“Din vrerea nestrămutata a lui Dumnezeu și prin puterea Armatei noastre, în
anul 1913 ne-am mărit pământul țărei înspre miază-zi, de partea Dobrogei, încă
cu o nouă țărișoară. Unii au numit acest ținut Cadrilater, patrulater, căci mai
de mult, pe timpul stăpânirii Turcilor, Ruşciucul, Şumla, Varna şi Silistra,
erau patru cetăți renumite, în jurul cărora s’au dat multe lupte înverșunate.
Silistra, sau Drâstorul lui Mircea cel Bătrân, așezată pe Dunăre și locuită de
Români, era așa de bine întărită că n’a putut fi luată niciodată de un inamic.” (“Țara nouă –
Dobrogea sudică și Deliormanul” – G. Murgoci – 1913).
Marea
problemă a fost însă aceea că, în perioada de ocupație, Bulgaria schimbase
raportul demografic din Dobrogea de Sud. Tocmai de aceea, România a hotărât să
înfăptuiască colonizarea noilor județe românești cu aromâni și cu valahi
megleniți. Primul transport de coloniști s-a realizat cu vaporul “Iași” și a
ajuns în Constanța la 26 octombrie 1925. Începând cu această dată au început să
sosească în țară macedo-români strămutați din Grecia, Albania, Bulgaria și din Serbia. În scurt timp, Cadrilaterul a devenit o adevărată nouă patrie pentru
aromânii din Peninsula Balcanică.
Vă propun să facem o scurtă vizită în
lumea aromânilor, “frații noștri de sânge presărați altădată prin văile
Pindului”, dar stabiliți vremelnic în Cadrilater în perioada interbelică. Ghid ne va fi Margareta Nicolau, reporter
al revistei “Realitatea Ilustrată” în anul 1932:
“Păstoritul,
agricultura și mai ales negoțul sunt ocupațiile lor de căpetenie. Au sate
înfloritoare, cu școli și biserici, iar locuințele le sunt zidite temeinic din
piatră și numai în arare ținuturi prea sărace, locuitorii trăiesc în bordeie. În
urma nenorocitului război greco-turc, făcându-se schimb de populații, situația li
s'a înăsprit până într’atât încât au fost nevoiți să pornească în masă spre alt
pământ, mai pașnic și mai îngăduitor - cel românesc. Așezați ici și colo pe
întinsul Cadrilaterului, vizitatorii Balcicului au prilejul să trăiască în
chiar imediata lor apropiere. Lași în urmă orașul cu impresie de stampă
algeriană și nu departe, pe un frumos platou, sălășuiesc așezările coloniștilor
macedoneni.
Casă de aromâni - lângă Balcic - 1932 |
O zi de sărbătoare
Spre
zări, cerul are culoarea unei petale proaspete de trandafir... Marea. bordeie acoperite
cu stuf și mărăcini se înșiruiesc laolaltă cu clădiri prin ale căror ferestre
înalte pătrunde puternic lumina. Femeile stau la sfat în fața locuințelor; țin
în brațe copii-păpuși, cu ochii clari, în care nici pe departe nu poți
întrezări chipul închis, cioplit parcă în piatră al bărbatului sau al femeii. Privești
atent la pieptănătura mamei. Părul bogat își strecoară coadele printre șiragurile
de mărgele și galbeni. E o gamă vie de culori, care întruchipează o tiară
brăzdată cu fel de fel de desene ordonate, armonice. Potopul de mărgele
înconjură bărbia, acoperă gâtul, smălțuind
cămașa albă.
În fața casei - în zi de sărbătoare |
Dar
fetele cu bonete de sub care ies valuri nebunatice de franjuri!... Din toată
făptura lor emană un primitivism plin de simpatie. Mai încolo, la câțiva pași,
în plin câmp, au încins o horă. Nu se țin de braț
ca la noi, ci fiecare și-a prins mâna de
cordonul de piele, împodobit cu paftale grele, al vecinei. Joacă domol, abia
mișcând picioarele, în timp ce cântărețul satului, cimpoierul, cu fața întoarsă
spre șiragul băieților, scoate sunete prelung răscolitoare.
Deodată cu toții au
pornit într'o fugă vertiginoasă. Cam la vreo două sute de metri se opresc și
dansul îl reiau pe dată: același tempo lin, monoton, aproape plictisitor.
Horă - în ritmul dat de cimpoi |
Raporturile
dintre tineretul de ambe sexe sunt inexistente. Fata rămâne până la căsătorie
deplin imaculată. Cu puțin timp mai înainte, mirele săvârșește un simulacru de
răpire, dispărând cu ea într'un sat apropiat. Înștiințați, apar imediat
părinții și își dau încuviințarea.
Fetiță de colonist din Cadrilater |
Ivindu-ți-se
prilejul să pătrunzi în intimitatea aromânilor ai cea mai vie pildă de
trăinicie a familiei. Credința și statornicia sunt împinse până la fanatism.
Trădările se pedepsesc imediat cu moartea. Cuțitul de la brâu ai impresia că
adesea își spune răspicat crezul. Crescuți liberi - în satele lor nu apărea
nici picior de turc decât pe vremea când se încasau dăjdiile - nu se prea
împacă nici cu autoritățile noastre. Se simt la larg, nedepinzând de nimeni. De
pasul care-l fac, nu vor să dea seamă. De aceea nu arareori în raporturile cu
ei, administrația s'a izbit de stăvili nu tocmai lipsite de amuzament.
-
Cum te cheamă? - e întrebat tânărul care trebuie să-și facă serviciul militar.
-
Ce te privește pe tine?
-
Câți ani ai?
-
Nu știu…
Aromâncă pornind la munca câmpului |
Exemplul
e edificator. Explicația e simplă. Popoarele care i-au oprimat n'au reușit decât
să concentreze în ei nevoia unei depline autorități. Ca mentalitate îl poți
asemui cu omul plămădit de o natură aspră și îndrăzneață. Zarea largă e a lui. Nimeni
nu trebuie să cuteze să-i stăvilească drumul, iar pământul pe care-l muncește
și familia pe care o ocrotește sunt bunuri în care ochii oricărei legi n'au ce
căuta. Coloniștii aromâni sunt pentru noi un teren îmbelșugat în care prefacerile
vor veni de la sine.”
Sursa:
articolul “La coloniștii aromâni” – semnat Margareta Nicolau – publicat în revista “Realitatea
Ilustrată” - numărul din 28 iulie 1932
Am citit cu mare plăcere, ca de obicei, ccea ce scri este foarte interesant. Am locuit acum 35 de ani in Tulcea.Oras de care sunt legată sufleteşte.Am avut multe cunoştinţe şi prieteni aromâni. Sunt oameni deosebiţi de primitori şi foarte buni prieteni. Mulţumesc!!!!
RăspundețiȘtergereRomâni care nu au avut însă parte de o istorie... prietenoasă. Te mai aștept pe blog, Adriana!
ȘtergereȘtiu și eu... Acum ceva timp în urmă, cineva publica într-o postare relativ nouă, câte ceva despre aromâni. Cred că am greșit spunându-i că sunt un pic români și mult macedoneni : ce mă privea pe mine? La ce bun să fac eu paradă cu ce știu, ori cred? Am tăcut și nu m-am supărat pe ceilalți care răcneau la mine : sunt români, vlahii sunt români.. Or fi. Eu nu-s atât de trufașă : nu-mi arog rădăcinile neamului meu ca unic colonizator al Europei. Și am înțeles că trebuie să apreciem ceea ce a fost cu adevărat al nostru cândva, dar și asta în liniște.
RăspundețiȘtergereContent de nota 10, big like!
RăspundețiȘtergere