Zilele Babelor (legende, superstiții)

Primele zile ale lunii martie, numite "Zilele babelor", aduc de cele mai multe ori cu ele o vreme capricioasă. Razele calde ale soarelui se întrepătrund cu ploaia, cu lapovița, cu ninsoarea și uneori chiar cu viscolul.

 

 

Zilele Babelor - superstiții

 

Numeroase sunt legendele și superstițiile legate de starea vremii din aceste zile de început ale primăverii. Iată câteva dintre ele (cf. studiului "Zilele Babelor" - autor T. German - apărut în revista de folclor "Comoara satelor" – numărul din martie 1926):

- Dacă în zilele acestea e ninsoare și frig, atunci și primăvara va fi friguroasă și furtunoasă, iar dacă vor fi domoale, mai line, atunci şi primăvara va fi frumoasă;

- Cum e ziua a noua, așa va fi vremea 40 de zile, până la cei “40 de sfinți”;

- Dacă în ultima zi dintre zilele Babelor bate vântul, atunci “va tot bate vântul până la Sângeorgiu”.

"Zilele Babelor" nu au prilejuit doar scornirea unor superstiții. Zilele acestea cu vreme capricioasă au fost chiar personificate. Și cum vremea în aceste zile este de obicei una “cu toane”, ce era mai potrivit decât asemănarea lor cu niște femei urâte, bătrâne și nesuferite. Iar numele dat babelor care personifică aceste zile are la origine, în multe cazuri, chiar numele zilelor săptămânii: Dochia, Lunica, Mărţica, Mărcurana, Joiana, Viriţa, Sitiţa, Domnica sau Dochia, Barbura, Sava, Ileana, Cosânzeana, Măriuţa, Salomnie, Nie și Aftinie.

Zilele Babelor - legende (Baba Dochia, legenda Brândușei)

Cele mai frumoase legende sunt cele care o au ca personaj principal pe Baba Dochia – personificarea zilei de 1 Martie. O să vă spun două dintre aceste legende, mai puțin cunoscute azi, citite în nuvela “La Măcinici”, publicată sub semnătura lui Mihail Lungianu în numărul din 1-15 martie 1924 al revistei "Albina":

“Cică o zgârță de babă, o chema bag seama Dochia, luase în casă în toamnă un odor de noră, cu care a dus-o toată iarna mai rău de cum o duce câinele cu pisica. Cât îi ziulica de mare sta tot cu gura pe ea, că asta nu-i la locul ei, că ailaltă vine așa, că nu-i  bună  de nimic, că de ce nu se întoarce la măsa acasă, că mai bine s-o ia moartea decât să încurce lucrurile în zadar. Bărbatu-său, îl chema Mărțișor, o lua tot cu binișorul, o mângâia mereu, îi tot da nădejdi: 

- Lasă, Brândușo dragă, că  vine primăvara și scăpăm de ea: se duce cu oile la munte.

 
Și iarna se strecura greu de tot și primăvara întârzia tare. Țâșnea câte o rază de soare și pe dată cădeau fulgi de zăpadă și se puneau vifornițe. Pesemne că baba avea un cojoc care, când era scuturat, făcea să se răcească vremea, pornindu-se vâcu’rău, căzând chiciură și omăt. Acu’ nora era bună la Dumnezeu, că i s-o fi făcut și lui milă de-atâta suferință. Cum ieșea în prag, pe prispă, ori în curte și plângea și se ruga:
- Adă  Doamne primăvara! – pe loc se arăta soare pe cer, lucea drăgăstos, se încălzea de crăpau mugurii la pomi, țâșneau prin livezi și poieni florile.
- A sosit primăvara! – sărea ea de bucurie către soacră.

Și zgârța simțea că i se zvârcolesc mațele negre în ea, se încrunta, se repezea afară să vadă și, după ce-și scutura cojocul, intra în casă urând:
- I, că frig mai e! Ce vorbești de primăvară? Până nu oi vedea eu floarea colea pe masă, s’o pipăi, s’o miros, nu cred! Amăgită  de pandaliile iernii nu mă las eu, să m’apuce vrun vâc pe munte!

Ş’atâta a plâns, ş’atâta s-a rugat femeia, până s’andurat Dumnezeu și a prefăcut-o pe ea într-o floare, tăind de pe răbojul vremii vreo câteva zile mai mult, trecându-le de la iarnă  la primăvară.

 
Când a văzut baba, ce era să mai zică? Și-a luat turmulița de oi și, haida-haida, a pornit sus la munte. Cică avea nouă cojoace și, după obiceiul ei, lăsa câte unul la tot hățașul pe care-l urca. Când a ajuns la gol, era numai în ie, așa cum îi șade bine omului vrednic în primăvară. Dar se  porni atunci, mamă Doamne, o mânie de vreme și ninge și viscolește trei zile-nșir și clănțăne baba și se fac buluc oile, se chircesc, până au înghețat de tot și, minunea lui Dumnezeu, s-au fost făcut și baba și oile în stânci. Dacă treci de aici peste nouă văi și urci nouă pripoare, pe la porțile Dunării, dai de stâncile babei. (…) Și așa a scăpat nora de vidania de soacră, dar și ea a rămas de atunci o floare albăstrie: brândușa, cum îi era numele!”

A doua legendă:

“Au fost odată trei surori la oameni bogați și surorile acestea îngrijau cu rândul de turma părintească. Una o primăvară, alta o vară și a treia o iarnă. Cea mică pleca din târlă cum da colțul ierbii și umbla cu ea pe dealuri și pe coclauri tot hăulind. Cea mezină urca munții și o păștea așezat luni întregi, iar cea mare își amăra viața pe-nghețuri, prin stufuri, prin văi înfundate, pe unde o ducea  mila lui Dumnezeu.

 

Acu’, cică  cele două surori mai mari, au prins pică pe prisnea, de ce, de ne-ce, pe semne  că umbla tot dezbrăcată și cu flori în urechi, că era o busdrugă de fată voinică și sănătoasă, să farme stânci de piatra nu altfel, și s-au pus să-i facă toporu’. Și au pornit ele într-o primăvara pe Dochia, că așa îi era numele, cu vreo două zile mai înainte de vreme și când ajunsese pe un munte, după ce și-a aruncat tot de pe ea, sora cea mare, o zgârță bătrână, și-a întors cojocu-nchirciurat pe dos și la scuturat odată de sa-nnorat și au început să cadă fulgi groși de zăpadă, ce au înghețat pământul și cu el și pe biata ciobăniță cu oile. De atunci, bag seama, a rămas primăvara împrumutată la iarnă cu vreo două zile, ce nu se lasă până ce nu se dau în petec, vorba bătrânească: Năravu’ din fire n’are lecuire și Lupu-și schimbă păru’, da năravu’ ba.”

Voi încheia cu o legendă citită în numărul din 19 martie 1922 al revistei “Albina”:

 

“Despre Baba Dochia ai noștri au mai multe legende, pe care nu-i rău să le cunoaștem. Unii zic cum că era un împărat care avea o fată frumoasă, pe care o chema Dochia și pe care o ceruse de soție feciorul unui alt împărat; dar părinții fetei au găsit pricină că-i prea tânără. Iaca însă ca se iscă un răsboi între tatăl Dochiei și alt împărat, și acesta, învingându-l, a cerut numai decât să-i dea pe Dochia de soție. Biata fată, ca să scape, s'a îmbrăcat în douăsprezece cojoace, și-a pus furca'n brâu și luând un cârd de oi a plecat la munte. 

 

 

Urcând muntele și fiindu-i cald, că era soare și frumos, a început să lepede câte un cojoc, și a rămas numai în cămeșuică. În vârful muntelui când a ajuns, s'a întors vremea în furtuni, în frig și'n ger, și ne mai putând răbda toate acestea, a început să vorbească rău de Dumnezeu, care, pentru nesocotința ei, o prefăcu în stană de cremene, împreună cu oile ei, și cremene sunt și astăzi. Și sunt unele locuri, la munte, unde oamenii îți arată stâncele care închipuiesc pe Dochia și oițele ei.”