Refugiații – o eternă problemă

“Sunt milioane de refugiați. E o problemă mondială care interesează toate țările. Încotro se îndreaptă acești vagabonzi ai tuturor drumurilor? Deocamdată nu există, aproape, nici un răspuns. Pentru că lumea e preocupată de probleme mult mai grave, a căror soluție întârzie să vină. Sunt vremuri de bejenie, nu numai pentru refugiați, ci pentru întreaga omenire, care este în căutarea unei soluții, pentru durerile care o frământă de aproape două decenii.”

Deși are un conținut atât de actual, textul citat este “decupat” dintr-un articol publicat de revista “Realitatea Ilustrată” - numărul 1 noiembrie 1938. Noi, cei de azi, am uitat că valuri de emigranți - fugari din calea războaielor, a sărăciei sau a ororilor regimurilor totalitare de tot felul - au străbătut mereu drumurile lumii. Avem impresia că lumea noastră de azi e prima care se confruntă cu această problemă. Nu e deloc așa. Un colaj de articole cules din presa românească din perioada interbelică o să vă arate că nu e deloc așa:

Refugiații - o eternă problemă

  

Fugari din Rusia bolșevică

Nu se terminase încă Primul Război Mondial și primele valuri cu refugiați asaltau deja România și celelalte statele europene. Doar în România s-au refugiat – pentru a se stabili aici sau pentru a emigra mai departe către statele din Europa occidentală sau către S.U.A. – aproape 100.000 de oameni (cei mai mulți dintre ei ruși, ucraineni și evrei) alungați din Rusia de ororile revoluției bolșevice. Mulți dintre aceștia au trăit adevărate drame în încercarea lor de a se integra în societățile țărilor în care au emigrat - țări cu economiile sărăcite în urma Marelui Război (citește și: Povestea unui cerșetor-milionar):

Costinețki - un avocat rus fugit  din Rusia bolșevică
 garderobier  la restaurantul "La urs" din București

“Mulți refugiați ruși, ajunși în pragul mizeriei negre, căutară să-și câștige pâinea zilnică prin orice mijloc. A fi angajat la un cabaret, în calitate de servitor sau portar, însemna culmea traiului bun. Totuși lipsa era atât de mare încât majoritatea refugiaților se văzu nevoită să se deprindă cu îndeletniciri mai puțin profitabile și plăcute. Câte un ofițer din garda imperială, închis într’un costum caraghios de “om-sandwich", cutreiera resemnat noroiul orașului purtând în spinare reclamele vreunei creme de ghete, iar un fost senator, în livreaua galantă de portar, staționa în fața ușii unei asociații suspecte primind cu plecăciuni respectuoase pe toți escrocii și răufăcătorii matriculați.” (revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 24 ianuarie 1934)

Refugiați în propria lor țară

Primii români care au avut parte de “binefacerile” colectivizărilor forțate au fost moldovenii din Transnistria. S-au lămurit însă repede că între promisiunile propagandei sovietice și realitate este o diferență uriașă. Și s-au opus, atât cât au putut. Unii dintre ei, încercând să scape de deportarea în ținuturile înghețate ale Rusiei sovietice, au traversat Nistrul înghețat pentru a se refugia în România Mare (vezi și articolul “Nistrul – al doilea Styx”):

Nistrul - al doilea Styx

“Un fenomen sângeros și-a făcut apariția de câtva timp la Nistru. În fiecare noapte, familii de români transnistreni sau oameni izolați din Republica Moldovenească, încearcă să treacă fluviul înghețat spre noi, dar sunt ciuruiți de gloanțele grănicerilor bolșevici. Uneori, soția e împușcată și cadavrul ei rămâne acolo, în mijlocul Nistrului, pe când soțul reușește să se refugieze la noi. Copiii sunt despărțiți de părinți și îngheață în zona neutră. Alteori, gheața se rupe, înghițind pe refugiați. În zori la spitalele din Tighina și Chișinău, sunt aduși răniții.” (articolul “Nistrul – al doilea Styx” – semnat Sandu Vornea – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 7 aprilie 1932).

Tragedia refugiaților spanioli

“Grozăviile războiului civil au gonit peste frontieră zeci de mii de refugiați spanioli, din ambele tabere ale beligeranților, care au găsit azil în Franța, unde de aproape un secol și-au aflat adăpost toți refugiații, din toate țările unde revoluții sau războaie schimbaseră ordinea lucrurilor. Emigranții aceștia, dușmani de moarte în patria lor, odată ajunși pe teritoriul francez, își lasă deoparte ambițiile politice, asistând ca spectatori la sângeroasele bătălii ale fraților lor. 

Refugiați spanioli vaccinați
la sosirea în Franța - 1936

(…) Tragedia cea mare a refugiaților spanioli e însă că marea majoritate au venit în Franța fără să aibă nici o resursă de trai. Ce e de făcut? Deși, până în prezent nu sunt mai mult de 100.000 de refugiați spanioli, au fost luate toate măsurile pentru adăpostirea lor, deoarece se crede că la terminarea actualului război, oricare va fi partea victorioasă, un număr foarte mare de emigranți din partea învinsă vor veni să-și găsească o nouă patrie pe pământul ospitalier al țării vecine. Scoși din mediul lor, de pe peticul de pământ unde ei și strămoșii lor și-au câștigat de veacuri pâinea, refugiații spanioli nu se pot adapta atât de ușor mediului francez, unde trăiesc din mila statului. Deocamdată, până se limpezesc lucrurile în țara lor de origine, emigranții spanioli acceptă să facă orice ca să-și câstige existența. (“Ilustrațiunea Română” – numărul 23 septembrie 1936)

Fugarii din Regiunea Sudetă

“Ultimul convoi de refugiați s'a ridicat din țările sudete, ocupate de germani, după acordul de la München. Sunt mii de cehi și de cehi-germani, care au rămas credincioși statului și spiritului cehoslovac. Oamenii și-au părăsit casele și caută adăpost în mica Cehoslovacie. Trăiesc în cazărmi, bărăci, mănâncă în ospătăriile publice și așteaptă să-și creeze, undeva, un cămin nou. Problema acestor refugiați nu e atât de simplă.

Fugari din Regiunea Sudetă la Praga - 1938

Pe vremea revoluției franceze, omul călătorea mai ușor, pentru că era mai ieftin și apoi era destul loc în Europa. Cu diligența, cu căruța, călare sau pe jos, refugiatul ajungea dincolo de frontieră și se putea ușor aciui în orice provincie. Astăzi, în toiul crizei mondiale, cu diversele probleme care se pun, problema refugiaților pare să nu aibă soluție. Țările sunt sărace și nu sunt în stare să susțină mii de refugiați, nici cu bani, nici cu lucru. Șomajul a lovit pe proprii locuitori. O vreme, refugiații din toată lumea, erau ajutați de fondurile Crucii Roșii. Dar numărul prea mare al refugiaților a secat toate fondurile și de curând s'a putut citi în gazetă o știre care anunța că fondurile Crucii Roșii sau epuizat. Și sunt milioane de refugiați…” (“Realitatea Ilustrată” – numărul din 1 noiembrie 1938)

Criza refugiaților polonezi

Începutul celui de Al Doilea Război Mondial a adus cu sine și un prim val de refugiați. Exodul polonez a început încă din 10 septembrie 1939:

 

“Situația internațională - și așa destul de încărcată în urma invaziei armatei germane în Polonia - s'a înrăutățit și mai mult în a doua jumătate a lunii trecute. Nemții, sprijiniți de formidabilele lor unități motorizate, de diviziile blindate și de aviație, au ajuns după două săptămâni de lupte crâncene la porțile Varșoviei. Guvernul polonez, după ce și-a mutat de câteva ori sediul, la Lublin și în alte părți, a trebuit să se refugieze în România, împreună cu Președintele Republicii, dl Ignat Moscicki și cu mareșalul Rydz Smigly. 

 

Zeci de mii de oameni, precum și un număr important de trupe, au căutat adăpost în țările vecine, România, Ungaria și Lituania. Era și timpul. Căci Rusia, care până aci se menținuse în espectativă, a atacat armata polonă pe la spate, sub pretextul că vine să apere interesele ucrainenilor și rușilor albi din Polonia.” (“Viața Ilustrată” – numărul din octombrie 1939).

Refugiați polonezi în România - 1939

Statisticile spun că numărul total al refugiaților polonezi în România a fost de cca. 100.000 de oameni, dintre care 60.000 de militari, restul fiind civili. Deși nu exista o înțelegere oficială între România și Polonia, refugiații au fost primiți cu ospitalitate – un rol important avându-l atunci și reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române. 

Ziarul “Kurier Polski”, în numărul din 19 octombrie 1939 consemna în articolul “Nu vom uita”: 

 

“Pe minunatul pământ românesc ne întâlnim în fiecare zi și la fiecare pas cu manifestări de ospitalitate cordială. Nu vom uita niciodată primele clipe după trecerea graniței. Copleșiți de îngrozitoarea nenorocire a întregului popor, condamnați la soarta grea a pribegiei, am înțeles de la început că ne aflăm pe pământul unor prieteni, că inimile românilor bat în ritmul prieteniei sincere pentru toți polonezii, că ei trăiesc nefericirea noastră.” (Ion Constantin – “Din istoria Poloniei și a relațiilor româno-polone").

Și povestea refugiaților continuă, din păcate:

Refugiați ucraineni la porțile României