Despre viața și moartea lui Mihai Eminescu

    Câteva amănunte din viața și despre moartea lui Mihai Eminescu, așa cum au fost consemnate în articolul “Eminescu”, semnat de Corneliu V. Botez, publicat în România Literară, numărul 7-8, iulie și august 1889 (am păstrat forma și ortografia originală):

 

 

      Eminescu s-a stins

    

    „Eminescu s'a stins. Eminescu nu mai este. Cam acestea au fost dureroasele cuvinte cu care presa Romînească a respîndit știrea morții nefericitului poet, care atinsese vîrsta de 39 de ani.

    Parcă natura și-a pus toată mintea să-l facă mai presus de orice muritor prin simțirea și profunda cugetare, cu care l’а înzestrat.

    Moartea lui Eminescu a produs o impresiune tristă pentru presă și-o adevărată pierdere care încearcă literatura Romînească.

    Eminescu zace în întunecosul mormînt, dar voința lui n’a fost ascultată și defunctul a fost înmormîntat la Cimitirul Bellu.

    Într'o poezie întitulată „Mai am un singur dor" el a cerut să fie înmormîntat la mare:

Iar de voi fi pământ,

În liniștea sărei

Săpați-mi un mormânt

La marginea mărei.

    Această dorință a sa e manifestată și'n altă poezie cu titlul „O! Mamă":

Iar dacă împreună va fi ca să murim

Să nu ne ducă'n triste zidiri de țintirim,

Mormîntul să ni-l sape la margine de rîu.

    Cum vedem e clar și categoric.

    Dacă onor. Guvern a luat asupra-și toate spesele înmormîntărei, e o datorie scumpă pentru el, ca cel puțin la moarte să'ndeplinească o dorință din cele mai arzătoare a nepieritorulul poet.

    Eminescu a trăit într'un cerc isolat și de puțină lume cunoscut, de mai puțină lume încă priceput.

    După datele și notițele adunate din gurile oamenilor și ziare, voi căuta să'l înfățişez înaintea D-voastră cât se poate mai exact.

    El s'a născut în Botoșani la anul 1849.

    Și-a făcut studiile în Cernăuți și de aici la Blaj, Viena și Berlin, unde a studiat filosofia predată de Dürrind.

    Mai multe rînduri a fost funcționar, apoi revizor școlar și în sfârșit bibliotecar, profesor de limba Germană, pe care o cunoștea la perfecțiune și de Geografie la școala comercială din Iași.

    Ca prim-redactor al Timpului, și-a făcut un nume nepieritor.

    A mal scris, pe vremea Junimiștilor, în Romînia Liberă și în Fântâna Blanduziei.

    Coroana care strălucea prin frumuseță, pe sicriul lui Eminescu, era a Societății Studenților Universitari “Unirea”, și a presei Capitalei, unde și „Romînia Literară" și-a depus obolul său.

    Eminescu a trecut din lumea celor vii cu corpul, căci cu spiritul nu mai trăia de mult în ziua de 16/25 Iunie, la orele 4 dimineața" (multe surse din acea perioadă menționează această zi ca fiind data morții poetului - de aici și multe speculații privind împrejurările reale ale decesului).

Primele strofe din "Luceafărul",
așa cum au fost publicate în anul 1883
în Almanahul "România Jună"

         Mihai Eminescu - ultimele zile

     "Iată câteva amănunte pe care le dă Naționalul în privința morții lui:

    Cu 15 zile înaintea încetării din viață, doctorul Şuţu a început a se îngriji de sănătatea luceafărului poeziei române, căci Eminescu începu a merge din ce în ce mai rău.

    La 16 Iunie dimineață el ceru să i se dea un pahar cu lapte și ceru să i se trimită d-rul Şuţu, căci vrea să vorbească cu el. Era în momente de luciditate: doctorul întrebându-l cum se simte, Eminescu răspunse că are dureri în tot corpul, care îi cășunează mult rău.

    Din nenorocire.... aceste momente lucide, n'au ținut mult, căci după o jumătate de oră, bietul Eminescu începu din nou să aiureze.

    D-rul Şuţu căută să-l liniștească și poetul se duse să se culce.

    Nu trecu nici o oră, când d-rul Şuţu intră din nou la el, de astă dată îl găsi întins.... fără nici o suflare.

 

 

    Doctorul Şuţu, făcu cunoscut această știre tuturor prietenilor săi și membrilor consiliului de familie.

    Corpul său a fost îndată transportat în o altă cameră a ospiciului, în apropierea biuroului d-rului Şuţu. Stetea întins pe un pat și era învelit cu un zăbranic.

    Fața-i era foarte slăbită și avea mai multe sgîrieturi, cari au provenit din causa mâncărimei ce suferea.

    În urma dorinței d-lui Titu Maiorescu, s'a procedat la autopsia cadavrului lui Eminescu.

    S'a constatat spune Constituționalul, că creerii aveau o greutate de 1400 grame, cu toate că erau în stare de înmuere (ramoliție)

    Emisferul stâng singur cântărea 595 gr., cel drept, 555, fără cerebel.

    Această greutate de 1400 grame e unică în felul ei. Creerul lui Schiller cântărea cu câteva grame mai mult.

   Partea psihică a creerilor era aproape total ulcerată, în emisferul stâng chiar și cea psicho-motrice; membranele creerilor injectate și aderente. Circomvoluțiunile mult desvoltate şi adânci. Inima în stare de hipertrofie pasivă cu degenerare grăsoasă a țesutului muscular; la rădăcina aortei s'a constatat începutul unui proces ateromatos, iar valvulele inimei erau intacte. Degenerarea grăsoasă s'a găsit în acelaşi stadiu și la țesăturile ficatului, care bine înțeles era puțin hipertrofiat. Splina în stare hiperemică și de degenerație.

    Moartea i-a provenit, precum se zice, din o lovitură de piatră în cap, asvîrlită de un alt nebun.

    

     

      Mihai Eminescu - ultimul drum

 

    Și dacă Eminescu în viață n'a crezut în nimic, totuși s'a găsit de cuviință a se respecta dogmele bisericești și a fost așezat pe catafalc în biserica Sfîntului Gheorghe.

    Corul vocal al D-lui Bărcânescu a cântat câteva imnuri, îi mai cetiră veșnica lui pomenire, vorbe care pentru prima dată au făcut să treacă un lung fior în sufletul meu, și-l scoaseră afară.

    Cortegiul funebru a mers pe dinaintea Academiei şi de acolo pe Calea Victoriei, s'a îndreptat urmat de o grămadă de lume către Cimitir.

    Între discursurile cari s'au ţinut, e de însemnat al d-lui Maiorescu, Laurian şi tînărulul Calmuschi.

    În biserică a ţinut d. Ventura un panegiric scurt, cu desăvîrşire banal.

    Între altele a zis că „lacrimile noastre care curg, de soarele strălucitor se vor prejace în rouâ, care se va răspîndi în lumea întreagă!”

    Bine a zis Eminescu:

Iar de-asupra tuturora, s'o'nălța vr’un mititel,

Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el

Sub a numelui tău umbră.....

    Tristă a fost viaţa poetului şi neregulată peste măsură.

    Şi dacă era nepăsător de tot ce-l împrejura, nu era mai păsător de el.

    Aşi putea chiar zice, că abuzurile nu puţin au contribuit ca să-i mănânce zilele.

    Când a înebunit întîiaşi dată, a fost la baie. Una din maniile sale era de a bate cu băţul peste turnura cucoanelor.

    În casa de sănătate a D-rului Şuţu, strîngea petricele de pe jos pe care îşi închipuia că-s galbeni şi le dădea doctorului ca recunoştinţă pentru îngrijirile ce-i aducea.

    Nebunia lui era blândă şi timidă. Totă ziua, se zice, că recita versuri pe din afară din Omer, aiura din Cicerone şi Tacit, ori scria, scria mereu versuri unei cântăreţe de astă iarnă a coloseului Opler.

    Dacă în scrierile sale Eminescu plutește într'o sferă cu totul deosebită de a celor alţi muritori, în relaţiile sale cu oamenii era bun şi peste măsură simpatisat.

    Ca patriot, Eminescu poate e singurul patriot! Dacă viţiile nu i-ar fi veştejit fruntea şi ar mal fi trăit, Eminescu ar fi ajuns aşa de departe, încât distanţă de veacuri l’аг fi separat de noi. Geniul i-a fost fatal şi acela care a întrunit la un loc tristeţea şi veselia Romînului, cel la fire schimbător, îndărătnicia şi sarcasmul cel mai muşcător, a trebuit să se stingă în balamuc la 39 de ani, în urma sa lăsând jalea şi doliul în inima tuturor celora care s'au adăpat cu

lăcomie din isvoarele scrierilor sale.”

 

    Sursa: articolul “Eminescu” - semnat de Corneliu V. Botez - publicat în "România Literară" - numărul 7-8, iulie și august 1889