Din Bucureștii dispăruți: Palatul Sturdza

În perioada interbelică, cele mai importante clădiri din Piața Victoriei, “socotită mai mult început de Șosea decât sfârșit de Calea Victoriei”, erau Palatul Funcționarilor Publici, Palatul Ministerul de Externe (găzduit de fosta casă-palat a prințului Grigore Sturdza, cunoscut mai mult datorită poreclei sale: “Beizadea-Vițel”) și Muzeul Zoologic (astăzi „Muzeul Național de Istorie Naturală Grigore Antipa”).  

 

 

 

Palatul Ministerului de Externe – cunoscut de bucureșteni și sub numele de “Palatul Sturdza de la Capul podului”- a fost construit de prințul Grigore M. Sturdza între anii 1897 și 1901 și a stârnit încă de la început senzație “atât prin dimensiunile lui cât și prin exteriorul ce-i drept cam încărcat, dar care resfrângea ceva din originalitatea proprietarului”. (1)

Casa-palat a prințului Grigore Sturdza

 

Câte ceva despre istoria acestei importante clădiri, dispărută azi, putem citi în studiul “Din Bucureștii de altădată” publicat de George Potra în anul 1981: 

 

“Pe partea dreaptă, între șos. Bonaparte - actualul bulevard Ilie Pintilie (notă: azi b-dul Iancu de Hunedoara) și strada Duiliu Zamfirescu, se afla una dintre cele mai frumoase clădiri particulare din București, construită pe un teren de circa zece mii de metri pătrați, cumpărat o parte de la Primărie și alta de la diferiți mici proprietari printre care și pictorul N. Grigorescu care-l primise în schimb din partea orașului pentru anumite tablouri, dintre care cel mai important era Atacul de la Smârdan. Este vorba de casa-palat a prințului Grigore Sturdza, zis și “Beizadea-Vițel”, pentru care a cheltuit o avere fabuloasă pe vremurile acelea, aducând din străinătate arhitecți și meșteri pricepuți și frumoase ornamente, mobilier rar și scump, candelabre și aplice aurite, oglinzi venețiene etc. Chiar și cărămizile folosite au fost comandate de o formă mai mare și fiecare din ele avea imprimată monograma prințului proprietar. Legenda spune că, în vanitatea lui cea mare, a voit să acopere palatul cu bani de aramă, dar nu i s-a îngăduit”.  (2)

Palatul Ministerul de Externe 
pe o hartă a Bucureștiului din 1921

Proprietarul clădirii, prințul Grigore M. Sturdza, nu a apucat să locuiască în palatul pe care l-a construit. El a murit în anul 1901, la scurt timp după finalizarea construcției acestuia.

 

Palatul Ministerului de Externe

 

Clădirea a fost cumpărată de Statul român și a devenit sediu al Ministerului de Externe. “În acest palat – construit în anul 1901 – în care și-a avut sediul Ministerul de Externe, până la demolare, s-au plămădit toate chestiunile pe politică externă ale țării, timp de aproape patru decenii și tot în el s-a semnat pacea de la București, în 1913”. (2)

Palatul Ministerului de Externe 

Palatul Ministerului de Externe a fost demolat la scurt timp după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial. Revista “Realitatea Ilustrată” consemna acest eveniment în numărul din 1 – 14 august 1945: “Palatul, adus la ruină de bombardamentele aeriene, a constituit timp de vreo treizeci de ani, centru politicii Balcanice, astfel că sub loviturile târnăcopului cade o casă istorică”. (2) 

Prințul Grigore Sturdza

Prințul Grigore Sturdza (n. 1821 – d. 1901) – fiul din prima căsătorie a domnitorului Mihail Sturdza cu Elena Rosetti - a fost unul dintre cele mai pitorești personaje ale României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. După desăvârșirea studiilor în străinătate – la Paris și Berlin – Grigore Sturdza a urmat o carieră militară. A fost general în armata otomană (cunoscut sub numele de Muhlis Pașa) și a primit mai apoi același grad în armata Moldovei. În ultimii ani ai vieții a fost deputat și senator în Parlamentul României.

Grigore M. Sturdza 
caricatură de Nicolae Petrescu-Găină

Porecla de “Vițel” – care nu supăra deloc pe Prinț - se datora puterii herculeane a lui Grigore Sturdza, “care isbutise să ridice un bou în spate”. Prințul a ajuns la această performanță ridicând “în puterea brațelor un vițel luat de la țâța vacii, cu care se exercita zilnic, fără să simtă sporul greutății”. (3) Prințul Sturdza a fost de altfel un adevărat “polisportiv”: “beizadea Vițel făcea atletism, era înotător de frunte, duelgiu. O vastă cameră amenajată în locuința sa din Calea Victoriei, colț cu fosta stradă Verde, era prevăzută și cu aparate pentru mlădierea degetelor de la mâini și de la picioare." (1)

 

Tot cu privire la calitățile de "polisportiv" ale prințului, George Costescu consemna: "Iar porecla “Beizadea Vițel", dată prințului Grigore Sturdza, venea din vorba ce ieșise despre deosebita lui putere mușchiulară. Se spunea că, de tânăr, începuse prin a face gimnastică și ridica de mai multe ori pe zi un vițel care cu vremea ajunsese cogeamite plavanul, dar pe care Beizadeaua îl ridica mereu cu aceeași ușurință. Ponosul acesta avea și o oarecare urmă de adevăr. Lume destulă din București era în situația de a ști că în adevăr Beizadea Grigore Sturdza făcea zilnic de câte două ori pe zi gimnastică și ridicări de greutăți pe care puțini atleți se puteau încumeta să le facă. Iarna, ca supliment al acelui program, făcea lupte greco-romane cu un amic al lui, George San-Marin, cunoscut ca atlet de seamă, iar vara, la Constanța, pornea cu alt prieten, căpitanul de călărași Alecu Vasiliu, de la terasa palatului lui de lângă Hotelul Carol și se duceau înot la plaja ce era atunci sub viile dinspre Agigea; acolo fumau o țigară, pe nisip, și reveneau tot înot acasă, căpitanul chiar cu ochelarii neclintiți pe nas și la dus și la întors."  (4)

Palatul Prințului Grigore M. Sturdza (Beizadea Vițel)
și tramvaiul cu un cal ce ducea la Bufetul de la Șosea

Nici viața amoroasă a prințului nu a fost lipsită de picanterii. Memorialistul Constantin Gane sintetiza astfel viața privată a prințului Ghica: ”A fost bărbatul unei femei frumoase, moartă de tânără într-un accident de călărie; a avut în urmă, ca un pașă turcesc, toate femeile care i-au ieșit în cale, făcându-le copii nelegitimi, legitimați, adoptați, recunoscuți sau nerecunoscuți”. 

De asemenea, Ioan Massof relata într-un articol publicat în revista “Realitatea ilustrată”: “După un lanț de aventuri amoroase, în țară și în străinătate - și amănuntul romantic al răpirii iubitei nu a lipsit – Grigore Sturdza s’a însurat cu Olga Ghica, fata domnului Mihail Ghica, soră a celebrei pe vremuri prințesă Koltzow-Massalsky, cunoscută sub pseudonimul Dora d’Istria”. Din păcate Olga Ghica a murit de tânără. Prințul Grigore Ghica s-a recăsătorit “cu o fată din popor”. (…) Se pare că această căsnicie a fost fericită, dacă ținem seama că beizadeaua putea fi văzut foarte des împreună cu “Prințesa”, cum îi spunea el. Grigore Sturdza – enorm, corpolent, cu fața mare împodobită cu barbă pătrată și roșie împreună cu consoarta sa, tot corpolentă, dar cu piele neagră, puteau fi văzuți într’o rezistentă trăsură, străbătând în goana cailor nărăvași Podul Mogoșoaei”. (2) 

Palatul Ministerului de Externe

Prințul Grigore Ghica a fost un adevărat prieten al teatrului și al slujitorilor acestei arte. Actorii erau primiți la palatul prințului “cu multă afabilitate și nici unul nu pleca nesatisfăcut”. O întâmplare ne spune foarte multe despre această slăbiciune a prințului Ghica: “Într’un rând, când Beizadeaua era în criză de bani, solicitat de o actriță a Teatrului Național să cumpere o loje, Sturdza n’a stat mult pe gânduri, și-a scos un inel din deget și, cavaler, l-a oferit actriței – Aristizza Romanescu – cerându-și scuze”. (2)

Palatul Sturdza

Dărâmarea în anul 1945 a Palatului Ministerului de Externe - construcție emblematică a vechiului București - a ascuns într-un con de umbră și povestea destinului prințului Grigore M. Ghica – un personaj pitoresc al Bucureștiului de altădată.

Palatul Sturdza în anul 1901

Surse:

(1) Ioan Massoff – articolul “Cu prilejul dărâmării Palatului Sturdza dela Capul podului” – publicat în revista "Realitatea ilustrată" - numărul din 1–14 august 1945

(1) George Potra – “Din Bucureștii de altădată”

(3) Gheorghe Brăescu – articolul “Amintiri” – publicat în "Revista Fundațiilor Regale” - numărul din 1 septembrie 1936

(4) George Costescu – “Bucureștii vechiului regat” – Editura “Universul” - 1944