Cu umor despre Mița Biciclista

“Când apărea pe Calea Victoriei, "aristocrații" de la Capșa, "burghezii" de la Oteteleșanu și "boemii" de la Kubler abandonau politica și șvarțul ca să admire superbul exemplar ciclist, căruia hâtrul Ranetti nu scăpase ocazia să-i zică "Mița Biciclista". Bicicleta cu ghidon de argint era a unei suple și elegante fiice a Evei, cu zulufi negri, cu pantaloni de catifea mov strânși pe picior, cu bluza corai din care fluturau mâneci înflorate, cu ghete înalte și cu o caschetă de mătase albă, înfășurată în voal alb, din care răsăreau încrucișate două ace mari a la Madame Butterfly.” (din volumul "Vremuri vechi bucureștene" semnat de Alexandru Predescu).

Citește mai mult... »

Ravisanta și șarmanta Miţa Biciclista

Mița Biciclista, frumoasa “demimondenă” de la începutul secolului trecut, a fost cu adevărat una dintre vedetele lumii bucureștene. Viața extravagantă și luxoasă pe care o ducea – avea o trăsură elegantă, conducea propriul ei automobil, mânca numai la Athénée Palace – au făcut ca prezența Miței să fie una cu adevărat aparte. 

 

Frumusețea Mariei Mihăescu - faimoasa Mița Biciclista - nu a trecut nicidecum neobservată. Bărbați celebri ai vremii precum Nicolae Grigorescu, Octavian Goga sau Regele Ferdinand au suspinat după grațiile frumoasei duduițe. Se pare că Regele Ferdinand a mers chiar mai departe și că i-a dăruit “adorabilei demimondene” o casă în Piața Amzei. Tocmai de aceea, în epocă, Mița Biciclista era cunoscută și drept "Mița Cotroceanca”, poreclă primită datorită presupusei sale legături cu Regele Ferdinand și a bârfelor care circulau la Curtea Regală din Cotroceni. Se zvonea chiar că Regele Manuel al Portugaliei ar fi cerut-o de soție și că Mița Biciclista l-ar fi refuzat. 

Maria Mihăescu și celebra ei bicicletă (stânga)
Regele Manuel al II-lea al Portugaliei (dreapta)

 

Citește mai mult... »

“Vestalele" din carierul Griviței

Însoțiți de reporteri interbelici am cutreierat în articolele anterioare două dintre locurile rău famate ale Bucureștiului interbelic. Am fost împreună la pas prin Mahalaua Dracului și am aruncat o privire în lumea Mandravelei – răspântia blestemată de la periferia Capitalei. Astăzi vă invit la o altă călătorie în timp. De această dată vom însoți un reporter din anul 1933 al revistei “Ilustrațiunea Română” – din păcate acesta va rămâne anonim pentru noi, articolul nefiind semnat – în lumea “vânzătoare de plăceri de-o clipă” de altădată:

“Gara de Nord… Acolo se dă asaltul. Cu zecile de trenuri de zi și de noapte sosesc provincialii care nu știu unde să descindă. “Iat-o pe Leoaica”, o brună nostimă, prinzând victima în laț chiar de pe peron:

- N'ați dori o cameră simpatică și convenabilă? - șoptește ea insinuant.

Omul o privește lung, cântărind-o… Întreaga ei ființă respiră cele mai dulci promisiuni.

- Da, dacă o fetiță dulce mi-ar ține tovărășie…

 

Omul s'a prins în laț, căci nu-i dus într'o cameră de hotel ci într'o casă cu aspect onorabil de pe str. Atelierului. Alături e o bodegă și stăpânul, care a prins “mișcarea”, a și trimis băiatul să întrebe ce dorește domnișoara. Astfel se încheagă începutul de petrecere ce o să continue la cârciumă și are să sfârșească cu devalizarea călătorului. Ultima victimă a “Leoaicei”, un arendaș din Romanați, când s'a văzut fără nici o lețcaie, a început să facă scandal. Dar o lovitură de sifon dată în cap l'a prăbușit la pământ într'o baie de sânge.

 

Dar nu numai la beție sunt storși oamenii veniți din provincie. Deseori prin încăperile prostituatelor se încing jocuri de noroc. Noul venit e lăsat să câștige la început, până ce setea de bani îi este ațâțată. Mai târziu i se dă “lovitura” și la cea mai mică obiecție e scos în ghionturi și asvârlit în stradă. Circumscripția 33-a e ocupată aproape numai cu astfel de evenimente. Ar fi de folos ca în gară, prin placarde, să se atragă atenția celor fără experiență asupra pericolului care-i amenință, căci veșnic doi ochi frumoși și un trup ispititor vor trage în cursă bietele victime.

Alte specimene ale cartierului sunt femeile care bat strada de dimineața până la orele târzii ale nopții. Nicăieri, pe o porțiune atât de scurtă ca între gară și Matache Măcelaru n'ai să întâlnești atâtea hoteluri. Sunt presărate aproape unul lângă altul și din ganguri vezi ieșind la scurte intervale femei ce stau la pândă… Sunt în regulă: au carnetele vizate. Dar ce disgrațios și încărcat de cinism este gestul lor de chemare… Intru în vorbă cu o fată care locuiește la hotel “Tranzit”. Mă prefac că o cunosc și că i-am făcut cândva un serviciu, cu prilejul unei razii:

 

- Merg acum mai bine treburile?

- Eh!... Cu ploaia asta.

Fata aruncă un val de salivă printre dinți.

- În ziua de astăzi când mi-am pus și eu mai multă speranță, dar văd că parcă ar fi pierit francii de pe fața pământului! Și trebuie să ții socoteală că eu sunt dintre cele mai dârze. Săptămâna trecută unul mi-a jucat o festă. Îmi tot trecea pe sub nas o hârtie de o mie de lei. Socoteam c’am dat în sfârșit lovitura. În gând îmi și acoperisem cu ea anume nevoi. Dar peste puțin timp, când blestematul a plecat și m'am coborât să-mi plătesc datoria la cameră, portarul a observat că hârtia era falsă. A fost un haz și atâta au râs toți pe socoteala mea că-mi venea să'mi iau câmpii. Mai ieși acum în stradă cu ochii plânși și chipul vânăt, ca de cioclu! N'am mâncat în ziua aceea. A doua zi tot așa… Mai trăiește dacă-ți dă mâna.

- De ce nu încerci să-ți iei un serviciu într'o casă?

- Lesne de zis, dar când te-ai apucat de meseria asta, greu să mai poți face altceva. Ar trebui să te ducă doar cu jugul. Tot nădăjduiești mereu că are să-ți apară într'o zi în cale omul care să-și deschidă larg băierile pungii și vremea trece și datoriile se îngrămădesc una peste alta.

 

Un zâmbet tragic se încrustase pe chipul fetei. Dar deodată, ochii i s'au aprins iar colțurile buzelor i s'au arcuit în sus, umplându-i de zâmbet obrajii. Zărise omul pe care n'ar fi vrut să-l scape din mâini.

Astfel, prin preajma vitrinelor, printre trecători, pe bordura trotuarului, răsar mizerele vânzătoare de plăceri de-o clipă. Pe strada Atelierului, în fața hotelului Moldova, roiește un grup întreg. Văzându-le apărând pe toate deodată, sergentul din post e apucat de o veselie subită. Se ia cu ele la hârjoană, prefăcându-se că le izgonește în interiorul curții. Cu bastonul de cauciuc le atinge ușor coapsele și ele scot țipete ascuțite întovărășite de hohote prelungi de râs. Mai încolo o tovarășe de breaslă stă de vorbă cu un bătrân zdrențuit. Bărbatul e beat și femeia repetă de câteva ori, privindu-l în ochi, suma la care are pretenție. Cu toată amețeala, omul dă din cap negativ. Plictisită, ea îi aruncă o sudalmă și se alătură de grupul celorlalte.

Cu venirea serii mișcarea se accentuează. Profesionistele sunt atunci mai în largul lor. Trag de mână, șoptesc cuvinte dulci, pline de promisiuni… Chiar trecătorul fără bani se hazardează adesea și atunci are de-a face cu “protectorul”, care smulge clientului, fără milă, haina de pe umeri. E de ajuns un strigăt al fetei ca el să și apară. Tot el are însărcinarea să pândească raziile și la un șuier sau semn convențional, zeci din aceste rămășițe ale străzii năvălesc prin pivnițele și magazinele oamenilor căutând ascunziș. Numai cele cu carnetul vizat rămân stăpâne pe teren. Iar când oamenii poliției se depărtează, mișcarea reîncepe mai vie, pătrunsă parcă de noi puteri.”

Nu pot să închei altfel decât gândindu-mă că nici în această lume – de ieri și de azi – a vânzătoarelor de plăceri moravurile nu se schimbă, chiar dacă anii trec și chiar dacă fețele sunt altele. Concluziile reporterului din perioada interbelică sunt la fel de actuale cred și astăzi:

 

“Ce crunt batjocorim în plin văz un mister al naturii în care sufletele ating cea mai perfectă înțelegere! Cum te doare, în momentele de luciditate apariția tinerei fete, cu chipul zugrăvit strigător, care te invită să-i cumperi grațiile! La un pahar de vin își spune povestea vieții ei, care e aproape aceiași cu a mai tuturor “profesionistelor”. A crezut în frumusețea, curățenia și statornicia dragostei, dar a fost înșelată… Și n'a pornit pe drumul de iad al prostituției după prima deziluzie, ci târziu, când toate visurile, rând pe rând, s'au năruit. Ce mulțumiri are în viața de acum?... Niciuna… Trăiește… Dar de pe urma prăbușirii morale a atâtor ființe s'a ridicat o clasă care le stoarce cu cea mai nemiloasă furie: cea a proxeneților. Nici nu ne dăm seama ce bine organizată este această armată de declasați. Ea populează arterele principale ale Capitalei cu “marfa” umană pe care n'o pierde din ochi, ca să-i poată veni “în ajutor” la nevoie.”

Sursa: articolul “Vestalele” din cartierul Grivița" - nesemnat – publicat în numărul din 21 iunie 1933 al revistei “Ilustrațiunea Română”

Citește mai mult... »

„Am cunoscut-o pe femeia în roșu” (Povestea Anei Cumpănaș - alias Anna Sage)

Știați – sau poate nu – că unul dintre cei mai celebri jefuitori de bănci ai perioadei interbelice din Statele Unite ale Americii - John Herbert Dillinger – a fost ucis de către agenții federali americani în urma colaborării cu o curtezană originară din România. 

 

 

Ana Cumpănaș pe numele ei adevărat – Anna Sage sau „Femeia în roșu” după cum era cunoscută în Statele Unite – s-a născut într-un sat din Banat – Lunga, comuna Comloșul Mare, județul Timiș - în anul 1889. Povestea este celebră și am mai scris despre ea pe paginile blogului. O găsiți aici: Ana Cumpănaș sau „Femeia în roșu”. Am citit însă un articol cu titlul „Am cunoscut pe femeia în roș” publicat în 13 noiembrie 1935 de revista „Realitatea Ilustrată” și câteva fotografii inedite ale Anei Cumpănașu (Ana Suciu după cea de-a doua căsătorie). Așa că nu puteam rata ocazia de a citi articolul și de al rezuma pentru voi:

Citește mai mult... »

Dragostea și spionajul: “Mademoiselle Docteur”

“Trebuie de urgență o știre dintr'un loc inaccesibil? Numai o femeie poate să pătrundă în castelul feudal sub masca de bonă, de damă de companie sau de amantă, în biroul indicat ca prietenă a inginerului, în cazemate, depozite și comandamente ca drăguță a sublocotenentului sau la nevoie ca instrumentul de plăcere al unui ofițer superior îmbătrânit. Ea va reuși să înșele vigilențele noastre, să ne jefuiască sau să ne convingă să comitem o faptă pentru care vom ajunge la stâlp. Și mâna ei, fierbinte dar totuși răcoritoare, se așează pe fruntea noastră și ne ia vederea. Uităm de executarea ordinelor, de fidelitatea față de patrie și de pedeapsa ce ne așteaptă și facem tot ce voiește ea. Toate pasiunile ce pot bântui un suflet feminin, pot fi convertite în acțiuni de spionaj. Desfrâul ca și iubirea sinceră pot servi aceluiași scop.”

L’Image (numărul din - 1 ianuarie 1934)

Vă invit să ne continuăm – în compania aceluiași reporter A. Munteanu al revistei “Realitatea Ilustrată” (în articolul publicat în numărul din 2 septembrie 1934) - incursiunea din lumea femeilor-spion de altă dată și să încercăm să devoalăm destinul unei alte maestre a spionajului de la începutul secolului trecut. Astăzi despre:

Citește mai mult... »

Dragostea și spionajul: Frumoasa turcoaică

Prima jumătate a secolului al XX-lea a fost o epocă în care femeile și-au cucerit, pas cu pas, poziția în societate pe care o ocupă și astăzi. Dreptul câștigat de femei de a profesa meserii rezervate până atunci exclusiv bărbaților a fost o etapă importantă în “lupta pentru emanciparea femeilor”. Femeile avocat, doctor, funcționar sau chiar parașutist și taximetrist începeau să fie o prezență constantă în societate. Serviciile secrete nu puteau rămâne indiferente la aceste schimbări iar femeile nu au lăsat neocupat nici acest bastion rezervat până atunci aproape exclusiv bărbaților. De ce au avut succes în această lume dură femeile-spion? Reporterul interbelic A. Munteanu al revistei “Realitatea ilustrată” încerca să găsească un răspuns: ”Defectele, slăbiciunile noastre, ni le descoperă o femeie. Nu putem ascunde spiritului ei de observație orgoliile noastre mici și prostiile noastre mari, în timp ce ea își poate acoperi intențiile cu ușurință. Și dacă vrem să pierdem un bărbat, trebuie să ne folosim de o femeie ca unealtă. Iată cauza întrebuințării femeilor în serviciile de spionaj.” (1)

Prin talentul, farmecul și inteligența de care au dat dovadă, femeile-spion au reușit să culeagă informații care au influențat decisiv desfășurarea unor evenimente importante ale istoriei. Mata Hari, Virginia Hall, Belle Boyd, Josephine Baker sau românca Vera Atkins sunt doar câteva dintre femeile-spion devenite celebre. Vă invit să intrăm împreună în lumea femeilor-spion de altă dată și să încercăm să devoalăm câteva dintre destinele unor maestre ale spionajului de la începutul secolului trecut. Astăzi despre:

FRUMOASA TURCOAICĂ

Despina Davidovici (n. 1895 – d. 1918) a fost una dintre celebrele femei-spion care a activat în timpul Primului Război Mondial. S-a născut la Istambul “dintr'o mamă greacă și un tată muntenegrean” (3). De o frumusețe răpitoare, tânăra turcoaică și-a pus farmecul, inteligența și ambiția în slujba serviciilor secrete germane. A fost cunoscută în lumea spionajului sub numele de cod: madame Hesketh, madame Despina sau baroneasa Bellville. Se crede că “grație informațiilor ei, germanii au putut torpila vasul Lusitania" (3).

Despina Davidovici - Storch în anul 1917

Originară din Levantul plin de vrajă, fiica unor părinți avuți, a fost crescută la Stambul. Când avea șasesprezece ani, era frumoasă, inteligentă și plină de temperament, ca o drăcoaică. Vorbea la perfecție un număr surprinzător de limbi europene și dorea să scape de tutela casei părintești, spre a lua partea ei din viață. Ocaziunea nu întârzie. Un francez cu numele german Paul Storch a luat-o în căsătorie, când ea împlinise șaptesprezece ani. Însă căsnicia nu a fost fericită, căci frumoasa drăcoaică îl înșela foarte des. Împotriva temperamentului ei arzător, argumentele rațiunei nu erau valabile. Nenorocitul soț înțelese că el ar fi numai o piedică în viața Despinei, cariera ei fiind deschisă acum. Și la începutul răsboiului mondial, se și divorțase de ea.” (1)

Divorțul a însemnat pentru frumoasa turcoaică un alt început de drum. Un drum pus în slujba culegerii de informații: “Pasăre călătoare, strălucind de frumusețe, excitând curiozitatea pretutindeni, Despina Davido­vici, “frumusețea turcă”, nu se oprește prea mult într’un oraș, nici prea mult într-o țară. Serviciile Majestății Sale Kaiserul au nevoie de documente, de informații, de conștiințe co­rupte. E prietena multor ofițeri sus-puși, a multor diplomați de diverse nuanțe. Cine se miră? Despina Davidovici e încân­tă­toare. Remunerațiile îi sunt mari. Dar și serviciile aduse Germaniei sunt mari. Ici, un document prețios, colo un plan, chiar câte un cuvânt între două cupe și două sărutări. Despina știe să mângâie capul unui bărbat care adoarme din senin – în brațele ei știe multe.” (2)

Articolul “Dragostea și spionajul” publicat de A. Munteanu în revista “Realitatea ilustrată” (numărul din 2 septembrie 1934) ne dezvăluie povestea frumoasei spioane:

“Despina ajunse din Stambul în mai toate metropolele europene: la Paris descinse sub identitatea unei Madame Mézié, la Londra și la Madrid figura ca M-me Hesketh, iar când la Roma o chema din nou Davidovici, la New-York a figurat ca D-na Despina, în sfârșit, orașul Washington o cunoștea ca baroneasa Belleville. Pretutindeni, înfățișa viața și… obiceiurile unei femei divorțate, tinere și bogate. Modă, lux, excentricități - constituiau amalgamul programului ei dar, cu toate că activa în serviciul secret, nici un agent nu reușise s'o descopere până la începutul anului 1918.

Spioană din temperament, a lucrat astfel timp de trei ani, fără să se știe până azi ce pagube a produs activitatea ei puterilor aliate. Însă, la începutul anului 1918, frumoasa turcoaică a fost văzută la Madrid cu un personagiu suspect, pe care agenții Inteligence Service-ului englez îl țineau de mai mult timp sub observație. Cu acest baron, Despina se încuiase într'o cameră a unui hotel de lux. Până acum nimic neobicinuit. Dar unul dintre agenții englezi a plasat un microfon foarte sensibil la gaura cheii ușii care ducea în camera alăturată și, cu ajutorul unui amplificator legat prin niște fire invizibile, a reușit să constate că în camera aceea…  vorbeau trei inși, nu doi. Prin urmare, întrevederea avea un alt character decât era de presupus. Și sunetele puteau fi percepute din ce în ce mai clar în receptorul atașat de amplificator. Agentul care stenografia convorbirea dusă în patru limbi, înțelese imediat că la mijloc este o întrevedere între un șef din brigada de spionaj și doi agenți principali. Lipseau însă dovezile definitive.

Șefii Secret Service-ului din Spania au ordonat o riguroasă supraveghere a celor trei. Însă Despina avea un adorator chiar între oamenii de încredere ai acestui șef și aflase despre descoperirea ei. Când agenții s'au postat în jurul locuinței ei, ea deja fugise cu prietenii: au dispărut ca prin farmec. În mâinile englezilor nu a căzut ca pradă decât un morman de veșminte ușoare și transparente.

Au trecut săptămâni și frumoasa turcoaică nu putea fi găsită nicăieri. Abia cu o lună mai târziu, prezența ei a fost semnalată la New-York, unde sosise ca baroneasa Belleville. Nimic suspect, cu toate că observatorii reușiră să intre chiar în serviciul hotelului respectiv și îi supravegheau toate mișcările. Un singur rezultat pozitiv era constatarea faptului că ea dispune de un safe la o bancă mare. Și când baroneasa se afla într’o mică plimbare cu un yacht de plăcere, funcționarii serviciului secret se prezentau la bancă și cereau, în numele legii, deschiderea safe-ului. S'au găsit cu acest prilej suficiente dovezi de culpabilitate.

În zadar așteptau însă reîntoarcerea Despinei. Cineva o încunoștiințase să nu se mai întoarcă și ea “spălase putina", împreună cu “prietenii" ei. Între timp, au fost mobilizate toate forțele serviciului secret și astfel, la Washington, Despina fu descoperită din nou. De data aceasta a fost arestată împreună cu complicii. Materialul ridicat din safe-ul ei a fost insuficient pentru un procedeu judiciar. Despina a recunoscut doar că nu este cetățeană americană, altceva nimic.

Împotriva “baronului", nici un indiciu nu se putea găsi. Dar în interesul Statelor Unite, cei doi bănuiți fură ținuti luni de zile în prevenție și supuși diferitelor grade de torturi. Ei nu mărturiseau însă nimic. Dacă americanii ar fi avut material din care să reiasă că Despina ar fi spionat bunăoară împotriva Franței, atunci ar fi trimis-o francezilor spre judecare, deci la moarte. Însă în America umanitară, nici o femeie nu a fost împușcată ca spioană.

Cineva a reușit să strecoare Despinei o doză de otravă și ea preferase somnul de veci, decât chinul de a fi prizonieră, ea care jertfise orice și pe oricine, numai pentru a putea trăi după temperament. Și secretul faptelor ei a fost îngropat odată cu ea, în pământul Statelor Unite. Despina Davidovici a fost spioană din temperament și a iubit viața mai mult ca orice. Bărbații erau doar o anexă de o importanță secundară, fără personalitate. A trăit ani în lux și desfrâu și a plătit socoteala cu un dram de cianură.” (1)

Citiți aici povestea “Domnișoarei doctor”

Surse:

(1) articolul “Dragostea și spionajul” publicat de A. Munteanu în revista “Realitatea ilustrată” (numărul din 2 septembrie 1934)

(2) articolul “Spioni și spionaj” - semnat “B.G.” - publicat în revista “Realitatea ilustrată” (numărul din 6 aprilie 1933)

(3) articolul “Sguduitoarea odisee a lui Insull” - semnat “I.S.” - publicat în revista “Realitatea ilustrată” (numărul din27 mai 1934) 

(4) https://en.wikipedia.org/wiki/Despina_Storch

Citește mai mult... »

Povestea "Femeii în roșu"

Unul dintre cei mai celebri jefuitori de bănci din perioadei interbelică - faimosul John Herbert Dillinger – a fost ucis de către agenții federali americani în urma colaborării cu o curtezană originară din România.  

 

Citește mai mult... »

Curtezane celebere (2): Zaraza – legenda fara chip

Despre Zaraza se banuieste ca a fost o curtezana de lux a Bucurestiului antebelic. Ea "avea fata aspra, buzele ca de barbat senzual si parul atat de negru si de lucios, incat de buna seama ca fusese dat cu pumni intregi de ulei de nuca. Purta o rochie verde praz, cercei baroc de strassuri si pantofi de asemenea cu strassuri sclipitoare pe catarame". Era o apariţie care tăia răsuflarea bărbaţilor şi stârnea invidia femeilor.

Bucurestiul interbelic

Se stie ca a fost marea iubire a lui Cristian Vasile – cel care canta seara de seara la localul „Vulpea Roşie“, de pe Selari - strada cunoscută pentru bordelurile sale, fiind unul dintre cele mai cunoscute și căutate locuri pentru plăcerile trupesti:

Cristian Vasile

Din seara în care s-au văzut pentru întâia oară, Zaraza şi Cristian Vasile şi-au trăit iubirea pătimaş, deşi ea nu obişnuia să se îndrăgostească atât de uşor. Sensibilitatea lui, trădată şi prin felul în care îşi cânta melodiile, a determinat-o pe Zaraza să cedeze şi să devină, spre mirarea tuturor, femeia unui singur bărbat – Cristian Vasile. Cuprins de gelozie, Zavaidoc a ameninţat că o să-l omoare pe rivalul lui. Cu toate astea, a renunţat la planul de a-l ucide pe Cristian Vasile, de teama de a nu fi descoperit. Sfârşitul tragic al poveştii nu a putut fi însă prevenit. În locul lui Vasile, a fost ucisă Zaraza. Autorul crimei a fost Borilă, un ţigan gelos din anturajul lui Zavaidoc, plătit să omoare. Trupul ei, însângerat, a fost găsit chiar a doua zi după crimă. Tragedia se întâmpla undeva în luna octombrie a anului 1946.

Cristian Vasile in anul 1932

Legenda spune că, la aflarea veştii, Cristian Vasile şi-a pierdut minţile de durere:: mai întâi, a furat din crematoriu urna cu cenuşa marii lui iubiri, după care a mâncat-o linguriţă cu linguriţă, iar apoi a încercat să se sinucidă cu terebentină, un lichid incolor, cu miros pătrunzător, extras din răşină de conifer. Din fericire, tentativa cântăreţului a eşuat, însă din acel moment nu a mai reuşit să cânte, din cauză că substanţa pe care a băut-o i-a distrus corzile vocale. Cei care au auzit legenda s-au împărţit în două tabere: cei care spun că Zaraza este doar ficţiune şi cei care cred că a existat intr-adevar o femeie care a inspirat această legendă, una dintre cele mai frumoase ale vechiului Bucuresti. Nimeni nu poate sti daca Zaraza a existat cu adevarat, dar asta nu ne impiedica sa ne inchipuim povestea de dragoste dintre frumoasa curtezana si cantaretul Cristian Vasile:

Disc Odeon cu Zaraza

A mai ramas in memoria noastra doar tangoul celebru si legenda:

Cand apari senorita, in parc pe-nserat
Curg in juru-ti petale de crin.
Ai in ochi patimi dulci si luciri de pacat,
Si ai trupul de sarpe felin.
Gura ta e un poem de nebune dorinti,
Sanii tai un tezaur sublim.
Esti un demon din vis, care tulburi si minti,
Dar ai zambetul de heruvin.

Vreau sa-mi spui frumoasa Zaraza,
Cine te-a iubit ?
Cati au plans nebuni pentru tine,
Si cati au murit ?
Vreau sa-mi dai gura-ti dulce Zaraza,
Sa ma-mbete mereu.
De a ta sarutare Zaraza vreau sa mor si eu!

Vreau sa-mi spui frumoasa Zaraza,
Cine te-a iubit ?
Cati au plans nebuni pentru tine,
Si cati au murit ?
Vreau sa-mi dai gura-ti dulce Zaraza,
Sa ma-mbete mereu.
De a ta sarutare Zaraza vreau sa mor sï eu!


Pe aceiaşi temă:

Ana Cumpănaş sau "Femeia în roşu"

MSR Miţa Biciclista şi lumea politică

Citește mai mult... »