Nu e voie!!! (primul semafor din București)

În perioada interbelică circulația pe arterele principale ale Bucureștiului începea să devină una specifică unei mari capitale europene. Numărul mare de automobile, tramvaie, camioane, căruțe și pietoni ducea din ce în ce mai des la apariția de blocaje. Municipalitatea a fost bineînțeles constrânsă să ia măsuri pentru reglementarea traficului și să impună reguli. 

Cum era de așteptat însă, bucureștenii însă nu erau foarte încântați să respecte noile norme (nimic nou sub soare, nu-i așa?): 

 

“Într’adevăr, nici o capitală din lume nu posedă exemplare mai recalcitrante de pietoni ca Bucureștii. Cu o majestate căreia nu-i poate rezista nici un regulament, nici o prescripție polițienească, pietonul bucureștean se simte obligat să traverseze strada totdeauna între două tramwaye, să treacă lento, ca la înmormântare, drumul, cu gazeta sau cu o carte în mână, să se repeadă totdeauna în botul mașinilor, pentru ca să dea de lucru „Salvării” și parchetului și pentru ca „martorii oculari” să poată sudui bine pe un biet șofeur, care cu tot permisul de circulație, nu poate avea mai mult decât două mâini și un număr egal de ochi.”

 

 

Cu toate acestea Bucureștii trebuiau să se modernizeze, “în ciuda democraților de toate culorile, conservatori radicali însă în ceea ce privește bunul plac personal”.

Chiar dacă regulile nu erau pe placul nonconformiștilor bucureșteni, respectarea acestora a început în timp să devină, în timp, o obișnuință. Reporterul interbelic Radu Fulger consemna în anul 1931: 

 

“Vă mai amintiți de asalturile care se dădeau tramwayelor pe ambele platforme, înainte cu puțini ani? Călătorii care vroiau să coboare erau imobilizați, pe scări atârnau ciorchini de oameni, scandalurile se țineau lanț, iar personalul de vagon era pus în imposibilitatea de a taxa sau de a porni vagoanele. Atunci a intervenit S. T. B (notă: Societatea de Tramvaie București) și prefectura de poliție cu o ordonanță și despotul-călător nu mai are dreptul de a se urca în vagoane, pe platforma dinainte. De voie - de nevoie regulamentul a devenit obișnuință și un observator atent ar putea constata că foștii rebeli au devenit cu timpul politicoși și manierați, dând prioritate doamnelor și așteptând un alt vagon, când sosește unul prea încărcat. Mai încearcă azi cineva să se urce pe platforma din față? Mai fumează cineva în vagon sau pe aceeași platformă? Câteva amenzi sau procese, au pus la punct un spectacol care ne degrada în ochii străinilor. Dacă autoritățile ar introduce aceleași sisteme - și mai ales mai multă curățenie - la autobuze, această măsură s-ar resimți imediat.”

PRIMUL SEMAFOR DIN BUCUREȘTI

Primul semafor din București (“aparat de semnalizare” – după cum era el numit) a fost montat în anul 1929 la intersecția dintre Calea Victoriei și Bulevardul Elisabeta, în fața hotelului “Bulevard”. Nu era unul similar celor de azi și trebuia să fie deservit în permanență de un polițist. “Evenimentul” este surprins de reporterul interbelic Radu Fulger în articolul “Circulația” – publicat în numărul din 12 noiembrie 1931 al revistei “Ilustrațiunea Română”:

Primul semafor din București

“Circulați domnilor!! Poliţistul se’nvârtea grav, cu bastonul de cauciuc în mână, risipind mulțimea care se adunase ca să privească noul spectacol organizat de prefectura de poliție: un curs de civilizație occidentală, pentru uzul pietonului român. Săgeata turnantă din mijlocul străzii, la întretăierea bulevardului Elisabeta cu Calea Victoriei se luminează succesiv în roșu și verde, sub supravegherea unui inspector și a unui agent de circulație, înarmat pentru circumstanță cu un nou model de fluier, care emite un șuier gutural, ca o sirenă de vapor. Lanțurile întinse de-a lungul trotuarelor dau străzii aspectul unei pușcării în aer liber, în care delicvenții s’au înșirat la coadă, pentru primirea hranei. Iar la colțuri, săgețile indicative din mijlocul drumului — întinse parcă din funduri de cutii de conserve - învită pietonii să calce strict numai în direcția lor. Iar masa, teribilul pieton român privește uimită această desfășurare neobișnuită de regularitate, zâmbește ironic, ridică din umeri, dar traversează numai prin locurile indicate și în timpul prevăzut. „În definitiv o distracție în plus”, îți spune el.

 

Bucureșteni privind curioși primul semafor

Privite cu scepticism la început, noile aparatele de semnalizare au avut totuși succes. Ca urmare, în anul 1933, aparate similare au fost montate în alte câteva intersecții aglomerate ale Bucureștiului: pe B-dul Elisabeta la intersecțiile cu B-dul Schitu Măgureanu și cu strada Brezoianu, pe Calea Victoriei la intersecțiile cu Strada Regală și cu Strada Verde, pe Bulevardul Academiei colț cu strada Poincarè, în Piața I.C. Brătianu.

BUCUREȘTIUL SENSURILOR  UNICE

O altă măsură luată în premieră de municipalitatea Bucureștiului în perioada interbelică a fost aceea de a institui sensul unic pe câteva dintre cele mai aglomerate artere ale Bucureștiului. Un alt prilej de proteste din partea cetățenilor indignați:

 

“Câtă lume n’a protestat împotriva măsurilor luate de poliție de a se reglementa circulația pe anumite străzi cu mare trafic, în sens unic? Și cu toate acestea, iată că măsura se respectă ad-literam, iar centrul Capitalei a scăpat astfel de scandalurile cotidiene provocate de ciocniri la intersecții, de accidente sau de împiedicarea circulației. E drept că exemplul a pornit de sus și astfel vedem azi șoferii sau birjarii respectând cu sfințenie porțiunile „tabu”, ocolind reglementar rondurile, stopând la stațiile de tramway - atunci când vagoanele iau sau debarcă pasageri - și opresc numai pe dreapta.”

Sens unic pentru... pietoni pe Calea Victoriei

O măsură care poate părea ciudată astăzi a fost cea instituită pe Calea Victoriei în anul 1940: sensul unic pentru pietoni. Dimineața pietonii putea circula doar înspre Dâmbovița, iar seara doar înspre Piața Victoriei. Încercarea de a te întoarce din drum se pare că era o adevărată aventură.

FĂRĂ CĂRUȚE PRIN CENTRUL BUCUREȘTIULUI

Măsura care a stârnit cele mai mari proteste a fost aceea “de a interzice trecerea căruțelor țărănești, a camioanelor sau căruțelor încărcate cu materiale de construcții, lemne sau mobilier, pe străzile cu traseu de tramway. Pentru ca acestea să devină un mijloc de comunicații rapid, se cere neapărat interdicția trecerii vehiculelor cu tracțiune animală pe străzile principale. E într’adevăr dezolant să vezi un lanț de vehicule mecanice - vagoane de tramway, automobile, autocamioane sau motociclete - oprite la pas din pricina unui cărucior încărcat cu mobilă sau nisip, al cărui conducător nici nu se sinchisește de concertul infernal de claxoane, clopote și trompete care se deslănțuie în urma lui. Și acești încăpățânați încurcă-lume n’ar ține dreapta pentru nimic în lume, ci merg înainte pe linia tramwayului. E mai comod astfel și mai fără sdruncin. Fiecare arteră principală are străzi paralele, pe care se poate circula în toată voia și fără ocol. Nu va mai trece multă vreme și bucureștenii se vor minuna și ei înșiși de disciplina în care se vor complăcea. Începutul e greu. Restul vine de la sine.” Așa să fie?

Marele umorist Ion Pribeagu nu putea să nu ironizeze măsurile instituite de autorități în ceea ce privea circulația prin București. Un cuplet publicat în 25 august 1928 de revista “Ilustrațiunea Română” - consemna:

NU E VOIE!

O grozavă'nvălmășală, E acum în Capitală, Iar pe strada principală, Doamne, ce mai tărăboi e! N'ai voie să treci d'a dura, Nici în car, nici cu trăsura, C'a dat ordin Prefectura; - Nu e voie! - Nu e voie! Ordonanța astfel spune: Numai într’o direcțiune! Cine nu se va supune, L-a luat sfântul Sisoe! Poți fi prinț de la Parânga, Poți să cânți și dânga-dânga, Ca s'o iei puțin la stânga, - Nu e voie! - Nu e voie! C'un cățel pe brațe, (Schnulky), Lilly, Fifi și cu Tuky, Trec și li se văd genunchii, Și-i aproape goală, Zoe; Dar când trece vreo pereche, Îmbrăcați de modă veche, Un gardist într'o ureche, Îi oprește - Nu e voie!

Când pe ceruri luna sburdă, Trec mașini în qoană surdă Și viteza lor absurdă, S'o oprești, e anevoie. Numai când spre dimineață, Trece-un car cu boi prin piață Ș’un moșneag frumos la față, Toți îi strigă: - Nu e voie! Prin palate aurite, Fraude nepedepsite. Răutatea ne înghite, Ca pe vremile lui Noe; Dar să rupi din bălărie, O lalea, o iasomie, Intri viu în pușcărie! - Nu e voie! - Nu e voie! V'aș mai scrie pe tăcute, Versuri, vrute și nevrute Despre-amorurile mute, Depre Venus, despre Joe, Dar mă tem că vreo duduie, Palidă ca o gutuie, Să nu sară și să spuie: - Nu e voie! - Nu e voie!

Citește și:

De la rădvane, tramwaye și tramcare la metroul de azi