Sfaturi pentru zilele caniculare (de ieri și de azi)

An de an căldurile toride se revarsă asupra orașele noastre. Zile caniculare, fără nici o adiere de vânt și fără nici un strop de ploaie, zile în care atmosfera e încinsă și soarele dogorește înăbușitor. Nopți în care aerul devine respirabil doar prin parcurile și prin grădinile umbroase. Azi, la fel ca și în perioada interbelică, orășenii care nu pot pleca “în vilegiatură”, la munte sau la mare, caută soluții pentru a păcăli canicula. În numărul din 10 august 1933 al revistei “Realitatea Ilustrată”, redactorul Ion Zăbavă încerca să ofere “o serie de sfaturi inedite”:

Sfaturi "anti-caniculare"

 

“De îndată ce sosesc căldurile, toate ziarele și revistele se simt obligate să publice sfaturi anti-caniculare: “Cum să ne apărăm de căldură”, „Cum să ne ferim de insolație”, “Sfaturi pentru lunile de vară"... și altele. De vreme ce așa este tradiția, să ne fie îngăduit să dăm și noi cititorilor o serie de sfaturi contra căldurilor; cum însă toate recomandațiile higienei au fost publicate de sute de ori, vom căuta să vă oferim o serie de sfaturi inedite.”

 

Remedii istorice

„Pe asfaltul topit de soarele fierbinte, patru tocuri înalte și ascuțite se înfig simetric:

- Vin căldurile, dragă. Ce ne facem?...

- Ce să faceți, Doamnele mele... Să citiți pe Herodot.

Nu știți cine e Herodot?... Un mare romancier cehoslovac sau un gazetar american. Nu importă. Dar să-l citiți, fiindcă veți găsi în Herodot admirabile remedii contra căldurii. Într’adevăr, Herodot ne spune că grațioasele egiptene de acum câteva mii de ani, întocmai ca și cucoanele de azi, nu se puteau lipsi de o mică plimbare cotidiană - cum ar veni pe Calea Victoriei sau la Șosea. E încă o dovadă că nimic nu se schimbă sub soare. Dar acest astru era pe atunci mult mai înfierbântat în Egipt, decât este azi la București, ceea ce nu trebuie să vă surprindă: era pe vremea aceea mai tânăr cu vreo șase mii de ani. Curioase cum sunteți, veți întreba:

- Dar cum se puteau plimba egiptenele pe o căldură mai grozavă decât la noi?

lată ce scrie Herodot, în această privință: “în litiere, risipeau un strat gros de ierburi verzi, pe care se întindeau, îmbrăcate eu o simplă tunică de in". Până aici, nu e greu să le imitați. Vă rămâne numai să vă culcați în automobile, pe un strat de iarbă rece, fiindcă îmbrăcăminte mai complicată nici dv. nu obișnuiți. Herodot continuă: “Egiptenele își înfășurau pe brațe și pe gât două sau trei vipere vii, dresate de neguțători galici sau fenicieni. Și numai astfel cutezau să iasă la plimbare, pe caniculă". Conițele noastre știu desigur că temperatura trupului viperei este sub temperatura celui feminin, pentru că șarpele are sângele rece, pe când al femeii clocotește, vara ca și iarna. Din această cauză, înfășurarea trupului cu vipere este un remediu excelent contra căldurii, și vi-l recomandăm... cu căldură.”

O posibilă soluție împotriva căldurii: fotoliul de gheață

Un weekend la mare

“Dacă anumite prejudecăți de rasă sau de specie vă împiedică să întrebuințați acest remediu, nu vă rămâne decât să vă duceți la ștrand, dar apoi veți fi nevoite spre a vă curăța trupul, să vă duceți la mare. Evitați însă Tekirghiolul, unde veți întâlni din nou noroiul. Ca să ajungi la mare, în gara Constanța te vor trece toate nădușelile:

- La ce oră e tren spre Mamaia?

- E afișat la casă.

La casă un afiș galben anunță trenuri din oră în oră spre Mamaia sau spre Movilă, plus trenuri automotoare suplimentare. Dar, deși existent pe afiș, trenul nu se vede în gară la ora indicată. Te adresezi din nou portarului, care te lămurește:

- Pleacă după afiș, dar încă nu s'a pus în circulație.

Pe scara vagonului - înainte de plecarea spre mare

S'a zvonit, pe peron, că un tren suplimentar pleacă. În dimineața aceasta de Duminică arzătoare, dar nu se știe pe ce linie trage, dacă pleacă spre Mamaia sau spre Carmen Sylva (notă: în perioada antebelică stațiunea Eforie Sud a purtat mai întâi numele de Băile Techirghiol-Movilă, mai târziu Băile Movilă sau Techirghiol-Movilă și mai apoi Carmen Sylva). Portarul se contrazice eu tăblițele de pe vagoane, și acestea cu afișul galben.

- E pentru Carmen Sylva!

Jumătate din lumea de pe peron, dă năvală în trenul care se umple într'o clipă. Dar altcineva precizează:

- E pentru Mamaia!

Cei din tren vor să coboare, în timp ce pasagerii de pe peron, amatorii de Mamaia, vor să se urce. Femei se rostogolesc din tren, pe scări, unde s'au încins bătăi. Nimeni nu cedează: călătorii spre Mamaia vor să se urce peste cei din tren; aceștia vor să coboare până nu pleacă trenul. Unii ies pe ferestre. Copiii sunt striviți sau trecuți, colete ce sbiară, din mână în mână, pe deasupra capetelor. Prin ușile blocate nimeni nu urcă și nimeni nu coboară. Dar toți împing cu convingere, voinicește... În fine, trenul cu călători pentru Carmen Sylva, a plecat... spre Mamaia.”

Five-o'clock tea marin

Un weekend la munte

“De aceea, daca nu aveți pumnul lui Schmeling sau statura lui Carnera (notă: Max Schmeling și Primo Carnera au fost campioni mondiali la box în perioada interbelică), nu vă sfătuim să plecați la mare. În acest caz este preferabil muntele. De pildă Poiana Țapului, o stațiune răcoroasa, strivită între somptuozitatea Sinaiei și majestatea munților de la Bușteni. Aici vei scăpa de căldura din București, dar în locul insolației te amenință neurastenia. Într’adevăr, odinioară unica distracție a vilegiaturiștilor era să privească la gară defilarea trenurilor. Azi, toată lumea pândește pe șosea, făcând cură de praf și exerciții de recunoaștere a mărcilor de automobil:

- Fiat!

- Ași! E un Buik...

- Chrysler! Îl cunosc după claxon!

Și astfel, înnebunești lent... Ca mâine, nefericiții vilegiaturiști din Poiana Țapului vor sta ore întregi cu capul ridicat spre cer, până la ankilozarea gâtului, amuzându-se să ghicească “marca” avioanelor:

- Spad!

- Fokker!

- Aha! Vine acceleratul aerian de la Oradea!...

Legea progresului...

Trebuie să recunoaștem însă că sunt și alte delicii la munte, afară de înghițirea în doză masivă a prafului de pe șosea (notă: însoțit azi de suavele gaze împrăștiate de miile de țevi de eșapament). De pildă, răsăritul de soare la Vf. Omu. Toți turiștii au un carnet de impresii și obligația de a se duce să și le scrie la Omu, în fața răsăritului de soare. Pagină tipică din toate carnețele de impresii:

Ziua întâi: Am urcat din greu 7 ore pe panta abruptă a munților, ca să vedem răsăritul soarelui la Omu. Se spune că e o minune.

A doua zi: Am suit, sufocați de extenuare, stâncile pleșuve, dar vom fi desigur recompensați pentru truda noastră, prin superbul răsărit de soare de la vârf.

A treia zi: Am suit toată noaptea ca să prindem răsăritul de soare de pe piscul Omului. Abia ne mai târâm. Dar răsplata va fi magnifică.

A patra zi în zori: În fine, am ajuns în vârful Omului. Plouă cu găleata.”

În Bucegi - pe Valea cerbului

Bagajele – o eternă problemă

“În goana sa după răcoare, vilegiaturistul mai are și alți dușmani de moarte, pe lângă ploaie și chelneri de pildă, cum ar fi bagajele soției. Trăim clipa de actualitate a valizelor și a cufărului, și de groază la gândul cantității de bagaje pe care o va lua soția. Cufărul, acest obiect născocit de o imaginație diabolică prin secolul al XIV-lea, din necesitatea unei vieți de lungi peregrinări a seniorului medieval, și care pe vremea Regelui Soare era capitonat (cufărul, nu seniorul) cu stofe scumpe și avea colțurile bătute în plăci de aur, servea acum șase veacuri mai ales pentru transportul rochiilor femeiești. În fiecare femeie este o Gabrielle d'Estrée, care, în secolul al XVII-lea își transporta în călătorie până și patul demontabil, închis într’un cufăr de nuiele! Contra cantității de bagaje ce o ia soția în tren, nu vă putem însă da nici un sfat: așa este sexul căruia îi datorăm nevestele și celelalte necazuri mai mici ale noastre.”

Copii la scăldat - sub roata morii

Sursa: articolul “Sfaturi anticaniculare” – semnat Ion Zăbavă – publicat în numărul din 10 august 1933 al revistei “Realitatea Ilustrată"