Cartierul Tei de altădată - mahalaua celor 400 de cârciumi

Societatea românească de ieri - asemeni celei de azi - era o lume a contrastelor. O lume a luminilor strălucitoare, dar și una a umbrelor. O societate în care conviețuiau elitele culturale și politice ale vremii cu personajele pitorești ale clasei de mijloc, alcătuită din mici patroni și din meseriași, din muncitori și din funcționari. O lume a vitrinelor strălucitoare din centrul orașelor, dar și o lume a mahalalelor insalubre – diversă și pestriță și ea. Unul dintre aceste cartiere periferice – care a început să fie populat după parcelarea și vânzarea  moșiei domnești de către moștenitorii familiei Ghika Vodă - era mahalaua Tei, numită mai pe la început  Câmpul Teiului. De ce era numită pe atunci “mahalaua celor 400 de cârciumi” sau „patria porumbelului fierbinte” vă las să descoperiți singuri, citind câteva extrase din presa interbelică:

 

TEI – Mahalaua celor 400 de cârciumi

„Renumit în cuțitari, în cârciumi și în „băieți șmecheri“, Teiul e poate cea mai pitorească mahala a Capitalei, care, slavă Domnului, nu duce de loc lipsă de mahalale pitorești! Se întinde în marginea cea mai depărtată a Bucureștiului, acolo unde printre case și ogrăzi Bărăganul înconjurător își face loc cu imense terenuri virane, mânate de lepra gunoaielor și hoiturilor.

Iar la marginea cea mai depărtată a cartierului, într’un parc proaspăt amenajat cu alei de nisip tăiate în gazonul sărac, de-un verde spălăcit de soare, a fost închis lacul Tei, gloria cartierului care – spun locatarii – e vara rece ca gheața și iarna călduț, tocmai cum e mai bine de scăldat. Dar cetățenii de prin partea locului au reputația bine întemeiată că știu să exagereze, așa că nu trebuie luată tocmai-tocmai în serios afirmația lor năstrușnică. Fapt este că - pe vremea când nu exista și parcul din jurul lacului - se făceau la marginea apei, Duminica, chiolhanuri strașnice. Se pescuia peștele pentru saramură direct din imensa căldare a lacului și sticlele cu vin, legate cu sfoară de gât, erau scufundate în lac, la răcitorul automat al iui Dumnezeu.

Odată cu gardul de scânduri și cu aleile pietruite au încetat și chefurile la apă. În schimb s’a deschis pe insula din mijlocul apei un restaurant, unde nu poți sta din pricina țânțarilor... Străzile, cu nume poetice de sfinți, de Popești și Ionești cu Teiul în coadă, sunt toate la fel. Înguste, lungi, prost pavate și cu o veșnică scursoare greu mirositoare la bordura trotuarului.”

 

TEI - Mahalaua cu 800 de case și 400 de cârciumi

„Pe cea mai neînsemnată stradă, împărțirea locului e destul de ciudată; o casă, o cârciumă, iar o casa și iar o cârciumă cu o regularitate înspăimântătoare. Sunt în cartierul acesta popular, iute la veselie și mai rapid încă la scos cuțitele din teacă, circa 800 de case și 400 de cârciumi. Pentru două familii aproape, există o cârciumă ce-și întinde mesele și inevitabilul grătar, direct în stradă.

Ca să faci o cârciumă în Tei, nu-ți trebuie prea mult capital. O tarabă, câteva mese, sticlăria necesară și un raft de „verde”, de rachiu urzicat de izmă; arar mai găsești vreo doi trei covrigi uscați, un salam de vacă chircit și o bucată galbenă de cașcaval sărat. Consumația principală este însă aici rachiul de izmă și mititeii, care se devorează, cu sau fără pâine, la orice oră din zi sau din noapte.”

 

Mahalaua TEI – patria “porumbelului fierbinte”

“Uitasem încă un „aliment de primă necesitate” în Tei. Aproape că nu vezi om pe stradă sau în curți să nu roadă un “porumbel” fiert, cu sare multă pe el. De la copii până la matroane, toată lumea mănâncă aici porumb, asa cum s’ar bea apa. E o ciudățenie a cartierului, care se află astfel literalmente căptușit cu coceni de porumbel.

Mahalaua TEI – patria “porumbelului fierbinte”

Chiar pe strada Mașina de pâine, la intrarea în Tei, un copilaș de vreo patru anișori stă pe o piatră alături de un unchiaș de vreo șaptezeci de ani. Au cumpărat amândoi în bună frăție un porumb și consumă fiecare jumătate din el. Copilul roade cu dinții fragezi de lapte, bătrânul morfolește boabele între gingiile sterpe! E prima imagine a Teiului, pe care o avem de-aici repetat în sute și sute de feluri. Chiar mai numeroși decât crâșmarii, sunt negustorii de porumb fiert și copt, pe care îi întâlnești la fiecare colț de stradă.

Gospodăria ca și întreaga viață familială a cetățenilor din Tei se petrece în curte. Cuptorul de pâine și mașina de gătit sunt instalate în aer liber, de-a valma cu praful și cu muștele de pe drum. Ca în majoritatea mahalalelor bucureștene, țiganii au cotropit încetul cu încetul cartierul.”

 

Lupte politice pe Teiul Doamnei

“Duminica, numai pe Teiul Doamnei - un soi de calea Victoriei  din partea lacului – întâlnești câteva mii de țigani, adunați în grupuri și grupulețe. Dansează frenetic în sunetul vreunui lăutar, discută politica celor câteva zeci de partide de romi, adunați sub președinția tot atâtor voivozi, rivali de moarte.

Dacă mai dă Domnul să se întâlnească cete din “Asociația romilor” cu cei din... “Uniunea romiilor”, apoi atunci iese petrecere mare. Cuțitele ies ca prin farmec din brâu, capetele lovite troznesc ca bostanii, sângele țigănesc curge din belșug. Cei trei-patru sergenți ai cartierului preferă să nu se amestece. E atâta răcoare în parc!... Micile lupte de stradă se isprăvesc prin fuga celor doua tabere, învinse reciproc sau printr’o înfrățire generală, care duce direct la rafturile de rachiu verde din cârciumi.”

Prin mahalaua din Tei - 1935

 

Șmecherii din Teiul de altădată

“Adevărații reprezentanți ai Teiului sunt însă „tinerii șmecheri” – băieți fără meserie sau cu una prea puțin onorabilă - care totuși izbutesc să aibe totdeauna haine ajustate pe trup și cravate roșii de mătase. Sub calmul și eleganța lor aparentă, aceștia sunt însă cei mai periculoși. Alături de batista parfumată cu „odicolon” se află totdeauna și șperaclul care deschide orice ușă și cuțitașul cu lamă fină...

Cartierul vesel, specific bucureștean, Teiul, nu e însă prea recomandabil pentru plimbările solitare, seara. S’ar putea întâmpla ca un tânăr cu haine de culoarea tandră a oului de rață, să te întrebe cât e ceasul!... Și desigur că nu veți pleca cu o prea bună impresie asupra veselului cartier al Teilor.”

 

Târgul de la Sfânta Treime-Tei

“În afară de halele zidite, mai sunt multe târguri volante, adică unde marfa este expusă numai câteva ore. Asemenea târguri sunt în diferite părți ale orașului. Dacă iei mașina No. 13 poți ajunge la Sf. Treime-Tei, unde cred că și cel mai blazat cetățean ar fi surprins de noutatea lucrului. E acolo un târg cum cred că nu mai există nicăieri în România și chiar nicăieri în Europa: în câteva ore se vând mărfuri în valoare de milioane de lei. Partea caracteristică este că tot târgul se desfășoară pe jos, afară de partea centrală unde este o hală a primăriei. Totuși, chiar la aceasta hală, pastrama și alte cărnuri proaspete și conservate se scot afară, pe mese, sau se atârnă în cuiere, în bătaia prafului și sunt expuse roiurilor de muște și de alte gângănii sburătoare. Târgul din fața halei până pe trotuarele școalei primare și a bisericii Sf. Treime este destinat țiganilor; cel din dos negustorilor mai înstăriți, care ici colo mai ridică câte o tarabă sau vreun cuier cu haine.

Mahalaua Sf. Treime-Tei în anul 1933

Ce nu se poate cumpăra aici? Un costum de haine pentru 200-300 de lei, ghete, sfeșnice de aramă, colivii de păsări... Toate au un preț derizoriu. Mărfurile se întind pe o distanță de vreun kilometru, până pe gardul școalei, unde se văd fel de fel de cămăși, țesături, covorașe, etc. Iar lângă gardul bisericii se dezbracă mușterii de hainele vechi, îmbrăcând pe cele noi. Peste gard, în curtea bisericii, se aruncă încălțămintea veche și celelalte sdrențe. La ușa școalei citesc un anunț mare: “Misterele Camerei galbene". Într'o sală specială rulează un film pentru mușteriii târgului și pentru cine-ar dori să mai vie. Pe trotuarul bolovănos al școalei se văd câțiva șarlatani cu rulete și diverse alte jocuri de noroc, cu care este înșelată lumea precum și copiii care trec pe acolo...”

Citește și: Prin târgul din Vitan de altădată

 

Surse:

- articolul "Tei - Mahalaua cu 400 de cârciumi" - semnat "Rex" - publicat în revista "Ilustrațiunea Română" - numărul din 11 septembrie 1935
- articolul “O raită pe la periferie” – semnat Alex F. Mihail - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 26 octombrie 1933