Alexandru Macedonski - povestea tristă a unei vieți

    O epigramă scrisă de Alexandru Macedonski în 1883, anul în care Eminescu s-a îmbolnăvit, avea să se întoarcă ca un bumerang împotriva poetului: „Un X… pretins poet-acum /S-a dus pe cel mai jalnic drum… /L-aș plânge dacă-n balamuc /Destinul lui n-ar fi mai bun, /Căci până ieri a fost năuc /Și nu e azi decât nebun”. Poetul și epigramistul român Cincinat Pavelescu consemna:

 

   “Începând de a doua zi, toate numerele revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rând de explicație. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleșit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobile, nici cărți, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă și slăbănoagă se zărea singuratică pe la colțul stradelor laterale, inspira o milă amestecată cu spaimă, întocmai ca și femeilor din Florența care strigau la vederea lui Dante: Priviți pe acela care se întoarce din infern!”. Datorită acestei epigrame Macedonski a fost izolat nu numai de societate, ci de întreaga lume literară, cu consecințe extrem de drastice, care l-au aruncat în sărăcie, întrucât nu a mai reușit să publice nicăieri. Macedonski s-a autoexilat la Paris, întorcându-se în țară după câțiva ani.

    Citiți aici povestea vieții scriitorului și publicistului Alexandru Macedonski, rezumată de soția acestuia, Ana Macedonski (născută Ana Rallet-Slătineanu), într-un interviu acordat la aproape două decenii după moartea poetului rondelurilor, publicat în numărul din 10 decembrie 1938 al revistei “Universul Literar”:
 

    “Am aflat pe doamna Anna Macedonski într'o casă uitată de vremuri din strada Polonă 78. Se lăsase seara. Prin fereastră străbătea o lumină palidă. Am crezut o clipă că e un accident de uzină dar m'am convins degrabă că mă înșelasem, privind la luminile ce răzbeau victorioase de prin casele vecine. Cu inima strânsă am bătut la ușă. Doamna Macedonski m'a întâmpinat primitoare. Am avut imaginea unei vestale ursită să întrețină mai departe focul sacru al poeziei. O vestală puțintică la trup, cu părul alb, cu chipul blând și trist.

    Antreul e împodobit jur-împrejur cu imagini ale poetului. Imediat la intrare un admirabil bust, operă a sculptorului Storck, pe peretele din stânga un desen și dedesubt, încrustat cu sidef, un baston de „mareșal al poeziei" pe care i l-au oferit admiratorii, la Paris. Pe un dulap în dreapta chipurile fiilor: Alexis, Nichita, Paul, Dinu și al celui mai mic nepot Alexandru Al. A. Macedonski.

    Doamna mă invită într'o cameră unde „vom putea sta de vorbă în liniște". Trebuie să trec prin curte, într'o încăpere din spate, luminată de altă lampă și lipsită de decorul sărac dar bogată în amintiri al antreului. Doar două fotolii lucrate după modelul d-lui Alexis Macedonski, pictor, fiul mai mare al poetului, care se află actualmente în insula Malorca, amintesc trecutul. Sărăcia s'a așezat temeinic după cuptor încă din timpul vieții soțului și doamna Macedonski nu mai are puterea s'o alunge.

    Fericită țara în care s'au găsit destule automobile și „block-uri" pentru toți oratorii politici, dar în care nu s'a aflat un adăpost pentru bătrânețea văduvei poetului Macedonski!”

     

POVESTEA  VIEȚII SCRIITORULUI ALEXANDRU MACEDONSKI

    „- L-am cunoscut pe Alexandru prin 1891. Venise la noi cu un unchi al meu, Pantazi Ghica, fratele lui Ion Ghica. (Ion Ghica era văr bun cu mama, copiii a două surori). La 24 Fevruarie 1883 ne-am căsătorit. Martorii lui au fost V. A. Urechia și Ştefan Vellescu și ai mei unchiul meu Câmpineanu și un văr, Alexandru Ghica. La vreo doi ani după căsătorie am fost la Paris, unde am stat aproape doi ani. Eram în vizită acolo cu o seamă de scriitori. Macedonski colabora la o revistă condusă de Edmond Rod. Mergeam deseori la Elena Văcărescu, Kretzulescu și Jean de Mitiy (numele francez al lui Golfineanu de la Craiova) care scria la „Cri de Paris".

    Doamna Macedonski, păstrează o sumă de scrisori (peste 500) dintre care mare parte din această perioadă. Domnul Pavel Macedonski, al treilea fiu al poetului e și domnia sa de față. Amabil, aduce o ladă mare, plină cu scrisori clasate în plicuri, pe litere, de domnul Gheorghe Stratulat, azi consilier la Curte, unul dintre puținii devotați ai „maestrului". Sunt acolo scrisori de la Titu Maiorescu, Duiliu Zamfirescu, C. C. Arion, Jean Richepin, Peladan, Vasile Alecsandri, Barbu Delavrancea, N. Iorga, I. Gh. Duca, Emile Faguet Camille Flammarion, B. P . Haşdeu, Take lonescu, Pierre Loti, Ion Livescu, Elena Văcărescu, Laurent Tailhade, etc, etc .

    Întreb pe doamna Macedonski dacă își amintește ceva din cele povestite de poet asupra copilăriei și tinereții sale. Îmi spune între altele că, după cât se pare, afirmația că Macedonski s'a născut la Craiova nu corespunde realității. El s'ar fi născut în București, în casa din str. Romană colț cu Dorobanți, unde a locuit multă vreme și abia după naștere părinții l-au luat la o moșie a lor de lângă Craiova. Înainte de căsătorie, Macedonski a fost prefect de Bolgrad și Ismail, inspector la Monumentele istorice (numit de V. A. Ureche) iar după căsătorie a intrat funcționar la Casa Bisericii.

    - În timpul războiului l-au scos din slujbă lăsându-ne pe toți muritori de foame până când l-a reintegrat C. C. Arion".

    Domnul Pavea Macedonski, fiul poetului și tată a trei copii, unul mai drăgălaș decât celălalt, scriitor și el, îmi povestește că mâncau cu toții pâine cu castraveți.

    - L-am văzut adesea pe tata plângându-și sărăcia. Era ger și noi n'aveam nici un băț să ne'ncălzim. Ardeam mobilele și cărțile. În timp ce avioanele dușmane sburau deasupra Bucureștilor, tata scria la „Moartea lui Dante".

    Mă cuprinse tristețea auzind pe fiul unui mare poet - el însuși în continuă luptă cu sărăcia - povestind despre mizeriile îndurate de tatăl său. Dacă cel puțin după moarte i s'ar putea asigura liniștea familiei. S'au luat numeroase inițiative frumoase în ultima vreme. Au fost împroprietăriți câțiva scriitori și gazetari. S'ar cuveni să-și aducă aminte cineva și de tovarășele de viață ale scriitorilor cu care ne mândrim astăzi...”

 

    BOEMĂ

   „- Alexandru, reia firul doamna Macedonski, era bun la suflet. Ajuta pe toți tinerii scriitori cu sfatul și cu punga sa. Deseori le strecura bani pe sub masă, fără să-l văd eu. Odată a venit acasă fără ceas. Un ceas frumos, de aur. Îl vânduse ca să cumpere haine unui prieten din Craiova, venit să ocupe o slujbă în care fusese numit și unde „nu se putea prezenta oricum" zicea Macedonski.

    La înapoierea de la Paris, am născut pe Alexis (1885). Soțul meu colabora pe atunci la „Românul" lui C. A. Rosetti, cu articole de fond. Adesea Rosetti îi dădea subiectele și el scria. Când le citea „directorul" îi mărturisea lui Macedonski că are impresia că sunt scrise de el, într'atât a reușit să se identifice cu felul lui de a gândi. La moartea lui C. A. Rosetti, Alexandru a urmat și el originalul cortegiu. După cum știi, a ținut să fie dus la groapă nu în dric, ci în căruță și cu popa alături. Singur popa Zăbavă a vrut să-i țină tovărășie pe ultimul drum, cocoțat în căruță.

    Prin 1880 Macedonski a scos „Literatorul", pe care l-a lăsat plecând la Paris pe mâinile lui Theodor Stoenescu. Acest a însă a încetat apariția. La înapoiere, soțul meu l-a reînviat. Prin 1893 „Literatorul" era condus de el împreună cu prințesa Maria D. Ghica, fiica lui Beizadea Mitică și Cincinat Pavelescu. La şedințele colaboratorilor Literatorului veneau o seamă de scriitori. Îmi amintesc pe V. A. Urechia. Radu Rosetti, Dragoslav, Ion Pillat, Cincinat Pavelescu, D. Karnabatt, Horia Furtună, Oreste, Traian Demetrescu, Cezar Săvescu, Ştefan Petică, Boniface Florescu. Arghezi, pe atunci elev de liceu, scria și el sub pseudonimul Theo. Uneori seara venea și Caragiale cu nevasta. Ne duceam apoi împreună la berăria lui Caragiale din apropiere de Lipscani; câte patru cinci trăsuri în șir. Acasă ne înapoiam după miezul nopții. La ședințele literare Alexandru ședea pe un tron (tronul se află astăzi în muzeul Saint-Georges) și prezida. Pe același tron se perindau cei cari aveau ceva de citit.

    Îi plăceau mult florile. La un festival dat la Ateneu (pe când Ateneul era la Teatrul Liric) toată scena era acoperită de trandafiri. El a citit din „Noaptea de Mai". A fost o adevărată apoteoză.

    Copiii, trăiți în această atmosferă, începuseră și ei să scrie. Nu-i prea lua în seamă. Nichita (mort în 1933) i-a trimis o poésie semnată George Elens și el a publicat-o în „Literatorul", ba încă îi aducea elogii. A rămas uimit când a aflat că „poetul" e fiul său". De altfel, toți copiii poetului Macedonski au moștenit dragostea de frumos. Alexis, cel mare, e pictor și a avut un băiat, Soare, pictor de geniu, care a expus la Paris copil fiind. A murit în vârstă de douăzeci de ani. Nichita, mort în 1933, scria și el lucruri frumoase, iar d. Paul Macedonski, are gata dosare întregi de poeme în proză, nuvele și romane. Domnia sa colaborează la câteva gazete străine și reviste provinciale.”

Citește și:

De vorbă cu doamna Elena Coșbuc 

(bucuriile și dramele din viața poetului)

    

    TRAGEDIA SFÂRȘITULUI

  „Dacă Macedonski a murit abia în 1920, moartea lui civilă se produsese cu mult înainte. O inspirație nefericită l-a îndemnat pe Teleor să publice în „Literatorul" o epigramă a maestrului său împotriva lui Eminescu, tocmai pe vremea când acesta era bolnav. Epigrama i-a adus lui Macedonski ura contemporanilor și chiar a generațiilor următoare. Să ridici glasul pentru apărarea lui ar fi constituit un risc pentru că poetul rondelurilor fusese categorisit om fără suflet, invidios, dușman înfocat al lui Eminescu. Ori lucrurile nu stau așa. Macedonski nu are nici o vină în publicarea epigramei la care el n'ar fi consimțit știindu-l pe Eminescu bolnav. A fost o întâmplare și atâta tot.

    De pe urma ei însă, a avut de suferit până și memoria lui. Îndurerat și sărac, poetul acesta subtil a îndurat în ultimii ani suferințe crunte. Boala a încercat odată să-l răpuie, dar a fost salvat de doctorul Barbu Teodorescu care a vegheat multe nopți la căpătâiul lui, când ceilalți doctori nu mai credeau că va scăpa cu viață. Privațiunile și supărările trebuiau să-l răzbească în cele din urmă.

    - Era în Noiembrie 1920, șoptește doamna Macedonski. Alexandru suferea de arterio-scleroză și uremie. Locuiam pe atunci în Dorobanți 17, colț cu strada care se cheamă azi Alexandru Macedonski. Se simțea rău și-și dădea seama că se apropie sfârșitul. Tocmai atunci s'a aprins un coș la odaia lui.

    - O nenorocire nu vine niciodată singură, mi-a spus el trist. Copiii l-au purtat pe brațe în camera mea. Nichita i-a adus parfum de roze care știa că-i place mult. A tras adânc în piept mirosul, a oftat și a'nchis ochii.

    Multe mi-a spus doamna Macedonski și multe aș fi vrut să scriu aci. O voi face însă curând, pentru că publicarea operelor poetului va trebui să însemne înlăturarea definitivă a unui verdict nedrept al istoriei literare.”

  Citește aici:

Povestea vieții lui Emil Gârleanu 

(De vorbă cu d-na Marilena Gârleanu)

    

  Sursa: articolul „De vorbă cu doamna Anna Macedonski” – semnat Radu A. Sterescu – publicat în numărul din 10 decembrie 1938 al revistei “Universul Literar” - citită din colecția Bibliotecii Digitale B.C.U. Cluj