Povești din Sulina - Cosmopolisul de altădată

Destinația călătoriei noastre de azi în lumea interbelică: Sulina. Companionul: unul dintre cei mai cunoscuți reporteri din perioada interbelică, cel care alături de Geo Bogza a pus bazele reportajului literar românesc: Filip Brunea Fox. De ce Sulina? Pentru că e “un loc unde ești cu un picior în Delta Dunării și cu celălalt pe plaja Mării Negre”, după cum îl caracteriza Jean Bart. Dar și pentru că Sulina are farmecul locului în care un vechi cuib de pirați levantini s-a transformat - la sfârșitul secolului al XIX-lea - într-un orășel modern, cosmopolit și prosper. Să privim însă Sulina prin ochii reporterului interbelic:

“Întâi e Dunărea. La cinci metri distanță de mal se desfășoară paralel cu canalul un rând lung de case cenușii: strada principală. Îndărătul ei, altă stradă în același ton. Și apoi, la fel aliniată și silindu-se prin câte un turnuleț sau balcon turcesc de lemn să se uite peste capetele celorlalte două, spre fluviu, a treia stradă. Aceasta e Sulina. Trei străzi, ce nu ocupă în lățime 200 metri. În spatele lor începe cât vezi cu ochii balta, cotropită de păpuriș, asediată de țânțari, turburată de cea mai sgomotoasă broscărime. Pe malul dimpotrivă, pe o limbă de teren verde din depărtare, sunt șantierele Comisiei Europene. Apoi sinilie, marea.”

Epoca de glorie a Sulinei

Epoca de glorie a Sulinei a coincis cu perioada în care aici a ființat Comisiunea Europeană a Dunării (1856 – 1938), un organism internațional înființat după încheierea Războiului Crimeii (1856) care asigura neutralitatea Mării Negre și libera circulație pe Dunăre. La sfârșitul secolului al XIX-lea Sulina avea cu ceva mai mult de 5000 de locuitori. Era considerat un loc cu o importanță militară deosebită, deoarece controla “intrarea oricărui bastiment de război de pe Mare pe Dunăre, prin canalul Sulinei”. 

 

Pentru aceasta la Sulina fuseră amplasate “două faruri mari și unul mic în curtea palatului Comisiunei Europene. Unul din cele 2 faruri este înaintat de la țărm, la 1500 metri, pentru a înlesni orientarea navelor ce sosesc din depărtare în direcțiunea Sulinei; celălalt far este de partea de jos a canalului, pe țărmul Mărei chiar, spre a ilumina vaselor în timpul nopței intrarea lor in port”. (cf. monografiei „Dobrogea și gurile Dunării" – semnată de lt. Athanasie Napoleon – 1896). În anul 1934, atunci când reporterul Filip Brunea Fox vizita portul Sulina, orașul era deja pe cale de a-și pierde prosperitatea de altădată, dar era învăluit încă de un farmec aparte:

Palatul Comisiunii Europene - 1934

“Văzut din vapor, aspectul acestui port “internațional” liniștit, incendiat de soarele ce mătăsește lemnul vechi al balcoanelor, udă coviltirul cafenelelor multe, e atrăgător. De cum ai descins însă, clădirile de lemn, animația redusă, îți spun că viața aici e pe fluviu, că orășelul așteaptă un vânt favorabil, să-și ia zborul pe apă. În fața debarcaderului Palatul Comisiei Europene. Singurul în întregime de piatră. În afară de faimoasa „bară”, Sulina se bucura până acum câțiva ani de un hatâr la care jinduiau toate porturile noastre: nu știa ce e vama. Vă amintiți legendele ispititoare circulând pe seama localității acesteia, binecuvântate? Sulina, un fel de țară a lui Cremene, nu-ți cerea decât să te deranjezi până la dânsa, ca să te îmbrace în fir, pentru o nimica. Era idealul negustorașilor din porturile mici de alături, prima ispravă matrimonială a însurățeilor din Galați, Tulcea și Reni: să se repeadă în porto-franco ca să se înțolească ieftin, să târguiască niscaiva mătăsărie pentru mireasă, ceva delicatese pentru nuntă. Vă închipuiți complimentele!

 

- Ce bună haină! Ce fini ciorapi! Ce cămașe frumoasă! Cum le-ați plătit?

- O bagatelă! Le-am luat din Sulina pe costul fabricei.

Dar și viața legendelor e limitată. De câțiva ani încoace, acest port privilegiat a trecut în rândul celorlalte. Se pare însă, considerând făgăduiala recent făcută de ministrul finanțelor la Conferința Dunăreană, că Sulina își va recăpăta curând privilegiul.

În partea terminus a orașului, la nord, cu vederea spre fluviu și alta spre farul ce luminează gura Dunării vomitând în mare, se înalță severă clădirea Comisiei Europene. E palatul seniorial ce inspiră respect și smulge pălăria de pe capetele tuturor locuitorilor ce nu-s funcționari la „Comision” (cum spun ei). E ca o reședință de guvernator, ce-și întinde ocrotirea și influența pe o distanță apreciabilă. Totul participă la acest privilegiu impresionant. Clădirile înalților ei funcționari, cele mai frumoase din orășel; vaporașele cu pavilion și inscripție C.E.D., cele mai sprintene și luxoase englezoaice, olandeze și italience, soții și fiice de inspectori sau consuli, cele mai nostime. Într’un cuvânt ce e mai chipeș și mai luxos, poartă stampila C.E.D.-ului. Restul orășelului nu interesează decât sub raportul unicului hotel unde se pot adăposti călătorii, al singurului restaurant cu bucătărie grecească și celor câteva cafenele cu produse foarte limitate.”

COSMOPOLIS

“Sulina e un târg de lemn. Igrasia pândește tot ce-i cărămidă, preface în câteva luni zidul cel mai trainic într'o pastă umedă și rece. Toate casele sunt de scânduri, gri de propria lor bătrânețe, mohorâte, ca și cum ar sta vecinic în ploaie. Dar și terenul, infiltrat de bălțile din preajmă, e șubred, moale. Cu vremea construcțiile, chiar așa ușoare cum sunt, le scapă piciorul, se strâmbă, rămân într’o rână. Nicicând expresionismul n’ar fi realizat efecte așa de grotești!

Pe chei

Trei sferturi din casele orășelului sunt înclinate pe o coastă, cu balcon turcesc cu tot, ca niște oameni ce-și țin cu palma falca îndurerată. E un amănunt care contribuie la sentimentul încercat de vizitatorul străin, că locuitorii de aici trebuie să fie bănuiți de spleen, secătuiți de malarie, ca și adăposturile lor fragile, ce se clatină și gem de câte ori vântul marin se abate în port.

 

„Salonul” frizerului, de pildă. În vitrină un vapor în miniatură pus între două borcane cu lichid verde și roșu, apoi firma de afară solidă și chiar colivia cu pițigoi spânzurată de ușă, sunt elemente ce sugerează o înjghebare serioasă, temeinică, „de încredere”. Dar cum pui piciorul înăuntru, îți dai seama că ai fost indus în eroare, ca de obrajii aprinși ai unui tuberculos. Podeaua începe să joace, pereții să se scuture, și chiar lampa să capete un balans ca într’o corabie asediată de valuri. Privești timid și încurcat în jur. Dar patronul a ghicit că ești un străin și râde.

- Așa-s toate casele aici. În fiecare an pereții se scoboară cu câțiva centimetri. Pământul e muiat de apă. Nu veți găsi un plafon în toată Sulina care să nu fie sprijinit în mijlocul lui de un stâlp. Ne-am deprins. Nu ne temem de accidente. Casele noastre au învățat și ele să fie mlădioase, să suspine, să se vaite, dar să nu se prăbușească!

Cu ce se ocupă locuitorii de aici? E un mister al tuturor porturilor din lume. E o întrebare ce obține răspunsuri evasive. Până acum cinci ani, când Comisiunea Europeană lucra activ, jumătate din populația portului era angajată în serviciul ei. Șomeurii oftează după vremurile acelea, când lucrările canalului reclamau sute de brațe, când dragele harnice utilizau zeci de specialiști, când portul svâcnea de mulțimea vapoarelor. Astăzi e liniște. Rare nave străbat, leneșe, canalul. Barcagii dorm în găoacea de lemn legată de cheiul gudronat, stingheriți arar de un pasager ce vrea să treacă dincolo, la șantier. Nici un vehicul de uscat.”

O duminică în Sulina de altădată

Farmecul Sulinei de altădată era dat și de "amalgamul celor 20 de nații” de care aparțineau locuitorii orașului. Întâlneai în Sulina în majoritate români și greci, dar și ruși lipoveni, ucrainieni, armeni și evrei, turci și tătari, bulgari, sârbi, albanezi, germani, italieni, englezi, polonezi, francezi, maghiari și chiar austrieci. Jean Bart consemna în romanul “Europolis” că „toate neamurile de oameni, toate semințiile se întâlneau aici; drojdia lașă a Levantului dospea la un loc înfrățită cu trufașa putere britanică, doborâtă, narcotizată de valuri de alcool.” Filip Brunea Fox imortaliza în reportajul “Farmecul Dunării: Sulina” câteva instantanee culese în această lume cosmopolită, într-o zi de duminică a anului 1934:

Sulina - 1910

“În fața cafenelelor, marinari greci cu șepci smolite și pipe de antracit, sorb cafeluțe și vorbesc repede. Funcționari bruni, care și-au pus toată eleganța în tocurile pantofilor de tennis exagerat de înalte, joacă table și râd pe italienește. Mai încolo, strânși câte zece în jurul unui ceainic, pescari bărboși și bronzați duc paharul la gură cu amândouă mâinile și discută liniștit o chestie pe care n’o pot înțelege decât rușii. Înspre cercul marin, în zona liberă, se bea vin grecesc. Pe masă, tot afară, tronează un clondir respectabil, plin de o licoare blondă ca mierea distilată. Doi căpitani grași și rumeni îl contemplă taciturni. Din când în când unul din ei umple paharele, le sorb repede cum pui o iscălitură și mormăie satisfăcuți. Cârciumarul, care-i cunoaște, îmi spune că sunt olandeji. Toate neamurile!

Se apropie seara. Pilotina de inspecție a Comisiunii s’a întors acasă. În port liniștea din timpul zilei se umflă, pune peste cuprins un clopot pneumatic. Muncitori, ducând câte un calcan bășicat și turtit ca o lipie, trec grăbiți. Din sus, dinspre mare, o dragă uriașă cu o spinare de fier, crenelată ca a monștrilor preistorici, se târăște greoaie. Peste puțin a luat loc în partea cealaltă a fluviului, între alte două drage, de aceeași dimensiune.

E Duminică. Mașina de curse ce duce tineretul la plaja din apropiere a făcut ultima călătorie. Sulinienii, afară de țânțari și un cinematograf de mână, ce funcționează numai la sărbători, n’au nici o distracție. Comisiunea europeană s’a îndurat și le-a ridicat la mare, o baracă de scânduri botezată pompos Cazino. Se dansează la lumina jumulită a unei lămpi cu petrol, se bea un șpriț, și se privește de pe un fel de terasă, nemărginirea lichidă, sleită de întuneric. La ora 11, lumea se întoarce acasă. Din balconul hotelului, spre canal, aștept să se facă ora Bucureștiului. Ultima pereche a trecut de mult dinspre târg. E liniște, e pustiu. Țânțarii caută în zadar un picior fără cizmă și un gât slobod. Am rămas numai eu. Și silueta grănicerului încremenită la pontonjul gudronat. Și undeva un gardist, un singur gardist, ce se distrează fluierând lung și lugubru, dintr’un țignal de lemn.

Vasul Principele Mihai în portul Sulina - 1934

La cinci metri Dunărea. Nu i se vede umbletul. E o șosea înțepenită. Îți dai seama că trăiește, că respiră, numai din dansul bărcii din față, legată de chei. Pe malul celălalt, ca un zid de cetate, se profilează dragele. Un sâmbure de lumină se sparge undeva într’un catarg. Liniște. Stau și ascult rugăciunea colectivă a broaștelor. E o audiție formidabilă. Toată Dunărea sparge nuci. E un vacarm uriaș, monoton, obsedant. Îți face impresia că mii de ființe se distrează rupând stânjeni de vreascuri uscate. Sau că în tot cuprinsul e o frenezie de castagnete. Sau că un haut-parleur gigant dilată până’n văzduh, ropotul a câtorva sute de toace. Imposibil să dormi cu ușa deschisă. Camera se umple de orăcăituri, ca de un fum. Trebuie să-ți vătuiești urechile, să-ți strunești nervii, să cauți o consolare în faptul că la ora asta de insomnie, 3000 de sulinieni dorm duși, cuminte. Au nu pentru astfel de localități a fost inventată morfina?”

Apropierea celui de Al Doilea Război Mondial a dus la desființarea Comisiunii Europene a Dunării, la pierderea neutralității și la retragerea reprezentanțelor consulare din oraș. Portul Sulina - importantul punct strategic militar – a fost supus unui bombardament intens al aliaților în 25 august 1944, zi în care mai mult de jumătate dintre clădirile orașului au fost distruse. După război, Sulina a intrat sub influența puterii sovietice, care a șters și ultimele urme ale gloriei de odinioară.

Surse:

- Filip Brunea Fox - reportajul “Farmecul Dunării: Sulina” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 3 iunie 1934

- Napoleon Athanasie – monografia “Dobrogea și Gurile Dunărei” – Editura “Stabilimentul Grafic I.V. Socecu” - 1896