Obiceiuri de Paște
O dată cu venirea Paştelor, s-a dat dezlegare la toate: la mâncat dulce, la cântat, la joc, la râs… Aveam voie să ne jucăm ca lumea. În Săptămâna Mare, când ne mai găsea râsul, ne lua mama la zor:
- Ce vă nechezaţi, fa, aşa? Ai? Nu e păcat să vă râdeţi, când Iisus Cristos e în patimă?
Drumul era plin de lume. Îi venise şi mamei rândul, să mai zăbovească la taină, cu cineva.
Pe linia-mare, ţiţeicile îşi intraseră în misiune. La noi pe mahala, cel care a instalat-o a fost Marcel. Tot timpul, unul dintre ai lui se află acolo. Pe de o parte, să încaseze plata pentru cei care se dau în ea: un ou roşu de căciulă, – iar pe de altă parte, să aibă grijă să nu se întâmple ceva.
Lumânarea ţiţeicii nici nu se opreşte bine, că începe din nou să se balanseze. Flăcăi şi fete, singuri sau perechi, se dau în ţiţeică. Se dau uneori şi oamenii căsătoriţi, pentru a-şi aduce aminte de vremea tinereţii, când câştigaseră vreo prinsoare.
Sande îi zise Oniţei:
- Ce zici, Oniţo, am coraj să mă dau peste cap, în ţiţeică?
- Cine, tu? Treaba ta!
- Da’ ce zici, sunt în stare?
- Ce mă importă pe mine?, - răspunse Oniţa, strâmbând din nas.
- Hai, vrei să-ncercăm amândoi?
- Ie-te, scârţ! Mă găsâ! De-aia stam eu în drum, acu’!
- Vezi, fa, că n-ai coraj?
- Cine, mă, eu?
- Da’ cine? Tu. Dacă-ai avea coraj, te-ai sui cu mine-n ţiţeică!
- Punem prinsoare, că am coraj? - zise plictisită, Oniţa.
- Aha. Punem.
- Pe ce punem prinsoare?
- Pe ce-oi vrea tu, – zise Sande.
- Pe cinci ouă-ncondeiate. Numai pe cinci ouă, că e zi de Paşti şi-o fi păcat…, dar nici să nu fie pe degeaba!…răspunse Oniţa.
- Hai, eşti gata?, întrebă Sande, dându-se mare.
- Aha. Sunt. Stai numai o ţârişoară!
Oniţa se dădu mai lângă gard şi îşi desfăcu acele de siguranţă, pe care la avea înfipte în bete. Îşi împreună poalele cămăşii, faţa cu spatele şi le prinse bine cu acul de siguranţă. Mai prinse cu încă un ac şi poalele de la fustă, ca să fie sigură că n-o să-i vină în cap, atunci când or fi în toiul datului.
Aşa făceau toate fetele care se dădeau în ţiţeică, fiindcă nici una nu purta chiloţi.
Ce mai pândeam că doar-doar li s-or desface acele la vreuna, ca să avem de cine râde.
Oniţa şi Sande s-au suit în ţiţeică. Talpă lângă talpă, una a Oniţei, una a lui Sande, apoi iarăşi una a Oniţei, alta a lui Sande. Pentru a avea fiecare câte un picior lângă lumânarea ţiţeicii.
Başalderu le-a făcut vânt de câteva ori, după care s-a dat la o parte.
Sande şi Oniţa s-au pus pe treabă, învânând fiecare, atunci când îi venea rândul. Lumânarea ţiţeicii se balansa cu viteză, ridicându-se din ce în ce mai sus. Chiuiturile celor doi, precum şi ale celor de jos, răsunau până dincolo de Gămănei. Mai aveau puţin şi depăşeau înălţimea lemnului care era pus de-a curmezişul, când lui Sande i-a zburat pălăria de pe cap.
Cei de jos au început să chiuie şi să strige, aşa cum strigau şi altora:
- A căzut pălăria, trebuie să cadă şi stăpânul!
Căderea pălăriei l-a derutat pe Sande. Fără să se gândească la consecinţe, a dus mâna să o prindă, dar şi-a retras-o la timp, apucându-se strâns de lumânare, astfel recăpătându-şi echilibrul.
Cei de jos, care habar n-aveau ce s-a petrecut cu Sande, strigau în continuare:
- A căzut pălăria, cade şi stăpânu’!
Sande zise încet, rugător:
- Nu mai învâna, Oniţă!
- S-o crezi tu!
- Dacă-ţi spui!…
Oniţa învână şi mai cu putere, zicând:
- Ce flăcău eşti tu, mă, de nu eşti în stare să te dai cu o fată-n ţiţeică?
- Oniţă, nu te prosti!… Îngenează, ca să mă dau jos! se rugă Sande de ea.
- Mă, Sande, tu vorbeşti serios?
- Dacă-ţi spui!… Fără glumă!… Mi-a luat văzu’ de tot!…
- De când întinsăşi mâna, după pălărie?
- Aha. S-a-nvârtit odată pământu’ cu mine şi nu mai pot să-mi reviu, neam!
- Bine, hai, treacă de la mine!… zise Oniţa, îngenând.
Başalderu se repezi la ţiţeică şi ţinu de ea, ca să coboare cei doi.
Sande, galben ca turta de ceară, se lăsă pe capul podului. Se adunară cu toţii pe lângă el, văzând că nu e lucru de glumă.
Când îşi mai reveni, îi zise Oniţei:
- Ai căştigat, fă! M-ai rămus!… Mă duc acasă, să iau cinci ouă, ca să-mi plătesc prinsoarea!
- Lasă, bă, Sande! Aia e altă socoteală!… Asta n-a mai fost prinsoare! Bine că nu căzuşi din ţiţeică, să mai fi dat de alte alea!…
*
M-am dat şi eu în ţiţeică, să văd dacă am curaj. Am avut curaj. Era bine. Parcă zburai!.. Învânam şi eu, după puterile mele. Din cauza celor mari, nu ne prea venea rândul. De cele mai multe ori, mă lăsam păgubaşă şi mă ducem să mă dau în scârcium, la noi în bătătură.
Aveam scârcium bun, – făcut de tata, pentru a ne da în el, în zilele de Paşte, după datină. În fiecare an, ni-l făcea în dudul din faţa cuniei. Dud cu coroana înaltă, curăţată special, pentru a putea trece pe sub el carul încărcat cu fân. Ramurile îi erau groase şi sănătoase. Oricine se putea da în scârcium, fără să-i fie teamă că se vor rupe ramurile.
Nimeni de pe mahala nu avea scârcium mai înalt ca al nostru. Când îmi luam viteză, mai aveam puţin şi ajungeam la cer!
Toate fetele de pe mahala, tovarăşele mele de joacă, veneau la noi să se dea în scârcium, fiindcă era cel mai înalt.
Citește aici un grupaj de poezii semnate: Ioana Stuparu
Copyright © 2021 Ioana Stuparu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu