Din Bucureștii care s-au dus: Bătrâna Stradă a Colței

Bătrâna Stradă a Colței a fost una din cele mai importante artere comerciale ale vechiului București. În vremurile ei de glorie, micuța stradă croită în prelungirea luxosului Bulevard al Colței, traversa Piața Universității și se termina în Piața Sf. Gheorghe. Necesitatea modernizării orașului a făcut ca și acest vechi colț de București să fie azi șters de pe harta capitalei: ”Partea ei nordică, spre Str. Clemența, a fost desființată, cu prilejul croirei primei părți a Bulevardului Brătianu, care prin mărimea lui, prin block-hausurile impunătoare și recenta prelungire, e menit să devină artera principală a Bucureștilor moderni. 

Vestita stradă a Colții a fost osândită definitiv, fără nici un drept de recurs. Târnăcoapele cad nemiloase peste ultimile clădiri, rămase pe mica porțiune dintre spitalul Colții și biserica Sf. Gheorghe. Casele bătrânești privesc cu jale și neputincioase cum li se smulg din țâțâni ușile și ferestrele. Dispare un trecut glorios. Numele “uliței Colții" e menit să fie uitat, poate mai repede decât credem, fiind aruncat în grămada străzilor vechiului București despre care se va pomeni doar prin cronici.”  

 

Un magazin de "haine gata"(stânga)
Vechea stradă a Colței pe o hartă din 1900 (dreapta)

 

Reporterul Alex F. Mihail a consemnat în articolul “Bucureștii cari se duc” publicat de revista “Realitatea Ilustrată” în numărul din 14 august 1935 câteva dintre poveștile acestei străzi:

VECHIUL  NEGOȚ

“Ulița Colții a avut pe vremuri o importanță deosebită pentru negoțul bucureștean, care se făcea mai cu seamă în “Târgul-din-Năuntru”, în afară de comerțul mai puțin important din “Târgul de Sus”. După cum spun bătrânii, era o adevărată sărbătoare pe piețele Bucureștilor sosirea carelor cu marfă de la Lipsca. 

 

Abia în primul an al descălecării domnitorului Carol I, s'a construit cea dintâi linie ferată, București-Giurgiu, care pe calea Dunării ne punea în legătură cu Apusul. Până atunci călătorii veneau la București cu poștalionul, iar mărfurile se aduceau cu carele cu boi. Pe vremea lui Cuza Vodă nu era nici un kilometru de cale ferată în țară. Bătrânul morar Assan, tatăl cunoscuților frați Assan, a trebuit să construiască diferite poduri solide peste râuri când a adus în țară  primul motor greu, cu aburi, pentru moara întemeiată de dânsul pe șoseaua Ștefan cel Mare. Toate aceste care cu mărfuri ale toptangiilor, ca și vaporul minunat al lui Assan (de la care a rămas până azi numele unei străzi de prin partea locului, “Strada Vaporul lui Assan"), toate aceste vehicule erau aduse mai întâi la Carvansaraua domnească, pentru vămuire.

Vechile prăvălii
 din strada Bărăției

După cum ne spune V. A. Ureche - citat de Gion - Carvansaraua, înainte de 1778, era vagaboandă, mutându-se din loc în loc, pe diferite maidane dimprejurul Târgului-de- Sus și Târgului-din-Năuntru. Egumenul de la Colțea, om deștept, avea pe aceea vreme un maidan, destul de întins, pe locul ocupat azi de aripa dreaptă a Spitalului, cam pe unde e expoziția de fructe. Un maidan care se întindea poate și dincolo de Bulevardul ce-a fost croit după răsboiul din 1877. Egumenul a clădit acolo niște odăi, pe care le-a închiriat Marelui Vameș, care-a hotărât că din acel moment, Carvansaraua să nu se mai strămute mereu pe toate maidanele, ci să rămână aici stabilă, unde-și rânduiseră și slujbașii condicile lor, prin rafturile din odăile egumenului.

Chivuțele de la colțul străzii

De la Carvansaraua din str. Colții, carele cu mărfuri erau aduse la Hanul Sfântului Gheorghe-Nou, unde toptangiul - boier mare față de cei cari vindeau cu paralâcul – dădea sfoară în târg că în cutare și cutare zi se vor desface lăzile cu marfă aduse de pe maidanul Carvansaralei, după vămuirea lor. 

 

Era atunci o adevărată bursă în jurul carelor. Toptangiul, cu catastiful în mâini, era înconjurat de negustorii cei mici. Se vindea marfa cu prețul pe care-l hotăra el, toptangiul, după învoiala ce făcuse cu ceilalți toptangii, pentru care-și deteseră și zapise la mână, unii altora. Un adevărat cartel, după cum observă Gion în “Istoria Bucureștilor". De crâcnea negustorașul și zicea că e cam scump, toptangiul nu-i mai dădea de loc marfă, ba îl făcea “mojic ori budală”, cuvânt de origine turcească (prostănac sau năuc). După asta, vechiul angrosist își muia pana de gâscă în călimara de la brâu, fără să-i pese de văicărelile și de rugămințile celor refuzați de dânsul, și scria lăzile pe numele altor negustori, grav și impasibil ca un judecător de la Divanul Sultanul".

Turnul Colței
pe la mijlocul secolului al XIX-lea

GÂRLIȚA BUCURESCIOARA

"Bătrânii spun că în vremea veche, Bucureștii erau plini de fel de fel de bălți mocirloase, unele făcute de capricioasa Dâmboviță, care-și muta cursul din loc în loc, precum și de gârla dispărută Bucurescioara, sau de murdarul pârâu Colentina. Prin secolul al XVIII-lea, una dintre aceste bălți era pe lângă Carvansaraua din str. Colții și se numea “Lacul Șuțului” sau “Balta de la Carvansarai”. Gârlița Bucurescioara, atât de iubită de săpunarii, măcelarii și pescarii veacurilor trecute, isvora din “Lacul Icoanei”, trecea pe lângă actualul spital Colțea, spre a forma balta arătată mai sus, și apoi se despărțea în două: o parte o lua spre podul Târgului-de-afară, pe lângă Hotelul Londra de azi. 

Un meșteșugar ambulant

Cealaltă ramură curgea spre Sud-vest, prin Târgul Cucului, trecea pe lângă o moară de apă, vestită pe vremuri, și cobora apoi prin Bazaca, spre Dâmbovița. Balta era înconjurată cu trestii și sălcii. Aproape de dânsa - cam în coasta grădinii Sf. Gheorghe de azi - se făcea târgul sau piața. Acolo se vindeau rogojine, osii și spițe de roate; iar pe de laturi se înșirau scaunele de pescării, măcelarii precum și tarabe cu manufacturi. Din sălcii, bucureștenii auzeau, în fiecare primăvară cântecul cucului până pe la 1800. De aici numele de Târgul Cucului".

STRĂZILE BĂRĂȚIEI, BAZACA ȘI ȘEPCARI

“Vechile ulițe Bărăția și pitoreasca Bazaca sunt azi de asemeni sortite pieirii cu prilejul prelungirii Bulevardului Brătianu. Prin Bazaca trecea odinioară, după cum am arătat mai sus – gârlița Bucurescioara, spre a se arunca în Dâmbovița, râu carpatin care-și croise albia neregulată în spatele Hanului Manuk ale cărui ziduri bătrâne, aproape nemodificate, alcătuiesc în zilele noastre “Hotelul Dacia", din str. Carol, fosta “Uliță franțuzească”. 

Strada Bazaca în anii '30

Chiar în dosul lor, curgea Dâmbovița cu maluri noroioase, pe locul unde cum sunt străzi pavate și prăvălii multe. Albia ei a fost mutată și canalizată după 1877, fiind tăiata în apropiere de biserica Brâncoveanu, unde o știm cu toții. O vor căuta însă zadarnic strănepoții noștri, căci a fost înmormântată și ea acum, sub stratul de beton recent turnat, planșeu care a unit și nivelat ambele splaiuri ale gârlei.” 

"(…) Necesitățile urbanistice fac ca labirintul alcătuit de prăvăliile și pavilioanele acestor bătrâne străzi să-și trăiască acum ultimele zile, urmând ca peste trupul vechilor și glorioaselor ulițe să se croiască în zilele noastre, bulevardul larg de cincizeci metri, care va contribui împreuna cu celelalte modernizări, să facă din București o metropolă a peninsulei balcanice și poate a Orientului European.

 

Citește și: Din Bucureștii care s-au dus: strada Bazaca

 

Am crezut potrivit să ilustrăm rândurile noastre cu fotografii luate prin casele și curțile condamnate. În paginile “Realității Ilustrate" privim la Bucureștii vechi, care se duc și cu care nu ne vom mai întâlni niciodată.”