

Câștigul ușor i-a dat curaj. A început să colinde prin familii, să lege cunoștințe, să pătrundă situații…

- Nici nu-ți dai socoteală ce întinsă e “pețitoria". Femei tinere, bătrâne, mare parte de bună condiție social, nu trăiesc decât din asta. M'am isbit și eu de văduva unui general care cu toată pensia rămasă de la bărbat, se ocupa cu pețitul mai vârtos ca una care a apucat meseria de când e ea. A fost înșelată într'un loc și nu s'a lăsat până n'a desfăcut tot ce muncise.

- Și-ai încheiat târguri multe până acum?

- Am lucrat ceva. Am avut dibăcia să mărit și-o babă.

- Ce spui!

- I se urâse cu singurătatea și nu știa ce să mai facă cu banii. În timpul acesta un nenorocit de inventator îmi tot bătea drumurile. Lucra, spunea el, la o motocicletă aeriană și-i mai trebuiau ceva parale ca s'o poată pune la punct. Un caraghios, bătea câmpii. Dar era bine ca bărbat. Asta-i trebuia și bătrânei. Aici la mine am făcut “vederea" și ea își pierduse într’atât cumpătul, mai dihai ca o fată mare.

Clementina de altădată, doar cu o valiză jerpelită singura avere, avea acum interiorul ei cu mobilă proaspăt cumpărată.

- Am și ceva parale, căci vine câte o epocă când vlaga-ți slăbește și nu mai poți pune atâta siguranță și căldură ca să poți convinge pe cineva. Și-atunci stau frumușel în casă la gura sobei sau afară la soare, după cum e anotimpul, trăind numai pentru mine. Ce vrei, trebuie să ne mulțumim cu viața așa cum e. Visurile îți aduc numai distrugere. Poezia rămâne în cărți.

D-ra Clementina avu un mic râs ciudat.... continuarea aici.....
- Ceea ce-i curios e că altădată, când aveam o meserie cu oarecare prestanță, treceam nebăgată în seamă de bărbați. Astăzi lucrurile s'au schimbat cu totul. Medici, profesori, avocați se întrec cu toții în curteniri. Eu le vorbesc de partida cu care vreau să-i încurc și ei mă privesc în ochi cu alte gânduri.

- Și de ce nu te oprești la unul care să-ți convină și ca situație și ca vârstă?

- Când după ani de alergare am adunat o avere bunicică, fii sigură că pretendenții serioși n'au să lipsească, numai că atunci are să fie prea târziu.” (extrase din articolul semnat de Margareta Nicolau - “Făuritoarele căsătoriilor” – publicat în revista “Realitatea ilustrată” din 15 aprilie 1934).

Că lucrurile nu se aranjau întotdeauna așa cum și-o doreau tinerii căsătoriți și… pețitoarele, ne-o spune cu umor Lepus – redactor al revistei „Furnica” pe la începutul secolului trecut:

Îngerul Cucoanei Veta

Să mă’nsoare, zor nevoie Coana Veta, pețitoare, Cu o fată cu avere, Tânără și’ncâtătoare. - Despre partea frumuseții, Poate chiar să fie slută, Principalul, Coană Veto, Cât se poate de avută. Dacă ai așa partidă Gata sunt de’nsurătoare. Însă cine’mi garantează Că-i... pardon... - Ce? Fac prinsoare! - Faci prinsoare? De minune Vezi, ideea mă’nfioară C’ar putea să fie altfel, Cum am zice: Domnișoară! - Las pe mine, duc eu grijă, Rău desigur n’o să-ți pară. Nu te mai gândi la asta Că e parte secundară! Mâine chiar, nu mai departe Mergi cu mine la vedere. Vezi de fi charmant cu soacra Și gătit cum moda cere. Fata e un înger candid Cum nu cred altul să fie. Și modestă ca o ‹‹ maică ›› ! Și cuminte, lumea știe. *** Iată-mă’s și ginerică. Tămbălău și plictiseală, Dragoste cu mama soacră, Și cu fata... cheltuială. Natural în contul zestrei! Uf! Respir de astă-dată Am scăpat de birt acuma Și de casă mobilată. ***

Merg acum la fapt de-adreptul: După nuntă’n timpul mesei Uite-așa în timpul mesei Îi veni rău – Cui? – Miresei. Toată lumea zăpăcită Nu știa cum să se poarte Eu dau fuga după doctor Să scap zestrea de la moarte. La întors, altă surpriză! Găsesc lumea consternată, Coana Veta cu mireasa, Mama soacră leșinată! - Domnu-i doctor, zic miresei Când văd gluma că se-ngroașă. Coana Veta strigă’ntr’una: - Adă tontule o moașă! Iar alături două fete Vrând s’arate că’s deștepte: - De – ziceau – copilul naibei Nu putea să mai aștepte !? Când văzui una ca asta O rupsei atunci la fugă De credea-i că vin din urmă Turci, tătari să mă ajungă. Nu-i nevoie de detaliuri, A-ți ghicit ce se’ntâmplase Strânsă în corset mireasa Și dansând mult... avortase. Tot avui noroc la fine Căci de nu-i venea miresei Ca să nască’n timpul mesei Dădea puiu peste mine. Și așa pierdu-i și zestrea Când n’aveam nici para chioară Căci crezând că iau o fată Dădu-i peste-o... Domnișoară! De-ar fi să mă’nsor vreodată Am spus Vetei, ca să știe. Că întâi consult o moașă Și-apoi merg la primărie! (Lepus – “Furnica” – septembrie 1905)