Confesiunile Elenei Doamna - soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Elena Cuza (născută Rosetti, în 17 iunie 1825), soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza – cunoscută și ca Elena Doamna – a fost o femeie timidă, retrasă, lipsită de încredere în forțele sale. Avea o fire total deosebită de cea a energicului și nestatornicului ei soț. Dubla alegere a lui Cuza din ianuarie 1859 a venit ca o surpriză pentru ambii soți.

În pofida tuturor infidelităților, Doamna Elena Cuza i-a fost alături domnitorului până la moarte, atât în timpul domniei cât și în perioada dureroasă a exilului. Mai mult decât atât, deși nu a avut copii, Elena Doamna a înfiat și crescut ca o mamă adevărată pe cei doi fii – Alexandru Ioan și Dimitrie - avuți de Cuza cu Elena Maria Catargiu-Obrenovici. 

Doamna Elena și Alexandru Ioan Cuza

În primăvara anului 1909, Vespasian I. Pella, colaborator al ziarului conservator-democrat “Opinia”, aflat în vizită la Piatra Neamț, a întâlnit-o pe Doamna Elena Cuza și i-a ascultat confesiunile. Era cu câteva luni înainte de moartea acesteia, în 2 aprilie 1909. Amintirile Elenei Cuza au fost consemnate în articolul “Convorbire cu Elena Doamna” – publicat în ziarul “Opinia” – numărul din 24 ianuarie 1909 (disponibil online în Digiteca Arcanum). Iată pasajele desprinse din mărturisirile Elenei Doamna care se referă la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca Domnitor al Principatelor Unite:

Confesiunile Elenei Doamna

“Iată-mă ajuns în strada Ștefan cel Mare. De o parte și de alta se înșiră case mici, gospodării frumoase, cu grădinuțe de brazi în față. În dreapta străzei se ridică și se întinde liniștit îmbătrânitul munte Cozla, cu plantațiile sale de brazi și cu frumosul parc al orașului. (...) Privesc casa Doamnei Elena Cuza, casa ce adăpostește bătrînețele sfinte ale primei și ultimei Doamne a Romîniei! O casă mică, modestă, de culoarea albă și cu o înfățișare veselă și liniștită.”

La Doamna Elena Cuza

“Pe un fotoliu larg stă fosta Doamnă a României. Ne plecăm să-i sărutăm mîna. Elena Doamna vrea să se ridice, dar noi o rugăm să nu se obosească și să șadă jos.
O privesc...
Vai ce frumoasă figură, ce înfățișare distinsă, ce trăsături caracteristice de noblețe și mîndrie, de bunătate și blîndețe.
- Sunt fericită, îmi spune Ea, cînd aud că țara sărbătorește Unirea și pe Cuza Vodă, slăvindu-se de cei de azi actele mari și frumoase ale celor de ieri, și faptele lor vor fi slăvite de cei de mîine.” 

Doamna Elena Cuza despre alegerea lui Cuza

“- Alegerea lui Cuza... ce timpuri, ce timpuri... deși au trecut 50 de ani de atunci, dar pare că îi văd înșirîndu-se înaintea mea, cu toate durerile și bucuriile lor.
Și Doamna Elena, clătinînd din cap, scoase un oftat adînc și ochii Ei se luminară și se deschiseră mari, pare că ar fi voit să cuprindă cu ei, de o dată, o întreaga epocă.

- Eram tînără. Nu ne mai gîndiam nici Eu, nici Cuza la o asemenea întîmplare, care a avut un rol atît de hotărîtor asupra vieței Noastre. Moldova era frămîntată de alegerea Domnitorului și lupta se dădea mai mult între Mihail și Grigore Sturdza: între tată și fiu. Ambii aduseseră în Iași lăzi încărcate cu galbeni ca să cumpere domnia. Era la începutul lui Ianuarie 1859, acum 50 ani.

Soțul meu era Colonel făcut de către Vogoride și făcea și el parte din membrii adunărei naționale a Moldovei. Era pe timpul căimăcăniei, de trei. Noi locuiam în casa părintească a Soleștilor Rossetti din Iași. În oraș începuseră să sosească membrii adunărei naționale. Cuza era din partidul Național, dar între membrii acestui partid, vreo 30 la număr, nu se putea face nici o înțelegere comună asupra candidatului de ales la domnie. Unii voiau pe Lascăr Catargiu, alții pe Negri, un foarte de ispravă bărbat, alții pe Mavrogheni. Cuza, văzînd desbinările dintre amicii săi, se desinteresa de alegeri. Un singur lucru voia El, ca să nu se aleagă vreunul din Sturzești, căci aveau și ei susținătorii lor în adunare.”

Noaptea alegerii

“- În seara de 3 spre 4 Ianuarie au venit la noi vreo cîțiva amici, printre cari și fratele său de arme, Colonelul Pisoski, ca să-l roage să vină negreșit după masă la Elefant, o sală de adunare unde ședea Costache Rola, căci așa s’au hotărît naționaliștii, ca să se lege cu toții asupra persoanei care va fi susținută la domnie. Cuza, cu toate rugămințile amicilor săi, a refuzat să se ducă deși Eu am insistat de dînsul. Și le-a spus: Faceți voi ce credeți, căci pe oricine ați alerge dintre ai noștri, Eu aprob și semnez cu amîndouă mîinile, numai Mihalache Sturza sau Grigore să nu fie. Și a plecat la teatru. Teatrul era la Copou, unde este astăzi Universitatea. Eu am rămas acasă. Peste noapte, pe la orele 12, mă pomenesc cu fratele meu Costache Rossetti venind într’un suflet să-mi spună cele petrecute la adunare, căci îl rugasem de cu vreme, și îl așteptam, neputînd să dorm.

- Ghici cine s’a ales, îmi zise el?
- Nu pot... spune-mi tu în grabă.
- Bucură-te...
- Mă bucur... dar să nu fie Mihalache sau Grigore Sturdza... dar... aide odată, spune-mi.
- Tu, te-ai ales!
- Ce vorbă e asta? Nu te pricep. Dar pentru numele lui D-zeu, spune’mi odată cine e, nu mă fierbe așa.
- Ia, pe cine să se aleagă? Pe Cuza l’au ales și s’au jurat cu toții și au semnat actul și s’au dus să’l iee de la teatru și să-i vestească alegerea.

După cîtva timp a sosit și Cuza. Era alb ca hîrtia la față. Și a intrat în casă, s’a trîntit pe un fotoliu și mi-a zis oftînd:
- Fi-va oare bine de noi? Fi-vom oare noi la înălțimea nevoilor țării și a neamului?
Și Cuza mi-a povestit cum a aflat știrea. Tot Pisoski i-a adus-o la teatru. Și tot el i-a propus candidatura.
- Cătați-vă de treabă și nu glumiți cu mine, le-a zis amicilor săi, Cuza. De domnie îmi arde mie? Și apoi ce fel de domn voiți voi să aveți, cînd Sturzeștii au lăzi cu galbeni; ia uitați-vă, eu n’am decît 5 lei în buzunar.

Dar Pisoski a început să se jure și să-i spună că pe el, pe Cuza, a hotărît adunarea să-l aleagă, că doar nu-i copil să glumească. Că văzînd cum diferitele candidaturi naționale cad una cîte una, adunarea începuse să se risipească desnădăjduită. Pînă și Cogălniceanu, cel mai stăruitor, ieșise din sală desgustat, cînd Pisoski a propus de-odată pe Cuza. Propunerea a căzut asupra adunărei ca ceva providențial; ea a fost primită și semnată de toți. Iar a doua zi, la 5 Ianuarie, votată nu numai de naționali, ci și de partizanii Sturzeștilor, așa că bărbatul Meu a întrunit unanimitatea voturilor adunărei.

Elena și Alexandru Ioan Cuza

Pare că văd și acum veselia dusă pînă la delir de care erau cuprinși Ieșenii. Oh! Cât de dragi îmi sunt mie Ieșenii! Cîtă recunoștință le port. Lumea se aduna pe străzi și plîngea de bucurie. Casa noastră era a tuturor. De dimineață pînă seara defilau cu miile și eram slăviți și prea măriți, căci Cuza era iubit în Iași și cunoscut ca om bun, bun din cale afară. Și Doamna Elena pare că întinerise într’o clipă; vocea Ei era cuprinsă de emoțiune; cuvintele Ei ieșeau pare că pline de foc din gură și-i ardeau buzele și obrajii Ei se înviorară. Evocînd trecutul se transfigurase, căci retrăia clipele sublime de atunci. Urmă o pauză. Văzusem că amintirea aceasta o sbuciumase adînc; dar din nou reluă șirul povestirilor sale.

- După 19 zile s’a făcut și alegerea Sa la București, cam tot la fel cu cea din lași și astfel s’a săvîrșit în persoana Sa unirea celor două țări surori. Mi-aduc aminte că în acea zi C. A. Rosetti a scris primul său articol în „Romînul“, întitulat: „Domnul nostru este sublim“, iar mai apoi, cînd Rosetti îi recomanda bărbatului Meu la palat ca să dea țărei reforme liberale, Cuza îi spuse:
- Am Eu în palat un sfătuitor mai roșu decît tine Rosetti, pe Domnița.

De trei bărbați s’a ajutat El mult la începutul domniei; pe toți îi iubea și îi stima de o potrivă. Toți erau Moldoveni. De Alexandri soțul Meu s’a servit mult pe la curțile marilor puteri, pentru a căpăta confirmare la domnie. Și toate călătoriile ce le făcea în interesul țărei, Alexandri le suporta pe propria sa socoteală. Cei de azi ar fi bine să iee pildă de asemenea exemple. De Negri s’a servit mai cu seamă la Constantinopole, în extrem de dificila chestie a secularizărei monăstirilor; iar Cogălniceanu în țară pentru atîtea acte mari între cari și împroprietărirea sătenilor.

De trei bărbați s’a ajutat...

- Să ști, îmi zise Elena Doamna cercînd să se ridice și arătînd cu degetul în depărtare, că în această mare operă de împroprietărire a țăranilor, rezida germenul detronărei soțului meu. Se temeau marii proprietari că opera de împroprietărire nu se sfârșise aci; că moșiile lor vor fi rând pe rând răpite și date sătenilor, și de aceea s’au coalizat cu toții și au grăbit detronarea Lui.

(...) Era trecut de ora 5. Convorbirea fusese prea lungă și Elena Doamna se vedea obosită. Mă sculai să plec, dar Ea îmi zise să stau. Îi cerui iertare că am abuzat prea mult de înalta Sa favoare și că trebuie să mă retrag. Fosta Doamnă a Romîniei se ridică atunci. Plin de adînc respect, îi sărutai mîna ce întinsese spre mine, în vreme ce Măria Sa îmi zise sărutîndu-mâ pe obraz:
- Nu-ți faci idee ce mare mulțumire mi’a făcut această vizită. Cît pentru sentimentele ce bunii romîni și în special ieșenii poartă lui Cuza, eu le ofer întreaga Mea recunoștință.”

 

(…) Fără îndoială frumusețea unui neam întreg s-a concentrat în distinsa Ei figură; înțelepciunea unui întreg popor în întreaga Ei minte; generositatea unei țări întregi în sufletul Ei Dumnezeesc și patriotismul unei națiuni întregi în inima Ei de neprețuită de Romîncă”.

 

Citește și:  Femeile din viața domnitorului Alexandru Ioan Cuza

 

(articolul “Convorbire cu Elena Doamna” – semnat Vespasian I. Pella – publicat în ziarul “Opinia” – numărul din 24 ianuarie 1909 - disponibil online în Digiteca Arcanum)