La pas prin Mahalaua Dracului

Societatea românească interbelică - asemeni celei de azi - era o lume a contrastelor. O lume a luminilor strălucitoare dar și una a umbrelor. O societate în care conviețuiau elitele culturale și politice ale vremii cu personajele pitorești ale clasei de mijloc, alcătuită din mici patroni și din meseriași, din muncitori și din funcționari. O lume a vitrinelor strălucitoare din centrul orașelor, dar și o lume a mahalalelor insalubre – diversă și pestriță și ea. 

 

Am încercat de-a lungul timpului să devoalez - ajutat de articole apărute în presa interbelică - figuri tipice ale lumii de atunci. Poate vă mai amintiți de Vasile-lustragiul, de Piticul din Târgul Moșilor, de Baba Cocoșoaica sau de micuții lăutari Fănică, Mitică și Lenuța. V-am povestit despre vitrinele strălucitoare dar și despre lumea cerșetorilor și a mizeriei. Despre marii maeștri ai scenei românești dar și despre teatrul de mahala.  

 

Vă invit astăzi la o călătorie în timp, până în anul 1932, și la o vizită printr-una dintre mahalalele rău famate ale Bucureștiului interbelic. O mahala care își merita cu adevărat numele și renumele: Mahalaua Dracului. Pentru a ne simți în siguranță vom fi însoțiți în această “escapadă interbelică” de reporterul “Gr.” al revistei “Ilustrațiunea Română” și de un bun prieten al acestuia, inspector de poliție:

Mahalaua Dracului - 1932

 În vizită prin Mahalaua Dracului

 

“Am plecat cu un bun prieten de-al meu, inspector de poliție, să vizitez Mahalaua Dracului. Se făptuise cu o zi înainte un furt în strada Vasile Lascăr. Interese profesionale m-au condus și pe mine “la fața locului". După “cartea de vizită” pe care clientul poliției o lăsase “la locul operației”, prietenul meu și-a identificat “marfa”.

- Dacă te interesează un aspect cu totul inedit al Capitalei, vino cu mine mâine dimineață să-ți arăt cartierul cel mai rău famat al Bucureștilor.

- Am auzit de acest cartier încă de la asasinarea lui George Caïr (notă: George Caïr - scriitor și om politic, prieten apropiat al lui I.L. Caragiale și colaborator la revista “Moftul român”, asasinat în anul 1924), dar nu înțeleg ce legătură faci între această spargere și Mahalaua Dracului?

Cu zâmbetul specific copoilor polițienești care sunt pe urmele infractorilor dar își păstrează secretul până la arestarea lor, mă făcea să înțeleg că deplasarea până în cartierul cu pricina nu e lipsită de legătură cu furtul comis și că după amprentele digitate luate de pe clanța unei uși l-a identificat pe răufăcător, un vechi enoriaș al poliției.”

ÎN LUMEA LOR…

“Se terminase de mult covorul de asfalt. Cartierul nou, ridicat între Arcul de Triumf și B-dul Ghica se pierduse în urmă. Ca să ajungem în Mahalaua Dracului trebuia să trecem un brâu de locuri virane care încinge noul cartier ca șanțurile de apărare ale vechilor cetăți medievale. Peste câteva minute am ajuns. Dacă n'aș fi fost prevenit despre aspectul sinistru al acestui ungher al Capitalei, aș fi avut convingerea că mă aflu pe meleagurile unui trib indian. O mizerie indiscretă și lipsită de pudoare se oferea întreagă, în toată hidoșenia ei. Pe ulițele înguste și desfundate - mărginite de case care-ți inspiră neliniște, cu ochiurile ferestrelor lipite cu hârtii de toate culorile, cu ziduri leproase - se contopeau laolaltă în fumul prafului copii, gunoaie, câini, femei, oase, porci și stârvuri de animale. Nici un bărbat nu se vedea, în afară de cofetarul ambulant al cartierului.

Cofetarul ambulant al mahalalei

- Să trăiești, Babă Paraschivo! – se adresă prietenul meu unei bătrâne care gonea cu bățul un porc străin ce-i intrase în ogradă.

- Bună ziua, maică.

- Zamfir i-acasă?

- Nu e, maică. N’a mai dat de ieri p’aici.

Zamfir “Gură de oțel” era omul care făcuse cu o zi înainte o vizită nepoftită în str. Vasile Lascăr, de unde plecase cu “un sac de impresii” de mare preț, dar lăsând imprudent în urma lui, o “carte de vizită" care nu dă greș. Deprins cu mincinoasele răspunsuri negative ale babei, omul datoriei intră în casă. Trebuie să mărturisesc că i-am admirat curajul și că mi-au trebuit eforturi eroice să-l urmez.

Am privit îndelung această încăpere care se numea casă și care semăna mai degrabă cu un abces crescut pe suprafața pământului bolnav. Baba nu mințise de astă dată. Zamfir se pusese la adăpost. Am plecat mai departe ascultând explicațiile Ciceronului meu, care cunoștea topografia și oamenii locului ca în palmă, și mă întrebam dacă cele ce aud sunt fanteziile unui inspirat sau mărturiile unui om care le-a trăit aievea.”

CELEBRITĂȚILE MAHALALEI

“- Aici, în casa asta, a fost prima școală de hoți de buzunare. Frații “Doctoru” dețineau cele două catedre. Unul preda furtul portmoneelor din buzunar, iar celălalt furtul din gențile cucoanelor. Sistemul lor pedagogic nu era lipsit de ingeniozitate. Primul a inventat un manechin cu clopoțel. Problema care se punea ere să furi portmoneul din buzunarul manechinului fără să sune clopoțelul. Al doilea își suspenda o poșetă de cucoană de braț. Aici operația se făcea în doi. Primul “urmărit” trebuia să deschidă poșetă din fugă, iar al doilea “urmăritor” s’o golească tot din fugă.

Școala de hoți a fraților "Doctoru"

Căsuța de dincolo era reședința “Sobarului”, asasinul lui Caïr. În spatele cârciumii șade “Cuțitarul”. Pe vremuri era și el profesor de “chirurgie”. El a creat o adevărată pepinieră de criminali precoce. A strâns împrejurul lui o sumedenie de copii pe care i-a învățat abecedarul crimei. Cum să lovești “la ficați”, “la mir” și alte operațiuni de “mare chirurgie”.

Casa "Sobarului" - asasinul lui George Caïr

Cârciumarul “Bancherul” își trage porecla de la îndeletnicirile lui cămătărești. El finanțează “întreprinderile băieților”, “mărită mărfurile”, împrumută bani în timpul “crizei”, face credite la băutură și întreține oamenii cât stau la răcoare.”

Cârciuma "Bancherului"

“Piticul”, meșter în “uite popa, nu e popa”, este “Nestorul” comunității. El s'a specializat în infracțiuni de “maximum 15 zile închisoare" și a suferit până acum 53 de condamnări. Tot el este acela care hotărăște cota de beneficiu dintr’o “lovitură”, în raport cu osteneala fiecăruia. El e casația. Ceea ce a hotărât el, trebuie executat. Nimeni nu poate deslega ordinele lui. Cei ce nu se supun suferă rigorile unui cod special. La cinci participații nu ridică nici un beneficiu.

Citește și:    Mandravela – răspântia blestemată

Și așa ne-am plimbat, din uliță în uliță, și aproape fiecare casă purta stigmatul degenerescenței morale. M'am întrebat câte asemenea cartiere rău-famate nu are Bucureștiul în întunericul periferiei lui. Nu e lună în care să nu auzi de un nou asasinat, de o nouă tâlhărie organizată… E adevărat că de la asasinarea lui Caïr  nici o ispravă mai de seamă, nici o lovitură cu răsunet nu s'a mai făptuit în Mahalaua Dracului, dar nu e mai puțin adevărat că locatarii nu și-au schimbat felul lor de existență și mahalaua nu a abdicat de la tradiția ei, care i-a adus celebritatea. Am plecat spre casă, întunecat, gândindu-mă că la cele două categorii sociale de oameni, a acelora care se culcă la 4 dimineața și a celorlalți, care se scoală la acea oră - ar trebui să mai adăugăm o a treia, a acelora care nu știu când dorm și când lucrează.”

Sursa: articolul “Mahalaua Dracului – O frescă a periferiei Capitalei” – semnat “Gr.” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 3 august 1932