Ion Iancovescu – regele de altă dată al comediei

Ion Iancovescu (n. 1889 – d. 1966) a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai străluciți actori ai scenei românești din prima jumătate a secolului trecut. De-a lungul unei cariere artistice care s-a desfășurat pe parcursul a cinci decenii, Ion Iancovescu a strâns mai mult de 18.000 de apariții pe scenă. Iată cum îl caracteriza F. O. Fosian pe marele actor în volumul de memorialistică “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”: “Nesecat isvor de vervă și fantezie, trăiește intens fiecare rol creat – personagiu real în lumina rampei, actor în viața cea de toate zilele”.

Stânga: articol din "Le Figaro" - 6 februarie 1937
Dreapta: Ion Iancovescu în "Realitatea Ilustrată"- 1931

 

Ion Iancovescu - primii ani

 

Ion Iancovescu s-a născut la Cozia în 20 decembrie 1889. Gimnaziul l-a urmat la Râmnicu Vâlcea:

 

“- Îmi plăcea școala – îmi spune Ion Iancovescu evocând anii copilăriei – nu pentru că aș fi îndrăgit cartea – ci pentru că aveam prilejul să străbat, într’o trăsură boiererească la care erau înhămați patru cai înaintași cu clopoței și coroană pe hamuri, moșiile noastre.” (1)

 
Marele actor de mai târziu și-a continuat studiile la Liceul Sf. Sava din București și mai apoi la Conservatorul din București în clasa maestrului Nottara. După terminarea Conservatorului și câțiva ani ani petrecuți în Italia, Ion Iancovescu s-a angajat ca “stagiar cl. III-a la Teatrul Național”. A debutat în piesa “Nepoftitul”: “- Aveam un rol mut - îmi spune Ion Iancovescu – intram, furam niște țigări… și ieșeam cu aplauze…
A jucat apoi cu mare succes în “Banii” și a obținut un adevărat triumf în “Cometa”. În seara premierei acestei piese, regretatul Liciu i-a spus:

- Acum o oră nu erai nimic… și acum ești celebru!

La care Iancovescu răspunde:

- Vă înșelați asupra persoanelor: acum o oră Anghel și Iosif (notă: autorii piesei de teatru “Cometa”) nu erau nimic… Eu i-am făcut celebri!...” (1).

Ion Iancovescu și Pola Illéryîn în "Parada Paramount" 

 

Ion Iancovescu a fost o figură importantă a societății bucureștene interbelice și de asemenea un mare caracter. Atunci când i s-a propus să preia catedra de artă dramatică a Conservatorului din București, catedră ocupată până atunci de maestrul C. I. Nottara, Ion Iancovescu a refuzat spunând: “- Eu să iau catedra maestrului meu? Cine ar cuteza să facă una ca asta?”. (3)

 
În timpul Primului Război Mondial, Ion Iancovescu a luptat și a fost rănit, fiind încorporat în Regimentul 40 Infanterie Bazargic. După încheierea păcii a urmat o carieră cu adevărat extraordinară. A făcut parte din Compania Bulandra, a înființat propriile companii de teatru (Teatrul Mic, Fantasio etc.), a jucat nenumărate roluri pe cele mai importante scene ale țării (Național, Comedia, Modern etc.). 

 

Ion Iancovescu – Puiu cum era cunoscut de apropiați – a fost și unul dintre primii actori români care au făcut cinematografie. A debutat pe marele ecran în “Culesul viilor” (1913). A urmat  “Țigăncușa de la iatac” (1923) și a jucat mai apoi în “Parada Paramount” (1930) alături de celebra Pola Illéry. Rolul care l-a păstrat cel mai bine însă în memoria publicului a fost cel al “Flașnetarului” din pelicula “Două lozuri” (1957).

Ion Iancovescu

 

Ion Iancovescu - interviu

 

Voi încheia cu câteva pasaje dintr-un articol semnat de Margareta Nicolau și publicat în numărul din 17 decembrie 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată”, articol care îi are în prim plan pe Ion Iancovescu, pe soția acestuia – actrița Țoța Yann, și pe... Mouche – cățelul lor mult iubit:

“Văzând că nu poate scăpa, Ion Iancovescu și-a aruncat o pijama pe umeri.

- Ce vrei Marg?

- Un mic interview. Nu pierzi nici măcar câteva minute.

- Uite ce e. Vino, mâine spre ora dejunului la mine acasă. Acolo suntem mai în voie. Îți servesc și o țuică de la Cozia, îți arăt și fotografia culei în care m'am născut.

A doua zi, la ora douăsprezece, pe cine întâlnesc pe Sărindar prin preajma cafenelei Capșa? Pe Iancovescu îmbrăcat în originalul palton sosit nu de mult de la Londra.

- Cum ne-a fost vorba?

- Du-te acasă că vin și eu imediat.

- Mi-e teamă că ai să uiți. Reporterul fotograf poate fi prins greu... și duduia Toța... și Mouche.

- Du-te... du-te... când am spus odată. Nu mă țin eu de cuvânt, e drept, dar nu sunt lipsit de bun simț.

În ziua aceea eu am fost aceea care am îmbrățișat alte drumuri. Abia în cea următoare sunam la ușa unuia din apartamentele etajului doi ale “Clădirii Românești" din Piața Senatului. O apariție tânără, suplă, învăluită într'un peignoir rose mi-a deschis: duduia Toța, tovarășa de viață a artistului.

- Iancu nu este acasă, dar trebuie să vină la masă. Te rog așteaptă.

Ion Iancovescu și... 
"Mouche, cățelul adorat"

 

Dintr'un colț a țâșnit ca o sfârlează Mouche, cățelul adorat. Cu lăbuțele îmi îmbrățișează brațul, trudindu-se să-mi crâmpoțească între dinți stofa hainei. Stăpâna încearcă să-l îndepărteze, dar mârâielile lui o intimidează. Cu un capac de la o cutie de țigări îi aplică corecția meritată, servindu-se în același timp de el și ca scut de apărare. Mergem apoi prin toate încăperile, până la bucătăria cu cimentul curat ca'n palmă. În sufragerie doi porumbei uscați, prinși în perete, îmi izbesc privirile.

- “Port-bonheurul" nostru, cumpărat din Italia. Aici nu-i încă aranjat. Sufrageria spaniolă comandată la Paris nu ne-a sosit încă…

Încerc s'o iscodesc asupra vieții dusă de soțul ei, asupra obiceiurilor lui, dar ea înalță copilărește din umeri, eschivându-se în fața oricărei întrebări.

- Eu nu știu nimic. Vorbește cu Iancu. El e atât de drăguț.

Dar nici în ziua aceea n'am putut prinde nimic pentru scopul vizitei mele și întorcându-mă acasă surâzând, mi-am amintit de actorul care cu două zile înaintea premierei unei piese originale, supraveghind jocul celorlalți actori, când i-a venit replica, și-a prins partenera de talie, mulțumindu-se numai să mimeze rolul.

- Astăzi facem doar arhitectura piesei! - a strigat el, adresându-se indirect autorului. Azi doar mimăm… Mâine învățăm rolul.

Iar când un tânăr actor care-și făcea stagiul militar a cerut voie directorului Iancovescu să lipsească de la repetiție, acesta i-a răspuns:

- Eu mi-am făcut armata numai la închisoare, iar când scăpam, fugeam. Dacă pleci, te înlocuiesc.

Actorul a plecat, iar Iancovescu, chiar din clipa aceea, a uitat de amenințare, cum uita să-și achite datoriile care nu-l strângeau prea puternic în chingi, cum uita să apeleze în momente critice la cei pe care îi blagoslovea cu daruri de preț, cum uita pe cei pe care îl bârfeau, etc. etc.

Cât de neînsemnată e suma primită la sfârșitul fiecărei luni, pentru omul care bea zilnic peste șaizeci de cafele, fumează peste o sută douăzeci de țigări de cea mai fină calitate, cumpără peste o duzină de jurnale, face de câteva ori drumul cu taximetrul de piață, până la locul unde-și are garată mașina. Iar dacă o întâmplare neprielnică i-a scos în cale, printre obiectele dintr'o vitrină, un bibelou pe care-l socotește operă de artă, sufletul i se leagă de el, îl acontează și își scoate în grabă din casă ultima sumă de bani, chit că a doua zi începe vechea poveste a împrumutului.

Iancovescu e un prea mare artist, pentru ca nevinovatele-i capricii să nu-i fie tolerate. Nu-i place să se vorbească mult de el, pentru că tot ce spune e cu tâlc și de spirit. Nu-i place să-i faci o rugăminte cu umilință sau cu respect exagerat. Într'o formă lapidară, artistul își expune profesia lui de credință. O redau mai jos:

- Cum joc? Fără metodă, fără manieră, fără gust, fără obișnuință, cu ușurință, cu plăcere, ca să plac publicului și mie. Ce prefer? Să țin conferințe. Pentru ce? Pentru că sunt sigur că după două minute toți adorm. Ce nu-mi place? Criticii!”. (2)

Surse:

(1) F. O. Fosian - “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”

(2) Margareta Nicolau – articolul “Regele glumei” - publicat în numărul din 17 decembrie 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată”

(3) V. Maximilian – “Evocări”

 

(articol publicat în: august, 2016; ultima actualizare: decembrie, 2022)