De ieri și de azi: Cotidian interbelic

Recomandări:

Se afișează postările cu eticheta Cotidian interbelic. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Cotidian interbelic. Afișați toate postările

Arc peste timpuri (1882 - 1936 - 2018)

Un reporter interbelic, L. Florin pe numele său, cumpăra în anul 1936 de la un bătrân anticar de pe cheiurile Dâmboviței o ”carte veche, ruptă și decolorată de 3 lei”: un manual de geografie a României tiparit în anul 1882. În timp ce răsfoia vechea tipăritură, ziaristul încerca să compare România anului 1882 cu cea în care trăia el: România anului 1936. Nimic ieșit din comun până aici. Ceea ce m-a incitat însă a fost dorința reporterului ca jocul lui să fie continuat de un cititor al „Realității Ilustrate” din anul... 1988. Uite că nu a fost să fie 1988 ci 2018 - an în care am găsit articolul publicat în presa interbelică și în care m-am hotărât să îl completez și să îl duc mai departe. Cu speranța că cineva, cine știe, va găsi peste încă un veac articolul meu, pierdut printr-un vechi calculator prăfuit, și se va hotărî să îl completeze și să îl dea mai departe (împreună cu comentariile voastre, desigur): “Să răsfoim la întâmplare câteva pagini, toate interesante prin perspectiva ce o dă timpul, care poate distanţa câteva decenii aproape la depărtarea vremurilor preistorice ale vârstei de aur. Probabil şi în viitor se va putea scrie o cronică senzaţională despre un număr vechi al ziarului “Dimineaţa" sau al revistei “Realitatea", de la 1936, găsite întâmplător la un anticar din Bucureşti în anul 1988.”


DUNĂREA N'AVEA NICI UN POD

La 1882 o călătorie de la Bucureşti la Constanţa se făcea cu diligenţa, cu transbordare pe bărci de la Feteşti la Cernavodă, deoarece Dunărea n'avea nici un pod. lată ce ne spune autorul Geografiei, rămas necunoscut din cauza coperţii rupte: ‹‹ Fluviul este cu totul lipsit de poduri; pe timpul răsboaielor însă se aruncă adesea între râpa românească şi cea bulgărească poduri militare vremelnice ››.”

La acest capitol se pare că stăm mult mai bine în 2018. Dacă am inventariat bine astăzi sunt 5 poduri care traversează Dunărea: podul de la Ostrovu Mare, podul Calafat – Vidin, podul Giurgiu – Ruse, Podul Anghel Saligny şi cel dintre Giugeni şi Vadul Oii.

 BUCUREŞTII

Vă interesează să ştiţi cum erau Bucureştii la 1882? ‹‹ Bucuresci, cu aproape 250.000 locuitori era capitala regatului, oraşul cel mai frumos al ţărei, prenumăratu chiar printre marile cetăţi europene, se află minunat zidit pe ambele maluri ale Dâmboviţei. Mai-mai fiecare cetăţean poate avea, pe lângă casă, locuri pentru grădini în multe părţi destul de vaste, deosebite, pe care se văd şi multe maidane. Din punct de vedere industrial, oraşul posedă o fonderie de fier, una de tunuri, o tipografie a statului etc. În privinţa salubrităţii oraşul lasă de dorit.››

Bucureștiul în 1906
În anul 1936, după cum vedem, în 50 de ani şi mai bine am făcut progrese frumoase, populaţia a crescut de la 250.000 la aproape 1.000.000 de locuitori, block-housurile din ultimii ani, ridicate pe vechile maidane şi grădini ne apropie de New-York, dar nu mai avem fabrici de tunuri (e drept, de fonţi, pe roţi de lemn), iar salubritatea municipiului lasă de dorit, exact ca în vechiul oraş.

Din 1936 şi până astăzi populaţia Bucureştiului s-a dublat, ajungând în 2018 la aproape 2 milioane de locuitori. Au mai apărut, e drept, câteva mii de “block-house-uri” şi câteva bulevarde au fost retrasate. Au dispărut în schimb în anii comunismului, din păcate, multe dintre bisericile şi monumentele arhitectonice de valoare. Câteva cartiere ale Bucureştiului de altădată au fost rase pentru a face loc noilor construţii. Să menţionăm totuşi pentru viitorime că “în privinţa salubrităţii oraşul lasă de dorit” şi în anul de graţie 2018.

BUGETUL

La 1882 bugetul ţării era de 130 milioane lei. Fericite vremuri. Cu 130 milioane era bogăţie şi prosperitate. România avea însă numai 5 milioane de locuitori şi valoarea banului era de 40 ori mai mare. În anul 1936 numai 22 miliarde de lei e un buget modest.”

Bugetul de stat pentru anul 2018 a fost stabilit pentru venituri în sumă de 141.395 milioane lei; bineînţeles însă că şi valoarea leului este astăzi alta. Trebuie să ţinem cont şi de creşterea populaţiei la aproape 20 de milioane de locuitori.

 AGRICULTURA

Agricultura era ca pe vremea sciţilor şi agatârşilor, mulţi plugari aveau pluguri de lemn şi 24 zile de muncă pe an ajungeau ţăranului pentru a-şi asigura existenţa, e drept, la standardul din 1882. ‹‹Pământul Moldovei e mai bine cultivat decât al Munteniei. E foarte adevărat că 24 zile de muncă pe an ajungeau a-şi asigura existenţa sa precum şi pe aceea a animalelor sale pe timpul iernei.›› Mai aflăm că Bărăganul era la 1882 o stepă necultivată. Azi e grânarul ţării. Clima s'a schimbat, probabil în urma începerii despăduririlor exagerate. ‹‹Pagubele ocazionate anual agriculturei de diferite accidente climatice precum: grindină, secetă, inundaţii, geruri trec peste 3 milioane de lei›› Azi (notă: 1936) pagubele provocate de elementele atmosferice se cifrează la vreo 3 miliarde lei în anii normali, fără a menţiona anul 1932 când 45 la sută din recolta grâului a fost distrusă de rugină şi de 1935 când seceta a fost un dezastru în Basarabia şi Dobrogea.

Bucureștiul în 1936
‹‹La 1882 România avea următoarele animale: 500.000 cai, 2.000.000 boi, 1.000.000 porci, 6.000.000 oi şi 5.500.000 bivoli.›› Să fie oare o greșeală de tipar? Nu e de mirare că 5 milioane de români aveau 6 milioane de oi, preţul unei oi fiind de câţiva lei. Dar 5 milioane de bivoli, reprezintă o bogăţie europeană. Pe stepele Bărăganului păşteau turme de bivoli şi de bivoliţe fără număr. ‹‹Abia avem 220.000 stupi ›› mai spune Geografia de 3 lei. Nu ştiu dacă azi la 20 milioane de locuitori avem măcar 100.000 de stupi, dar ştiu că la Bucureşti e foarte greu de găsit, în 1936, cu oricât de mulţi bani, măcar 100 de grame de miere atât de natural ca la 1882, când agricultorii, viticultorii, lăptarii şi apicultorii nu cunoşteau chimia.

Ca să continuăm comparaţia vă voi spune că în anul 2013 – Institutul Naţional de Statistică consemna că România deţinea următoarele efective de animale: 2.022.000 bovine, 5.180.000 porci şi 10.448.000 oi. Numărul de familii de albine înregistrat în România în anul 2010 a fost de 1.3 milioane. Fără a mă considera un expert în domeniu voi remarca totuşi că ţinând cont de creşterea populaţiei, a suprafeţelor agricole (în anul 1882 România era totuşi… ceva mai mică) şi a progresului tehnologic – evoluţia agriculturii noastre (exceptând apicultura) pare mai degrabă o… involuţie. Să nu uit totuşi să adaug – tot pentru viitorime – că deşi se folosesc astăzi în agricultură pe scară largă utilaje agricole mai mult sau mai puţin moderne, plugurile trase de animale moştenite de pe vremea “sciţilor şi agatârşilor” nu au dispărut cu totul de pe ogoarele ţării. Imortant de menționat: datorită continuării defrişărilor haotice în ultimii 100 de ani şi a distrugerii sistematice a sistemelor de îmbunătăţiri funciare, “pagubele ocazionate anual agriculturii de diferitele accidente climatice” sunt importante şi în 2018.

INDUSTRIA

În anul 1882 industria era în faşă. Se considerau drept industrie fabricile de lumânari de seu, fabrica de chibrituri din satul Buciumi (jud. Iași), apoi fabricile de limonadă, oţet şi pastramă. Nu exista nici măcar industria tăbăcariei. ‹‹Pieile, parte se argăsesc de tăbăcari şi se fac din ele opinci, iar parte se trec în Austria de unde ni se înnpoiază sub formă de piei pentru încălţăminte.›› Tot la capitolul industriei sunt trecute brutăriile, atât de modeste la 1882, simigeriile şi cofetăriiie. Azi (notă: în 1936!) ar trebui să le trecem la capitolul laboratoarelor chimice, secţia materialelor toxice, dăunătoare sănătăţii.”

Ei, iată că există și un capitol la care stăm cu mult mai bine în 2018. Avem azi o puternică industrie extractivă (concesionată austriecilor și nemților), mari fabrici de automobile (vândute francezilor și americanilor), mari oțelării și rafinării (în proprietatea cazacilor sau a rușilor), oțelării de renume (conduse de indieni). Să ne bucurăm că le mai avem și pe astea, nu-i așa, fiindcă celelalte industrii au fost distruse în ultimele două decenii.

EXPORT ŞI IMPORT

“Comerţul exterior, cifrat în 1936 în zeci de miliarde, atingea numai 250 milioane la 1882, dintre care 150 milioane la export, 100 milioane la import. Exportăm, ca şi în 1936, cereale, animale, fructe, vin, lemne, sare şi păcură." Ce se aducea în schimb în 1882? ‹‹lmportul consta din lucruri ce nu se fac la noi precum: orez, cafea, ceai, zahăr, ierburi farmaceutice, ape minerale, susan, seminţe de canar, giamantane, postavuri, aţă, stambă, mobile, oglinzi, sfori, săpunuri, bureţi de mare, lăzi de Braşov, păsări cântătoare (azi aparate de radio), instrumente ştiinţifice, aparate de telegrafie etc.›› Ne oprim aci. În 1936 avem fabrici de avioane, maşini rotative pentru presă, fabrici de locomotive. La 1882 importăm zahăr, geamantane, chibrituri şi umbrele. Progresul e frumos.”

Bucureștiul în 2018
Nimic de adăugat sau de comentat în privinţa importurilor. În România anului 2018 se importă aproape orice…  Progresul e frumos!

Sursa: articolul “România acum 50 de ani” - semnat “L. Florin” - publicat de revista “Realitatea Ilustrată” din 18 martie 1936 – citită din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor



Citește mai mult... »

La rugby, România a făcut meci nul cu Italia… în anul 1938

Echipa națională de rugby a României v-a disputa duminică un meci împotriva Italiei la Cupa Mondială 2015. Palmaresul meciurilor disputate până acum este net favorabil “squadrei-azzurra”, care a câștigat până acum 22 dintre cele 41 de meciuri disputate. “Stejarii” au învins în 16 partide, iar trei dintre acestea s-au terminat la egalitate.

Avancronica și cronica unuia dintre meciurile de rugby încheiate la egalitate între reprezentativele României și Italiei, cel jucat la București în 27 aprilie 1937, le-am găsit frunzărind presa interbelică:

AVANCRONICĂ LA MECIUL DE RUGBY
ROMÂNIA – ITALIA
DIN 25 APRILIE 1937

Imagine de a meciul de selecționare
în vederea înfruntării cu Italia
 din anul 1937
Match-ul internațional în care România va întâlni reprezentativa Italiei, se apropie. În timp ce viitorii noștri adversari se pregătesc intens, la noi interesul acestei probe de mare importanță este din păcate foarte neînsemnat. Acest match, în afară că ne va edifica oarecum de stadiul în care se găsește actualmente rugby-ul românesc, ne va deschide - la fel ca la foot-ball – porțile occidentului.
Deoarece noi încă nu avem un campionat al rugby-ului ci numai jocuri de cupă, evident că selecționarea merge într'un ritm destul de încet. Totuși, ar trebui ca din puținul ce-l oferă aceste jocuri, să se profite pentru a se putea înjgheba o cât mai bună reprezentativă. E locul să menționăm harnica activitate a d-lui Camil Morțun, animatorul de totdeauna al Rugby-ului nostru, care depune pe fiecare zi sforțări pentru a asigura jucătorilor o condiție fizică bună.
O lacună care ar putea fi fatală intereselor noastre, este patima personală a cluburilor, care se gândesc în primul rând la ele apoi la prestigiul sportiv al țării noastre. Odată înlăturate aceste piedici, nu mai vedem nici un inconvenient care ar putea sta în fața idealului tuturor sportivilor: învingerea Italiei.” (Ilustrațiunea română” din 21 aprilie 1937).


CRONICA MECIULUI DE RUGBY
ROMÂNIA - ITALIA 0-0
DIN 25 APRILIE 1937


Naționala de rugby a României
la meciul din anul 1937
“ Pe stadionul “Principele Carol” a avut loc ieri după amiază partida internațională de rugby dintre reprezentativele României și Italiei. Disputată în fața unei asistențe reduse cifrată la un număr de 5000 de spectatori, partida a satisfăcut gustul iubitorului sportului cu balonul oval. Echipa noastră națională putea termina victorioasă dacă punea mai multă voință atacurilor și dacă bineînțeles avea și un dram de noroc. Am excelat însă ca și italienii doar pe apărare, care s’a comportat peste așteptări.

Echipa de rugby a Italiei
la meciul din anul 1937
De câte ori a jucat cu Italia, echipa noastră națională a fost umbrită de ghinion. La Milano, în 1934', cu toate că am dominat, “azurii" ne-au învins după două eseuri. La Olympiada de anul trecut după ce conduceam aproape trei sferturi din match cu 7-3 până la urmă am fost învinși cu 8-7. Anul acesta deasemeni puteam învinge dar ghinionul s'a ținut iarăși de noi. Matchul a fost excelent condus de către francezul Ruffi.” (“Adevărul” din 27 aprilie 1937)

Rubrica „Realitatea sportivă” a revistei „Realitatea ilustrată” consemna si ea:

Un atac al Stejarilor...
“Din nefericire jocul cu Italia nu a însemnat o partidă fericită din punct de vedere al spectaculozității și s'a rezumat la un joc foarte compus, cu tendințe accentuate de brutalitate. De altfel match-ul a avut loc pe o vreme cu totul nefavorabilă, în fața a 5000 de spectatori. (…)Rezultatul de 0-0, este oarecum echitabil după jocul celor două echipe dar nu reprezintă raportul de forțe dintre formații. În mod normal echipa României este superioară la două încercări formatiei italiene și ne par surprinzătoare cele două rezultate bune, pe care oaspeții de duminică le-au obținut în dauna palmaresului nostru național. De bună seamă în viitoarele întâlniri, când vom înfrunta Italia, România va alinia un efectiv mai bun care să asigure culorilor noastre succesul pe care îl merită de drept.” (“Realitatea ilustrată” din 28 aprilie 1937)


Să sperăm că ghinionul “Stejarilor” din meciurile cu Italia, invocat de presa interbelică, va ocoli reprezentativa națională de rugby la meciul de duminică de la Exeter de la Cupa Mondială 2015. Hai România!  .



Citește mai mult... »

Secera şi ciocanul, svastica şi… mărţişorul

Secera şi ciocanul, svastica şi…  mărţişorul. Aparent nici o legătură între aceste simboluri. Dar totuşi, o dezbatere care a avut loc în perioada interbelică în Parlamentul României pe tema dreptului de a fi folosite emblemele politice a avut ca temă aceste simboluri. Iată cum evocă Victor Eftimiu această polemică:

Victor Eftimiu
Eram deputat în ultimul parlament naţional-tărănist. Se discuta legea interzicerii emblemelor simbolico-politice. La tribună, d. Zelea Codreanu apăra svastica, susţinând că portul insignei trebuie să fie liber, această cruce cu colţul frânt fiind o foarte veche mărturie românească. Am întrerupt pe orator :
- Stimate domnule coleg, fiindcă azi e 1 Martie şi vorbim de mărţișoare, daţi-mi voie să vă întreb ceva. Şi secera e un vechi semn al neamului acestuia de plugari. Ciocanul a folosit de veacuri Românului. Mi-aţi da voie să ies pe stradă cu o mică seceră şi un mic ciocan la butonieră?
- Desigur. Orice insignă trebuie să fie liberă.
Corneliu Zelea
Codreanu
- Vă mulţumesc pentru acest larg spirit de toleranţă, dar vă mai întreb: dacă aş ieşi pe stradă purtând la butonieră această nevinovată împerechere de simboluri şi m'aş întâlni cu o ceată de purtători ai svasticei, îmi garantaţi d-voastră că nu voi fi luat la bătaie de numita ceată?
- Aceia n'ar fi oameni serioşi dacă v'ar bate.
- Desigur, dar bătaia ar fi foarte serioasă... - am replicat eu.
Camera a râs. D. Zelea Codreanu şi-a continuat discursul. Legea a trecut. Din ziua aceea, n'a mai purtat nimeni svastica la butonieră sau pe braţ. Legea e lege!


Sursa: articolul “Ploaia de mărţişoare” - semnat de Victor Eftimiu – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 3 martie 1937 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor
Citește mai mult... »