Unul dintre cele mai importante evenimente mondene de la mijlocul
secolului al XIX-lea a fost fără
îndoială nunta domnitorului Gheorghe Bibescu cu Maria Văcărescu –
Marițica după cum era alintată - nepoata boierului-poet Ienăchiță Văcărescu, o domniță renumită
pentru frumusețea sa în toată Țara Românească.
Povestea de dragoste
dintre cei doi a început în anul 1843, în chiar seara zilei în care a avut loc
ceremonia ungerii și întronării lui Gheorghe Bibescu. Noul domnitor a fost
sedus de frumusețea Marițicăi de cum a văzut-o pentru prima dată. Gheorghe Bibescu și-a făcut intrarea la spectacolul de gală de la teatru, în seara întronării, îmbrăcat
cu “o
mantie albă, lungă și cu cute,
o pelerină de samur și un gugiuman cu penaj.” Frumusețea Mariei Văcărescu strălucea într-una din
lojele situate în fața celei domnești. Frumoasa doamnă era “îmbrăcată într-o toaletă strălucită cu sânul și brațele
goale” și atrăgea toate privirile sălii. Răpitoarea frumusețe a
tinerei domnițe nu putea să nu fie observată de Domn, “care
avu ceea ce se numește un
coup
de foudre”. El a vizitat-o în lojă pe tânăra spătăreasă chiar în acea seară și și-a
dezvăluit intențiile spunându-i că “frumusețea ei ar da o strălucire mai mare tronului Țării Românești”.
Înfăptuirea căsătoriei nu avea însă să fie ușor de făcut. Gheorghe Bibescu - domnul Țării Românești - era căsătorit cu Zoe Bibescu (născută Mavrocordat) cu care avea șapte copii. Pe de altă parte, Maria Văcărescu – după o poveste de dragoste cu fotograful Carol Popp de Szathmari care a făcut vâlvă în acele vremuri – fusese dată de soție spătarului Costache Ghica, cu care avea 4 copii. Cei doi îndrăgostiții au trecut însă peste aceste “mici amănunte” și s-au căsătorit doi ani mai târziu, în primele zile ale lunii septembrie din anul 1845. Nunta lor a fost cu adevărat una plină de strălucire și de fast:
Înfăptuirea căsătoriei nu avea însă să fie ușor de făcut. Gheorghe Bibescu - domnul Țării Românești - era căsătorit cu Zoe Bibescu (născută Mavrocordat) cu care avea șapte copii. Pe de altă parte, Maria Văcărescu – după o poveste de dragoste cu fotograful Carol Popp de Szathmari care a făcut vâlvă în acele vremuri – fusese dată de soție spătarului Costache Ghica, cu care avea 4 copii. Cei doi îndrăgostiții au trecut însă peste aceste “mici amănunte” și s-au căsătorit doi ani mai târziu, în primele zile ale lunii septembrie din anul 1845. Nunta lor a fost cu adevărat una plină de strălucire și de fast:
Drumul suitei domnești către Focșani
Mireasa, care venea din străinătate, a călătorit cu
vaporul Eros pe Dunăre până la Brăila și a
fost salutată cu onoruri princiare în toate porturile românești prin care a
trecut. Aici, în cinstea Mariei Văcărescu a fost organizată “cea mai frumoasă sărbătoare din câte văzuse până atunci Brăila”: “în ziua de 7
Septembrie, ajunul Sf. Maria, în mijlocul sunetelor
de clopote de la toate bisericile orașului, sosi Doamna pe vaporul “Eros” la Brăila. Debarcaderul era împodobit cu arcuri de triumf și cu alee de verdeață
ce duceau până la locuința pregătită pentru ea în oraș; străzile
și piațetele erau de asemenea împodobite cu arcuri de triumf și ghirlande de
flori. (…) Doamna de o frumusețe ideală, zâmbitoare și fericită,
sprijinită de brațul Banului Filipescu și al Logofătului Cornescu, trecu puntea
dintre vapor și debarcader într’un costum simplu de călătorie ce-i creșteau frumusețea. Sub pașii ei se aruncau flori din
partea cucoanelor și fetelor cari umpluseră cheiul”. Toată manifestarea a fost bineînțeles
acompaniată de muzica militară și de “sunetele de
clopote de la toate bisericile orașului”, iar în drumul suitei care o conducea pe frumoasa domniță “țărani și țărance, îmbrăcați național, cu strigăte entuziaste aruncau flori
înaintea caretei”.
Suita
domnească și-a continuat a doua zi drumul către Focșani, loc ales pentru nuntă
tocmai pentru a afirma năzuința de unire a românilor din cele două țări românești.
Demn de remarcat este că “pe podul de pe Milcov, moldovenii ridicaseră un arc de triumf impozant; spre Muntenia era reprezentată
Amicia, iar spre Moldova Hymenul, ținând în dreapta facla, iar în stânga jugul
dulce al căsătoriei; deasupra erau scrise numele Gheorghe și Maria cu câte o coroană fiecare. În fața de către Țara Românească era
reprezentat Radu Negru, iar spre Moldova Dragoș Vodă”. În oraș au
răsunat toată seara care a precedat nunta domnească melodiile vesele cântate de “orchestra lui Wiest” și
de celebrele tarafuri de lăutari ale vremii.
Povestea unei nunți de vis
Ziua
nuntii - 9 septembrie 1845 - a debutat cu salvele de artilerie care
anunțau plecarea Domnului și a Doamnei către biserică. Episcopul Chesarie al Buzăului cu Sfânta Evanghelie în mână, împreună cu o suită importantă de
clerici, a întâmpinat mirii la intrarea în Mănăstirea Sf. Ioan, în
ovațiile mulțimii adunate aici.
Toți ochii celor prezenți era ațintiți asupra
frumoasei mirese care pășea în biserică alături de Domn: “O diademă
splendidă și întreită îi încorona fruntea frumoasă; o rochie albă garnisită de amândouă părțile cu stele de briliante și cu un
corsaj strălucitor de diamante îi împodobea corpul ușor și mlădios, de o
carnație scânteietoare ca marmora, încoronat natural de undele de aur ale
părului său.”
Alături de ea pășea Domnul Gheorghe Bibescu ”măreț în costumul lui superb”. Ceremonia religioasă a fost una plină de
strălucire. Un martor al evenimentului – ministrul Ion Bălăceanu – aprecia
câteva decenii mai târziu că “de la Traian și până atunci nu cred că s’a făcut pe pământul Țării o horă mai strălucitoare decât aceea când preoții cântând Isaia
dănțuiește, cei doi Domni, cu cele două Doamne, Episcopul și clerul au
executat mișcarea cerută de biserică”.
În același
timp, în 12 biserici din 12 sate românești se săvârșeau 12 nunți de țărani,
cărora Domnul le dăruise “care
cu patru boi, lăzi
cu zestre și pământ la fiecare”. A urmat prânzul de gală la care Gheorghe Bibescu
a toastat pentru “vecinica Unire a Moldovenilor cu Muntenii”.
Atmosfera
de la balul organizat în seara nunții a fost una feerică: “Seara, balul, iluminat
de la 9 ceasuri din noapte, ca pe niște scăpărări, de focurile de artificii aranjate
de niște artiști francezi și la care luară parte Doamna și Domnul în costume
strălucite de seară și un public de peste 50.000 de oameni. La poarta mănăstirii
se înălța un templu artistic unde se dansau dansuri naționale. Sub privirile
fermecate ale spectatorilor se ridicau baloane de care erau atârnate
cununi formate din candele aprinse, cu lumini colorate, iar din baloane se
coborau porumbițe depunând la picioarele mirilor versuri și flori.”
Poveștile
frumoase nu țin din păcate o veșnicie. Domnul Gheorghe Bibescu nu a mai stat decât
trei ani pe tronul Țării Românești. Maria Bibescu, în zilele Revoluției din 1848,
și-a urmat soțul în exil, la Paris. Căsnicia lor a durat aproape 15 ani. Maria
Bibescu a murit în 27 septembrie 1859, în Orașul Luminilor, datorită unui cancer.
Sursa: Nicolae Petrașcu –
“Icoane de lumină” - tipografia “Bucovina” din București, 1935-1941
Frumoasă istoria. Stau și mă gândesc, câte alte iubiri vor mai fi fost, atat de puternice, încât să treacă peste convenientele unui veac in care religia era mai rigidă, in care gura lumii era mai bârfitoare ca astăzi. Foarte frumos articol. Mulțumesc.
RăspundețiȘtergereSa nu uitam totusi ca suntem intr-o perioada romantica!
ȘtergereFrumos articolul. L-am recitit, de parcă nu l-aș fi zărit niciodată. Nu sunt mulțumită de ce am comentat anterior, cred că nu am văzut frumusețea momentului descris în articol.. La mai mult de un an în timp, îmi cer scuze..
RăspundețiȘtergere"Femeia, eterna poveste!"
RăspundețiȘtergereDe ieri... De azi... :)
Ștergere