Povești din lumea florăriilor și a florăreselor de altădată

O notă caracteristică a străzilor bucureștene din perioada anilor ‘30 o reprezenta comerțul ambulant. Pe oriunde te învârteai, din centrul luxos și până în îndepărtatele mahalale ale orașului, întâlneai “olteni” îmbrăcați cu cămăși lungi și albe, “moți” cu tot felul de obiecte și de farfurii din tinichea, “bulgari” și “turci” care îți ofereau bragă, înghețată sau alviță. Mai erau “evreii” cu joben negru și cu pantofi de lac, cumpărători de haine vechi și “țiganii” care te îmbiau la tot pasul cu “porumbelul fierbinte” sau cu “floricele de porumb”. Dar ce nu găseai pe străzile Bucureștiului interbelic...

Această imagine pestriță a Bucureștiului interbelic nu ar fi însă completă dacă nu am include în cadru și florăresele de altădată. Scriitoarea Pia Alimăneștianu (fiica lui Ion C. Brătianu), consemna în volumul “Prin cetatea lui Bucur” (editura Cartea Românească, București, 1940):

 

Regina Maria cumpărând flori - 1934

 

Florăresele de altădată

 

„Nu poți să treci prin Piața I. C. Brătianu ori din ce parte ai veni, fără să-ți fie privirea oprită de coșurile așezate pe târne și lăzi de-a lungul bulevardului, coșuri îndesate de flori în fețe aprinse. Încep cu ghioceii și sfârșesc cu tufănelele. În dosul mărfei, îmbrăcate și ele în fețe aprinse, în ciupag și basma din bumbac, stau florăresele la pândă, după mușterei. (...) Dacă te apropii, îți întind care mai de care câte un mănunchi, strigând:

- Coană, la mine. Coană la mine!

Și te urmăresc cu strigătele lor, până te-ai depărtat sau până te-ai îndurat să le cumperi ceva.”

Florărese interbelice

Vă invit să pășim în lumea florăriilor și a florăreselor de altădată, prin intermediul articolului “Flori și floricele” – semnat “Rodia” - publicat în revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 28 octombrie 1931:

Ciclamene, trandafiri, violete și povești romantice din Bucureștiul interbelic

„Trec pe lângă vitrinele florăriilor de lux. Flori exotice, trandafiri clasici, violete romantice, ciclamene cu coloritul sângelui de fiară și tufănică populară, stau în rama vitrinei, ca o capo d’operă picturală. Am pășit în magazin. Am impresia câ toți porumbeii pieței San Marco s'au năpustit asupra mea, atât de vie și de colorată e atmosfera din magazin.

- Duduie, te rog, ce preț are ciclamena aceasta?

- 200 de lei!

- ?!

Supărată mă adresez domnișoarei.

- Se găsește multă lume care să dea 200 de lei pe ciclamenă?

Nu isprăvesc bine vorba și un domn spilcuit deschide grăbit ușa:

- S’a trimes!

Stăpânul, vânzătoarele, casierițele se reped cu zâmbete grațioase și răspund în cor:

- Da, vă rog, desigur. Erau o minune!

- Vedeți, domnul acesta trimete în fiecare zi unei doamne câte 30 de trandafiri. Nici nu vreau să vă spun cât îl costă florile.

- Amorezat trebuie să mai fie!

- Ah! Credeți?... Dacă reușește s'o ia de nevastă, s’a dus și cu clientul ăsta!... Știi, M-me Héléne, am aflat de la Gheorghe, i-a spus argatul, că mai primește ea flori și de la altcineva. Acum să vedem, care pe care! Câți amorezați d'ăștia am mai văzut eu!...

Un colț dintr-o florărie interbelică

Un domn mai în vârstă, îmbrăcat îngrijit, dar cam demodat, intră în magazin, se apropie de cassă și lasă, îmi dau seama după zăngănitul slab al monedei, o piesă de 5 lei. O vânzătoare îi întinde o tuberoză. Cu un gest solemn, o apucă între două degete, o apropie binișor de nas, ca și când s'ar teme să nu o veștejească cu suflare și o prinde apoi la butonieră. Cum a plecat, scena se animează. Cuvântul îl ia M-me Héléne:

 

- M’am plictisit de mutra lui până peste cap. Dar n’ai ce-i face, trebuie să fii amabilă cu clienții. Omul acesta vine regulat, și pe ploaie și pe vânt, să-și ia tuberoza. Îl știu de vreo 20 de ani.

M-me Héléne regretă ultima frază. Degeaba se mai ostenește cu oxigenatul părului, dacă mărturisește că’l cunoaște pe conu Grigore de 20 de ani.

- Adică poate să nu fie chiar atât!... Dar l-am văzut întotdeauna cu tuberoza la butonieră. Se zice că a avut o amantă pe care o iubea ca un nebun, până când a prins’o cu un altul.

Pentru M-me Héléne și vânzătoarele de flori, nimic mai simplu și mai obișnuit. Și cine știe ce tragedie trăiește sufletul acestui om când vine în contact cu parfumul tuberozei.

 

Plec din acest magazin, fără ciclamenă, dar mai bogată cu câteva aspecte ale vieții, nebănuite. Nu mi-am dat niciodată seama cât de des pot fii florarii deținătorii celor mai intime secrete ale noastre.”

 

Primii ghiocei...

 

Marisia, florăreasa de pe Calea Victoriei

“- Hai, maică, să-ți dau niște “violetă” frumoasă!

Am ajuns pe Calea Victoriei. Aud aceste vorbe ca prin vis, în zgomotul asurzitor ai claxoanelor și al crâmpeielor de conversație pe toate tonurile și în toate gamele. “Violeta”, sonor și colorat mi s'a fixat în creierul meu uluit, care divaghează: Violeta, Violeta e amica mea cea blondă; dar de ce o cheamă tocmai Violeta?... Violeta e nu nume de floare... și mie-mi era dor de-o floare...

Mă întorc după glasul florăresei. Ajung în fața cofetăriei Riegler și încep să privesc florile pe care mi le întinde florăreasa.

- Cât vrei? - o întreb luând în mână un buchețel de violete.

- 60 de lei – îmi răspunde, dând din umeri cu un gest firesc ca și când violetele ar fi supuse tarifului maximal.

- Ce tot spui?... Mai ieftin nu se poarte?...

- Da, nu e scumpe, maică, lasă că știi mata; văd că-ți place floarea.

- De unde știi că îmi place?

- După cum o iei în mână și după cum te uiți la ea, se cunoaște omul care e iubitor de flori. De 40 de ani de când stau eu în locul ăsta și vând flori, doar oi fi învățat atâta lucru. 40 de ani!... Stând mereu pe același loc te miri că n'am prins și rădăcini pe caldarâmul Căii Victoriei.

- Și nu ți s'a urât de patruzeci de ani tot în locul ăsta?

- Numai că am îmbătrânit, că altfel nu mi s'a urât. Eu am apucat vremuri frumoase. Acuma e sărăcie. Și dacă vând marfă de 5-600 de lei, tot nu mă aleg eu nimica. Înainte, cu un pol puteam să cumpăr tot orașul.

- Ei lasă, că tot e bun și polul!

"Luați, maică, flori frumoase!"

- Care ți-e bunătatea? Mai e Riegler ce a fost? Când ieșeau boierii adevărați – că nu oricine intra pe atunci la Riegler – cu cucoanele la braț și-mi lua câte unul un braț de trandafiri pentru cucoana și se urca în muscal cu ea... Aici, în fața Teatrului, ce mai muscali, cu roți d’alea umflate eu cauciuc!

- Ce, nu e mai frumos azi cu automobile?

- Nu e, că e surzește Și colo, peste drum, era grădina cu lăutari.

Dar nu isprăvește vorba, mă lasă lângă florile ei și fuge spre o tovarășă care sta 10 pași mai de-o-parte.

- Filfisonul! Auzi boier! I-a luat niște flori pe datorie și acuma trece repede, repede...

- Dar ce voi vindeți și pe datorie?

- Ba câteodată le mai împrumutăm și câte un pol pentru țigări. Da îi cunoaștem noi pe băieți. Vino pe aici într’o zi să-ți recomand un domn frumos!...

Tocmeală

Eu întorc vorba.

- Numai voi două vindeți pe aici? Mai știu eu pe câteva! Pe unde e șchioapa?... și mai e una cocoșată!...

- Alea e florărese de lux. Vinde noaptea prin localuri. Ei, dar ele fac și alte lucruri.

- Ce fac?

- Lasă, să nu mai vorbim. Ele câștigă bine. Mița, țiganca aia grasă frumoasă, a dracului, vinde același coș cu flori de câte trei, patru ori. Ochește întotdeauna câte un boier mai turtit și-l pune să cumpere pentru câte una d'alea florile. Când boierul e beat d'abinelea se duce și se roagă de aia să-i dea florile înapoi. Și așa face cât îi merge; Veta, șchioapa o știi, ce poamă! Noaptea la Simplon se ascunde după perdea și ascultă de pe la mese ce se vorbește. Pe urmă le cere bani oamenilor și mai ales bietelor fete care muncesc pe acolo, ca să nu le spuie secretele. Da, ce faci. Iei violetele, sau nu le iei?

- Pe tine cum te cheamă?

- Ce, n’ai auzit de Marisia, florăreasa de la Riegler?

“Marisia”... De patruzeci de ani de când stă pe Calea Victoriei n’o mai cheamă Marița!

- Nu iau violetele că sunt prea scumpe. Altă dată.

- Să fii sănătoasă!”

Florăreasă
("Ilustrațiunea Română" - 19 aprilie 1939)

Prin Piața de flori

"Mă îndrept spre piața de flori. Aici sunt luată cu japca.

“Poftiți aici. Avem jerbe. Avem coroane. Ce doriți?... Pentru o nuntă?”

- Avem coniță ghivece frumoase. Putem să vă servim niște trandafiri frumoși. Sau poate niște garoafe și să vă punem și puțină “verigă” și să vă aranjăm un buchet superb.

- La noi, nu intrați? Poftiți numai să vedeți.

Intimidată, mă apropii de un vas plin cu tufănică ruginie.

- Cât costă buchetul?

- 50 de lei.

- Scump.

- “Scump?!” Se repede o voce pițigăiată la mine. Scump la noi?... Da ai fost în Calea Victoriei să vezi cât îți cere?... Da ce credeți, că noi nu plătim scump? Și ce tufănică!

Și mi-ar mai fi spus ea multe, dacă nu m'ar fi speriat prețul și gura ei.

În drum spre casă întâlnesc o țigancă cu 2 buchețele de garoafe în coș și cu un copil brațe.

- Dă-mi un pol pe ele, sărumâna, să mă duc și eu acasă...

Și cu un pol mi-am cumpărat în sfârșit o rază de soare și am închis’o la mine în iatac.”

Rodia

Citește și: Mici meseriași de altădată

Florăresele în cuplete

Și pentru că florăresele au fost mereu prezente și în catrenele fredonate pe scenele grădinilor de vară interbelice, o să vă invit să fredonați câteva acorduri din cupletul “Florăreasa” – inclus în spectacolul de revistă “Ceac – pac” – “cântat cu mare succes de d-ra Flora Leony” prin anul 1925: