Întâlnirea Reginei Elisabeta cu Țara

Prințesa de Wied

 

Prințesa Elisabeta Paulina Otilia Luisa de Wied, cea care urma să devină în 1881 prima regină a României, “s'a născut în Castelul din Neuwied la 29 Decembrie 1843, când «Die Glocken klangen und bangen Den Mittag ein», după cum chiar ea spunea într'o poezie”. A fost copilul cel dintâi al principelui Hermán şi al principesei Maria de Wied, născută principesă de Nassau. 

 

Familia principilor de Wied este una dintre cele mai vechi din Germania, ascendenții ei coborând până prin secolul al XII-lea și “odrăslind în cursul vremii bărbați iluștrii, care au făcut cinste patriei-mume ca prelați, soldați, literați, oameni de știință și artiști. Un bunic al M. Sale Reginei a fost un naturalist pasionat, o bunică poetă și artistă în pictură. Tatăl Carmen Sylvei era pricepător destoinic în ale filosofiei și iscusit mânuitor al penelului. Așa că multe din calitățile Augustei poete se explică, în parte, și prin cunoscuta lege a eredității.”

Prințesa și-a petrecut copilăria și adolescența “la Castelul din Neuwied, situat pe țărmul fermecătorului Rhin, împrejmuit de unul din cele mai pitorești ținuturi ale Germaniei”. Scriitorul și omul politic Octavian Codru Tăslăuanu sintetiza într-un articol publicat în revista “Luceafărul” (numărul din 15 ianuarie 1904) povestea primilor ani din viața viitoarei Regine:

 

“Aici și în Castelul de vânătoare Monrepos, pe care Carmen Sylva l-a eternizat în volumul de poesii «Mein Ruh», a crescut mica principesă. În mijlocul naturii cu aer liber, printre florile sălbatice din poienile pădurilor, sub frunzoșii copaci legănați de cântecul paserilor, ascultînd murmurul răspicat al izvoarelor de munte, alintată de poveștile ce le repetă copiilor bătrânul Rhin cu Nereide ispititoare, și-a trăit primii ani din copilărie Doamna de mai târziu a Românilor. Atmosfera severă şi obiceiurile patriarhale ce stăpînesc, prin tradiţiune, viața monotonă în familiile princiare, nu se potriveau cu firea impulsivă, neastâmpărată şi contradictorie a frumoasei copile cu ochi albaștri, care s'amesteca cu drag în jocurile nevinovate ale tovarăşelor ei din sat - păcat care n'a rămas nepedepsit - și rătăcea voioasă prin pădurea din dosul Castelului Neuwied şi prin codrii din Monrepos, însoțită de fidelul ei Mentor. (…) Educaţia M. Sa și-a făcut-o în casa părintească, având de instructori femei și bărbați cuminți. Cunoștințele și le-a îmbogățit prin dese călătorii în Anglia, Francia, Elveția, Italia, Rusia și Suedia. A petrecut timp mai îndelungat la curtea din Berlin - unde s'a întîlnit pentru prima oară cu tânărul principe Carol de Hohenzollern. Se povestește că alergînd odată, după obiceiul Ei, pe scări la vale, era să se prăbușească dacă n'ar fi cuprins-o în brațe principele.”

Nunta Prințesei de Wied  cu Regele Carol I al României

 

Povestea nunții Prințesei de Wied cu Domnitorul Carol al României și a călătoriei către țara de adopție este relatată în continuarea articolului publicat în 1904 în revista „Luceafărul”:

 

“Anul 1869 împlini visul unei femei și idealul unui neam. Norocul, întovărășit de voinici de nuntă, bătu la poarta castelului din Neuwied, care de multă vreme n'avuse parte de zile vesele. Principesei Elisabeta îi sosi un mire mândru și voinic, venit din țările albastre ale răsăritului, și toamna, când copacii, prietenii Ei, își scuturau verdeața ofilită, la 15 Noiembrie, se porni alaiul de nuntă, care însenină cu făclii de fericire și voie bună tot cuprinsul ținutului, îndrăgit de stăpâna lui, ce acum pleca departe, departe. Feciori de împărați, crai mulți din multe părți, crăiese mari și oameni din neam ales au fost părtași, ba cu graiul, ba cu slova, la bucuria însurățeilor, urându-le zile bune și roditoare în vlăstare.

 

La 15 Noiembrie plecară, după grelele clipe ale despărțirii udate de lacrimi, spre țara Domnitorului Carol, pe care Principesa Elisabeta n'o cunoștea, numai din auzite. În Viena fură întîmpinați cu multă dragoste de curtea împărătească. De aici, pe vaporul ‹‹Francisc-Iosif›› au plecat, însoțiți de murmurul lin și maiestos al apei, pe Dunăre la vale. Ajunși la Porțile-de-Fier, străjile ce păzesc cu credință și cu severitate pleșuvă hotarul țării lui Mircea cel Bătrân, unde apa se sbuciumă strâmtorată de pumnii colțuroși ai pietrii, vaporul se furișează domol printre năpraznicile stânci, iar Doamna cu gând străin clipește nedumerită din genele-i frumoase, roindu-i în minte tainele Rhinului rămas acasă.”

Întâlnirea Reginei cu Țara

Pentru prima oară a pășit viitoarea Regină Elisabeta a României pe pământ românesc în Drobeta Turnu Severin: 

 

“Deodată orisontul e mai larg, ceriul mai albastru, fața apei mai lucie, haina pământului mai verde și ochii Domnitorului mai senini, mai veseli. Țara și-a văzut Stăpânul și Stăpânul Țara. În Turnu Severin, orașul bogat în măriri străbune, unde înainte cu 3 ani Principele Carol călca pentru întâia oară pe pământul României, se coborî și acum, pentru un ceas două, cu tânăra lui soție. 

 

Venise în calea tinerei părechi stăpânitoare puhoi de lume românească, coborâtă de prin curmăturile dealurilor, sosită de pe întinsul câmpiilor, ca'n bubuit de tunuri, în ploaie de flori, în chiote de bucurie şi'n vesele urări de bună sosire, să se 'nchine frumoasei Domnițe. Carmen Sylva aici avu pentru prima oară prilejul să-și desfăteze ochii în pitoreștile costume a femeilor oacheșe din țară, pe care mai târziu le-a introdus chiar și în saloanele Curții Regale. Aici, la prima întâlnire cu supușii Ei blânzi și «melancolici», i s'a dat să vadă puterea de însuflețire și admirație sinceră a neamului românesc, de a cărui primire poetică și sgomotoasă a rămas încântată.”

Drumul spre București

 

Călătoria înspre București a continuat tot la bordul vaporului ‹‹Francisc-Iosif››: 

 

“De aici părechea princiară și-a continuat călătoria pe Dunăre până la Giurgiu. Aici Domnitorul Carol îi pregăti o neașteptată surpriză principesei. Calea de la port până la gară au făcut-o în «poșta română», trasă de opt cai bueștri, împodobiți cu flori și călăriți de voinici chipeși, în costum național, cari sburau cu rădvanul transformat într'un paradis călător. Zâna de pe malurile Rinului zâmbea grațios de după flori și era fericită. I se părea că a ajuns pe tărâmul unei țări din povești, unde sub cerul limpede totul e senin și mândru, însăși viața e numai poesie.""

 

Primirea Reginei Elisabeta în București

"În București, părechea regală în mijlocul aclamațiunilor urcă pe dealul Mitropolieî ca, după obiceiul străbun al țării, să fie binecuvântați de Mitropolitul Țării. În aceiași zi se cununară 50 de părechi tinere, din deosebitele județe; un simbol frumos, prin care fericirea țării se încopcie de cea a casei domnitoare. 

 

Pe când clopotele sunau pentru a vesti tuturora sosirea Doamnei, iar prin aer răsunau entuziastele salutări a poporului, îmbrăcat în haine de sărbătoare, părechea princiară intră în modestul palat, o casă fără turnuri și podoabe multe. Bătrânele de la țară își făceau semnul crucii petrecând-o cu ochii și murmurând: «D-zeu să binecuvânteze sufletul, inima și sânul Voivodesei, că e tânără și frumoasă și n'are de ce să fie rea.» 

 

O deputațiune de dame din capitală se grăbi a duce Principesei, în semn de amintire a acelei zile frumoase, o Diademă scumpă. O primire mai splendidă și mai poetică nici în povești nu-ți poți socoti. Astfel se sfârșiră zilele de nuntă ale Carmen Sylvei, prin cari unei femei dornice de muncă i se deschise un larg teren de activitate, iar țara Românească își văzu împlinită ultima dorință a Divanurilor Ad-hoc, zămislită înainte cu douăzeci de ani, în mijlocul unei însuflețiri tot așa de mari.”

Primele impresii ale Reginei Elisabeta

 

Ceea ce a uimit-o pe viitoarea regină a fost modestia Palatului domnesc, amenajat într-o veche casă boierească. Regele Carol I, preocupat mai mult de problemele țării, nu avusese încă timp pentru a-l face confortabil. Casa era umedă și igrasia suia până la primul etaj. Interesante sunt notele de mai târziu ale Reginei Elisabeta, în care evocă, ușor amuzată, impresiile avute cu ocazia ceremoniei de primire desfășurate la Palatului domnesc:

 

“Piața mare a metropolei, unde a trebuit să mă opresc, era în întregime acoperită cu un baldachin roșu, ceea ce arunca o lumina fantastică asupra tuturor personajelor adunate acolo ca să mă primească, asupra togilor roșii ale Curții de casație, asupra veșmintelor sacerdotale ale mitropolitului și episcopilor, toți cu bărbi mari, albe sau cenușii. Patruzeci de perechi au fost căsătorite pe loc, cu această ocazie. Toate miresele purtau fir de aur în chip de văl...

    - Iată palatul! - mi-a spus Regele.

    - Unde? - am răspuns.

    - Chiar acesta în care intrăm! - zise el zâmbind.

Am înțeles atunci că suveranul face palatul, la fel cum o piatră într-un câmp poate deveni un altar."

 

(fragment din volumul “În jurul exilației la Sinaia, București, Veneția - Pierre Loti, Carmen Sylva” – care include texte selectate de Alain Quella‑Villéger)

Au urmat aproape 50 de ani în care Regina Elisabeta a României s-a pus în slujba poporului român și a țării care a adoptat-o. Iată cum își rezuma viața, cum nu se poate mai bine, la persoana a III-a, prima regină a României: „A fost odată o regină bună, care voia să aline toată suferința pe care o vedea în lume. Dar oricât de mult bine făcea, cu atât mai mult i se părea că lipsurile se adâncesc”.

Citește și: Carmen Sylva - O salată regală

Surse:

- articolul Carmen Sylva – semnat Oct. C. Tăslăuanu - publicat în numărul din 15 ianuarie 1904 al revistei „Luceafărul”

- Alain Quella‑Villéger - În jurul exilației la Sinaia, București, Veneția - Pierre Loti, Carmen Sylva, editura Vremea, 2016)