De Sfânta Maria Mare (datini, tradiții, obiceiuri)

La Sântă Mărie Mare tulesc oile devale

Cultul Maicii Domnului este adânc înrădăcinat în cultura populară a românilor. Când se roagă pentru ploaie, românul zice: “Doamne, maica Domnului – dă Doamne ploaie”. Pentru a chema dragostea, în Bucovina, fetele și feciorii “spălau icoana Maicei Domnului cu busuioc și apa se arunca peste flori”. Prin Vâlcea, după ce ridicau din casă războiul de țesut, femeile măturau de îndată prin cameră “ca să nu stea Maica Domnului în genunchi din această pricină”. Se spunea în trecut că nu trebuie să meargă nimeni cu spatele pentru că dacă o fac “râde Dracul și plânge Maica Domnului”. De asemenea exista credința că nu trebuie niciodată să te așezi pe o masă “că lăcrimează Maica Domnului”. (1)

Citește mai mult... »

Schimbarea la Faţă a Domnului - Pobrejeniile

SCHIMBAREA LA FAȚĂ A DOMNULUI, una dintre cele mai mari sărbători creștine, este prăznuită în fiecare an în ziua de 6 august. Este rememorată de creștini în această zi minunea petrecută pe muntele Tabor, atunci când Isus s-a schimbat la față înaintea ucenicilor Săi Petru, Iacob și Ioan “și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe la lumina”. 

Tot atunci s-au arătat celor trei apostoli doi dintre marii prooroci ai Vechiului Testament, Moise și Ilie. Miracolul săvârșit pe muntele Tabor este cel care a convins pe ucenicii cei mai apropiați ai lui Isus că Acesta nu este numai un prooroc al Domnului ci că El este cu adevărat chiar Fiul Lui.

Sărbătoarea “Schimbării la Față a Domnului” ocupă un loc important și în calendarul popular al românilor. Numită și “Pobrejenie” sau “Obrejenie”, această zi este considerată ca fiind ziua de debut a toamnei și timpul din an începând cu care încep să se “probăjenească” (să se îngălbenească) frunzele codrului. Gospodarii caută “să fie apucați de această zi împăcați și împăciuiți unii cu alții, căci altfel această sărbătoare îi va probozi și vor rămâne vrăjmași peste an.” 

 

Citește mai mult... »

De 10 Mai, altădată...

Ziua de 10 Mai a fost în mod oficial “Ziua Națională a României” între anii 1867 și 1947 datorită triplei sale semnificații: în 10 Mai 1866, Carol I a devenit domnitor al României, în 10 Mai 1877 Domnitorul Carol I proclama Independența României față de Imperiul Otoman, iar în 10 Mai 1881 România a devenit Regat. 

Această zi a fost sărbătorită de români timp de 8 decenii în România de ieri cu festivități fastuoase și cu vaste serbări populare. Defilarea suitei regale și a armatei, “bătaia cu flori de la Șosea”, banchetele populare, muzicile militare care răsunau în mai toate grădinile și parcurile orașelor și nu în ultimul rând “iluminațiile” și focurile de artificii erau atracțiile mult așteptate ale acestei zile. Un articol publicat în revista “Amiculu Familiei” relatează desfășurarea festivitățile de 10 Mai din anul 1882:

 

“Ziua de 10/22 Mai a.c. care e prima aniversare a încoronării Majestăților Lor Regelui și Reginei României și tot odată a 16-a aniversare a suirii Majestății Sale Carol I pe tronul României – s’a serbat în capitală cu toată pompa cuvenită unei asemenea mărețe zile. Tot orașul fu împodobit cu steaguri; pe Calea Victoriei mai toate ferestrele caselor erau acoperite cu covoare frumoase și scumpe. Trupele au fost înșirate pe trotuare de la palat până la Mitropolie. La orele 11 fix M.M.L.L. (notă: Majestățile Lor) Regele și Regina în trăsura de gală, escortați de roșiori și de jandarmi au pornit de la palat, mergând la Mitropolie, unde au asistat la celebrarea serviciului divin. În tot parcursul drumului, Majestățile Lor au fost aclamate de popor și o mulțime de buchete s’au aruncat în trăsura regală.

Pavilionul regal - 10 mai 1916

Pornirea cortegiului regal de la mitropolie a fost anunțată prin 101 (lovituri de) tunuri. Majestățile Lor au mers pe Bulevardul Universității, în fața statuii lui Mihai Viteazu, unde s’a ridicat o frumoasă estradă, și au primit defilarea elevilor de la școalele publice, a delegațiilor din județe, a gardei orășenești, a răniților cu steagul lui Tudor Vladimirescu și a armatei. După aceea Regele și Regina s’au întors în palat, unde au primit felicitările autorităților publice și a delegațiilor din țară. La ora 5 s’a dat un banchet la șosea delegațiilor și răniților. Seara iluminație în tot orașul, focuri artificioase la Cișmigiu și musici în toate grădinile și piațetele publice. S’ar părea că în fericitul nostru regat veselia nu apune niciodată!” (“Amiculu Familiei” – numărul din 15/27 Mai 1882)

Regele Carol I și Prințul moștenitor Ferdinand
 - parada de 10 mai 1908 -

Cei pentru care care festivitățile din ziua de 10 Mai aveau un farmec aparte erau bineînțeles copiii. Ioan Massoff – un binecunoscut teatrolog și prozator român din perioada interbelică – își amintea:

 

“Zece Mai, ziua izbânzii și a mândriei naționale, copilăria mea nu te poate uita. Din totdeauna ai constituit un punct luminos al pubertății noastre, al vremii în care ca și domnul Goe, eroul lui Caragiale, purtam hăinuțe de „mariner" și beretă cu inscripția „Le Formidable”. Ținut de mână de tata, mă lăsam târât prin mulțimea care se călca în picioare în jurul statuii lui Mihai Viteazul și mai târziu, la începutul Șoselei Kiseleff, unde peste drum de Muzeul de Științe Naturale se afla construită tribuna regală.

Defilarea ofițerilor - 10 Mai 1900 

Îl sculam pe tată-meu cu noaptea în cap, tot îndemnându-l „să mergem mai devreme ca să apucăm loc". Erau însă mai dibaci decât noi, cari se înființau de pe la cinci dimineața pe trotuare, purtând legăturica în care țineau merinde. Și începeau pertractările de rigoare:

- Ce te'ndeși?

- Că n‘oi fi luat locul cu chirie!

- la nu te întinde!

- Să te scoli mai de vreme!

- Mitocanul tot mitocan!

- Mitocan ești tu cu cine te-a făcut!

Și deodată unul:

- Aoleu, mi-a turtit ceasul!

Prima defilare de 10 Mai a Regelui Mihai - 1929

Rahagii și bragagii cu braga rece făceau afaceri minunate. Când cortegiul regal mergea spre locul defilării, trecând la pas pe Calea Victoriei, în dreptul librăriei Socec, frumos împodobită, se aruncau din balcon porumbei albi, legați cu panglicuțe. Carmen Sylva, cu rochia albă tot așa ca și zăpada părului, zâmbea îmbujorată la față. Și începea parada, în sunetul unui marș nemțesc. Veneau întâi ofițerii fără trupă. În fruntea lor comandantul Pieții, căpitanul Stoianovici, cu o mustață lungă, care se făcea una cu favoritele. Urma Hübsch, celebrul maior, comandantul muzicilor militare, grav și impozant. Ah, câtă admirație îmi provoca tamburul major în fruntea regimentului II de linie! Avea căciulă înaltă de jumătate de metru și ținea tactul cu un buzdugan enorm.

Regele Carol al II-lea, Voevodul Mihai, 
Regina Maria și Principele Nicolae
 primind defilarea - 10 Mai 1934 

N’am văzut vivandierele. Am auzit însă de Marița Blonda, „aftioriță" a „Teatrului cel Mare", vivandieră în al doilea regiment de linie, comandat de generalul Macedonsky – acum este trecută în arhiva Teatrului Național de mâna fostului bibliotecar Nae Bassarabeanu. Cât despre tamburul major, el trebuie de mult să fie la loc de verdeață. Și când îți era lumea mai dragă, nu știu ce-i venea Sfântului Ilie de-i ardea o ploaie de te făcea ciuciulete și colora divers rochiile albe ale cucoanelor din tribune. Cum „Zece Maiul" cădea în stilul vechi, bine’nțeles că toți bărbații purtau pălării de paie. Vă închipuiți ce se alegea din ele! Parcă-l văd primind defilarea pe răposatul Rege Carol I, salutând doar cu un deget dus la chipiu, grav dar totuși având ceva senin în privire, pe Regele Ferdinand, răsfrângând o bunătate nesfârșită, iar pe lângă ei pe Regele nostru, chipeș ofițer de vânători, cu ținută energică!

10 Mai 1945 în Piata Palatului la statuia regelui Carol I

Seara la „luminație", se călca poporul în picioare. Bunul nenea Iancu Brătescu zis Decalitru - ar merita un bust în București - își instruia masalagii, mergea cu ei în curtea Palatului Regal pentru a ovaționa. Fumul masalelor de la „retragerea cu torțe" te sufoca. La „Sfântul Gheorghe", la „Episcopie" cântau muzici militare și se încingeau hore în toată regula.” (Ioan Massoff – articolul “10 Mai de altădată” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 12 mai 1937).

Ziua de 10 Mai a fost oficializată din nou ca fiind o zi de sărbătoare națională în anul 2015. Din păcate farmecul pe care îl avea această zi în vremurile trecute nu îl vom mai putea recupera poate niciodată…

Citește mai mult... »

Maialul - o sărbătoare închinată primăverii

“Maialul” era - în Transilvania de altădată - una dintre cele mai așteptate sărbători ale primăverii. Adusă pe meleagurile noastre de sașii stabiliți în Ardeal (“Maifest” sau “Majalis”), sărbătoarea a fost adoptată atât de români cât și de maghiari. Manifestarea dedicată primăverii era organizată – așa cum de altfel îi arată și numele - în primele zile însorite ale lunii mai, cu precădere în orașe și în târguri. 

 

Elevii școlilor transilvănene sărbătoreau Maialul cu mult fast, momentul de maxim interes fiind marșurile pe muzică de fanfară până în locurile de agrement din pădurile de la marginea localităților (“Stejăriș” la Brașov, “Hoia” la Cluj, “Dumbrava” la Sibiu, “Breite” la Sighișoara). Aici erau organizate numeroase jocuri și spectacole de elevii celor mai importante școli din oraș.

Citește mai mult... »

Obiceiuri și farmece de Paști

Marile sărbători ale anului au fost considerate întotdeauna cele mai potrivite prilejuri pentru a face farmece. Sărbătoarea de Paște, simbol al renașterii și al reînvierii nu putea să reprezinte o excepție. Am găsit descrierea câtorva dintre aceste vechi ritualuri și obiceiuri într-un număr special de Paști al revistei “Ilustrațiunea română” – numărul din  27 aprilie 1932:

Obiceiuri de Paști - (Florin Eşanu - Epoch Time)

“În ajunul sărbătorilor, fiecare fată își pregătește o cămașă nouă după ultima modă, care după dorința și râvna ei… “va fi cea mai frumoasă din sat”. Cămașa trebuie lucrată nu numai cu mare îngrijire dar și cu multă curățenie, căci nu are voie s’o spele trei săptămâni și în tot acest interval trebuie să rămâie “tot ca nouă”. Fata care și-a cusut o astfel de cămașă ia în seara de ajun o cofă și trei fire de busuioc și merge să scoată apă din râul care curge prin apropiere. Se întoarce apoi acasă, recitând pe drum versurile unui farmec care îi va asigura succesul la joc. În pragul ușii, ea bea de trei ori apă din cofă și încheie farmecul astfel:

Cum nu poate popa face aghiasmă

Făr’de busuioc,

Așa să nu poată începe feciorii

Făr’de mine nici un joc!

A doua zi de dimineață, adică în ziua de Paști, pe când cântă cocoșii a treia oară, fata pornește în faptul zilei la râu pentru a-și lua “apă de dragoste și frumusețe”. Pe drum ea rostește cuvintele farmecului, care se termină astfel:

Cum e mai ales grâul de sămânță din toate buruienile,

Așa să fiu eu mai aleasă și mai frumoasă dintre toate fetele!

Cum e mai ales păunul decât toate păsările,

Așa să fiu eu mai aleasă și mai frumoasă dintre toate fetele!

După ce se închină spre Răsărit, ea ia cu mâna dreaptă apă și-o aruncă peste cap. Apoi își umple cofa din nou și se întoarce repede acasă, să n’o vadă nimeni. Ajungând acasă ia o strachină mare, nouă, toarnă apă într’ânsa, ia apoi cele trei fire de busuioc cu care a fost seara la râu și le pune împreună cu un ou roșu și cu câțiva bănuți de aur sau argint în apa din strachină. Cu această apă fata se spală apoi pe obraz, învârtind în același timp oul pe umerii obrajilor.

Adunând apă de dragoste și frumusețe

Farmecul acesta va trebui să înfăptuiască următoarele minuni: să fie sănătoasă și roșie la obraz ca oul, plăcută, iubită și atrăgătoare ca busuiocul, curată ca aurul sau argintul, să aibă bani mulți în timpul anului, să fie jucată la horă și – bineînțeles – să se mărite cât mai curând. După ce s’a spălat și închinat, se pregătește să se înțolească în cel mai frumos costum al ei. Înainte de a pune cămașa cea nouă ea trece prin ea un cărbune aprins, întovărășind gestul cu o formulă, și ea făcătoare de minuni:

Precum este cărbunele acesta aprins și viu,

Tot așa să fiu și eu sprintenă,

Și precum pică cărbunele de iute și nu se oprește în haină,

Tot așa să fiu și eu văzută și luată în seamă de toți!

În loc de cărbune se poate trece prin cămașă și lumânarea aprinsă în noaptea Învierii. Fata care îndeplinește cu strictețe toate punctele farmecului intră plină de voie bună și speranță în sărbători. Dar cu toate acestea încă nu s’a terminat îndeplinirea farmecelor de Paști.

Înroșind ouăle de Paști

Fata când se scoală de la masa Învierii, se închină și recită încă vreo câteva strofe care trebuie să o facă “regina horei”; pe acestea le sfârșește când pășește pragul casei, pornind spre adunarea fetelor și a flăcăilor.

Fiecare fată mare are obiceiul în fiecare sărbătoare, dar mai ales de Paști, ca după ce și-a scos hainele de joc, din locul unde au fost păstrate, să le atârne pe ușă înainte de a le îmbrăca. După cum ușa trebuie să fie atinsă de oricine vrea să intre în casă, tot așa și fata să fie văzută și cântată de feciori, neputând s’o treacă nimeni cu vederea (...).

Multe fete își fac în ziua de Paști “de dragoste” prin flori, legături de flori numite de dragoste, culese de pe patru dealuri sau patru câmpuri, pentru ca tot astfel să vie la ele flăcăii din cele patru zări.

Afară de aceste farmece, fetele de la țară își mai fac „de parte” sau „de ursită” pentru a-și cunoaște sau a-și hotărî viitorul, cu ajutorul fermecătoarelor sau a vrăjitoarelor. Drumul spre căsătorie și-l deschid cu tort tors de o fetiță de șapte ani.

Pe lângă cele înșirate până aici, o seamă de fete mai obișnuiesc ca în ziua de Paști, la biserică, să-și puie un ou roșu în sân ca să fie totdeauna roșii în obraji. Peste zi ele lipesc găoace de ouă roșii la ușile caselor lor ca să vie mai degrabă pețitorii.

La joc în zilele de Paști

Există și alte farmece, legate de binele casei: iarba verde se împrăștie pe pragul ușii pentru ca toți ai casei să calce pe ea și să devie sănătoși, plăcuți și frumoși ca iarba. Plugarii și meșteșugarii își pun unealta lor principală sub pragul ușii, unde o lasă să stea trei zile, călcând pe ea, pentru a avea mai apoi spor la lucru. Prin unele părți se pune după ușă un răsad proaspăt de iarbă, lăsându-l acolo să se uște trei zile; apoi se afumă cu el bolnavii de junghiuri pentru ai însănătoși.

Altă datină curioasă e aceea ca "toți oamenii dintr-o casă să puie în noaptea Învierii câte un pahar cu apă și pe pahar o bucățică de pâine. Când se întorc de la biserică fiecare cercetează paharul său. Dacă a secat apa înseamnă că va muri mai înainte de un an, iar dacă apa n’a scăzut ei cred că vor trăi încă mult timp.”

Sursa: articolul “Obiceiuri și farmece de Paști” – numărul special de Paști din 27 aprilie 1932 al revistei “Ilustrațiunea română” – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

Credințe legate de pasca, mielul și ouăle de Paști

Paștele este cea mai importantă sărbătoare a creștinilor. În noaptea de Înviere fiecare dintre noi purtăm în mână și în suflet o lumânare, simbol al Învierii, al biruinței vieții asupra morții și a luminii asupra întunericului și păcatului. Paștele este de asemenea un simbol al renașterii și al reînnoirii. Tocmai de aceea, această perioadă este una de primenire a caselor și a gospodăriilor.

În Săptămâna Mare se face curățenie generală în gospodării, curțile sunt măturate, șurile sunt curățate de gunoaie, gardurile sunt reparate. Casele trebuie “să strălucească de curățenie” pentru că ele "te blestemă dacă Paștile le prind necurățate". Masa pascală este un moment important pentru români. Înainte de masă membrii familiei se spală cu apă în care au pus un ou roșu, având credința că dacă vor face astfel vor fi sănătoși tot anul. Cina începe cu gustatul mâncărurilor sfințite, aduse de la biserică și continuă cu cele obișnuite. De pe masa de Paști nu trebuie însă să lipsească pasca, mielul și ouăle roșii.

Ouă de Paști - 1934

Un articol din anul 1934 al revistei “Ilustrațiunea Română” enumera câteva dintre ”Datinile și credințele de Paști” ale românilor:

“O dată cu Joia Mare se pășește în sărbătorirea Paștilor. Din acea zi sătenii nu se mai duc la munca câmpului; toți cei ai casei pregătesc cele trebuincioase pentru marea sărbătoare a Învierii. Pentru această sărbătoare, nevestele cele tinere și fetele își pregătesc cămăși noi. În unele părți ale țării, se cere ca întreaga cămașă să fie țesută și cusută în timpul postului celui mare. În Macedonia există o datină, ca fetele să-și coase cămașa când iese luna nouă înainte de Paști, căci atunci sărbătoarea Paștilor va fi cu belșug și toamna bogată în bucate.

Printre obiceiurile de Paști, în Moldova se mai menține și coptul pascăi. Iată cam care ar fi originea acestui obicei: Isus Christos, înainte de a fi prins și răstignit pe cruce, zise apostolilor săi, care până atunci mâncaseră pâine nedospită și nesărată, în decursul Paștilor, că de aici înainte la acea sărbătoare vor mânca copturi dospite și sărate. Cozonacii, mai ales în forma lungăreață, se fac de Paști pentru a aminti de sicriul în care a fost așezat trupul Mântuitorului. La ospățul de Paști un loc însemnat îl ține mielul fript, care trebuie sfințit împreună cu pasca și cu ouăle roșii în ziua de Paști. În unele locuri, pe la orașe mai ales, unde e greu să se ducă un miel întreg la sfințit, credincioșii fac un mieluț de unt, pe care-l sfințesc și pe care-l pun în mijlocul mesei de Paști. În Banat este datina, ca rămășițele și oasele mielului sfințit să fie îngropate la poalele unui măr sau păr sănătos, anume ca toată familia să fie în tot timpul anului ferită de boli.

De obiceiul ouălor roșii se leagă cele mai multe legende și credințe. Una dintre cele mai frumoase ar fi următoarea: Maica Domnului, chinuită de martiriul pe care-l suferea fiul ei Isus, răstignit, se duse cu un coș plin cu ouă, pe care vru să’l dea păzitorilor, pentru a-i îndupleca să înceteze cu torturile. Aceștia, în loc de milă, îl batjocoriră și mai tare pe Isus; în loc de apă îi deteră oțet și urzici ca să-și astâmpere setea. Maica Domnului văzând acestea, puse coșul cu ouă la picioarele crucii și începu a plânge în hohote. Sângele care picura din rănile sfântului răstignit căzu peste ouăle de la poalele crucii, împestrițând unele și umplând pe celelalte atât de tare, încât păreau că ar fi fost vopsite.

- De acum înainte să faceți și voi ouă roșii și împestrițate ca să vă aduceți aminte de răstignirea mea – a zis Isus, văzând cele întâmplate.

După ce a înviat Mântuitorul, Maica Domnului a fost cea dintâi care a făcut ouă roșii, pe care le împărțea de bucurie la toată lumea, anunțându-le fericirea ei prin cuvintele:

- Christos a înviat.

Ouăle roșii nu sunt deci altceva decât simbolul vărsării de sânge pentru răscumpărarea neamului omenesc de păcat. Petecul de cârpă cu care s'au șters ouăle de culori și de ceară, nu se aruncă, nici nu se arde. Femeile credincioase îl pun în blidul cu pască, și-l duc împreună au acesta la sfințit. Apoi îl păstrează și în timpului anului afumă cu această cârpă pe cei ce suferă de dinți, urechi, roșeață, bube sau pentru a lecui vitele.

Miei de vânzare
1934

Sosind Paștile, sătenii, atât cei ce merg la Înviere, cât și cei care rămân acasă, se spală într'un lighean în care, pe lângă apă proaspătă au pus și unul sau mai multe ouă roșii și câțiva bani de aur sau de argint. Oul trebuie să-i facă ușori, roșii și sănătoși ca oul, iar banii să le aducă mulți bani și să-i facă curați ca aurul sau ca argintul. De ciocnitul ouălor se leagă credința că toți cei care ciocnesc unul cu altul, se vor vedea și pe lumea cealaltă. Unele femei obișnuiesc să păstreze găoacele frumos vopsite ca pe o podoabă în casă. Circulă însă și superstiția că în această găoace s'ar ascunde dracul. În Bucovina, ouăle roșii pe care le-au ciocnit de Paști se folosesc în timpul anului ca leac contra mușcăturilor de șarpe iar altele la farmece de dragoste.

Alt obicei observat cu strictețe de Paști este acela al scăldatului. Tot românul caută ca Învierea să-l găsească curat sufletește și trupește. Fetele și nevestele merg în Dumineca Floriilor, în Joia Mare și în ziua de Paști dis-de-dimineață de se scaldă în râu, ca să fie drăgăstoase în timpul anului. În același timp se spală și de farmecele și de urâciunile care le-au fost aruncate de dușmani.

În Bucovina fetele spală în noaptea de Paști mai întâi, cu apă neîncepută, limba clopotului, apoi cu aceeași apă se spală în ziua de Paști pe obraz, ca să fie frumoase în timpul anului și precum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică așa să alerge și feciorii la dânsele.

În săptămâna Paști, se zice că porțile raiului stau deschise, iar ale iadului închise. Cine moare în această săptămână se zice că merge de-a dreptul în rai. Nu numai cel ce moare, dar și cel ce se naște în zi de Paști, mai cu seamă când se trag clopotele, e privit ca un om norocos pentru toată viața.”

Sursa: articolul “Datine și credințe de Paști” – semnat “Lc” – publicat în revista “Ilustrațiunea română” – numărul special de Paști din anul 1934 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

1 Mai – de la Armindeni la “Ziua Muncii”

DE ARMINDENI

Ziua de 1 Mai, numită în popor Armindeni, este cunoscută și ca “Ziua pelinului” sau “Ziua bețivului” (datorită superstiției conform căreia dacă bei vin roșu sau vin–pelin în această zi ți se înnoiește sângele).

De ziua vinului-pelin

În ajunul acestei zile românii transilvăneni aveau obiceiul de a pune la poarta fiecărei case câte o creangă verde de stejar. Semnificația acestui obicei era următorul: “se spune că, într-o seară, în timp ce Isus era găzduit într-o casă, cei care vroiau să-L prindă și să-L omoare au înfipt o creangă verde de copac în fața casei în care stătea, ca să o poată recunoaște a doua zi. Aceștia au găsit însă în dimineața zilei următoare câte o creangă asemănătoare în dreptul fiecărei case și, din această cauză, nu au putut să-L găsească și să-L omoare pe Mântuitor”. 

 

În popor se credea de asemenea că în ziua de Armindeni (la fel ca și în zilele de Sânpietru, de Sf. Andrei și de Sf. Ignat), se strâng “în cete - totdeauna fără soață - șapte sau nouă“ ielele (“suflete ale femeilor care au făcut vrăji cât au fost în viață”). “După ce se strâng – întotdeauna pe vârfurile munților ori pe unde sunt stânci mari, cum sunt bunăoară Pietrele Doamnei, joacă; altă nimic nu vorbesc, decât numai atât:

Nup,

Cinsnup,

În casa cu usturoi nu mă duc!

De aceea e bine ca în zilele pomenite mai sus să se ungă ușorii de la ușa casei cu usturoi și fiecare om să poarte usturoi la dânsul în aceste zile”. (1) 

Pentru a alunga strigoii, “bihorenii, la Arminden, ies afară și strigă:

Cine strigă,

Dracu-l frigă

Pe frigare

De cea mare!”(1)

“În Țara Românească, Armindenul era prăznuit din timpuri străvechi. În dimineața zilei de 1 Mai, cârciumarul bătea canaua la butoiul cu pelin, în prezența unor cunoscători, cari aveau de apreciat dacă negustorul a pus prea puțină sau prea multă peliniță, adică buruiană de pelin, în vinul adus de pe la Drăgășani sau de la Odobești. În acea zi nu se bea decât pelin și toată lumea pleca la iarbă verde cu un miel viu, care era sacrificat acolo, apoi fript în proțap. Pe vremea lui Alexandru Vodă Mavrocordat boierii ieșeau la kioskuri, cum era moda pe atunci, la Cotroceni, la Filaret… Numai Doamna, mai romanțioasă, se pierdea prin păduricea Sf. Elefterie, din care n'a mai rămas azi decât numele, cu care s'a botezat podul banal de pe Dâmbovița și unde odinioară era codru…” (2)

De Armindeni, la iarbă verde

Citește mai mult... »

Mărțișorul: de la o firfirică găurită la pandantivul cu briliante

Mărțișorul - un micuț obiect prins în piept cu un șnur alb-roșu - simbol al primăverii, al renașterii naturii și al speranței, dăruit celor dragi pentru a le aduce noroc. “Mărțișorul e un simbol al focului și al luminii, deci și al soarelui. Poporul nostru îl cunoaște și îl ține în mare cinste, și îl poartă copiii, fetele și mai rar nevestele și flăcăii, fiindcă el e crezut ca aducător de frumusețe și de iubire” – spunea George Coșbuc.

Citește mai mult... »

De Bobotează – odinioară

În Țările Române de odinioară, Boboteaza sau Iordanul era considerată cea mai mare sărbătoare religioasă după cea de Înviere și ca urmare sărbătorirea acestei zile se făcea cu fastul de rigoare. Festivitățile aveau concomitent un caracter religios și unul popular, prilejuind în același timp și cea mai mare serbare ostășească a țării.  

 

Manifestările debutau în ajunul Bobotezei când “era obiceiul ca săvârșirea slujbei bisericești ‹‹sfeștania cea mare›› să se facă de un episcop sau de un arhiereu. Vodă, după slujbă, se ducea la spătărie – adică în sala scaunului domnesc – unde primea pe Mitropolit, pe boieri și pe arhierei. Atunci se duceau preoții Curții și protopsaltul și alți cântăreți și cântau troparul și condacul praznicului. Toți, de la Vodă, fii acestuia dacă erau de față, până la Mitropolit, și boierii ascultau cântarea în picioare. După aceea preotul care slujise liturghia dădea crucea Mitropolitului care o săruta. Venea rândul lui Vodă care săruta și dânsul crucea și era stropit cu agheasmă. La fel erau stropiți și fii sau neamurile lui Vodă. În vremea aceasta tunurile bubuiau afară și muzica ostășească începea să cânte. Arhiereii sărutau la rândul lor și ei crucea, iar diaconul Curții Domnești ținea o mică cuvântare. După aceea veneau egumenii de la mănăstirile bucureștene cu daruri și făceau urări lui Vodă.” (1) Plocoanele constau de obicei în “vulpi, iepuri, brânză de bivoliță și pește, căci Vodă în ajunul sfintei sărbători nu mânca carne. Pe atunci postul era post, chiar și în curtea lui Vodă (să-l fi ferit sfântu’ să afle Mitropolitul că n'a postit!)." (2).

Ziua se termina bineînțeles cu un mare ospăț dat la spătărie. La acesta participau Vodă, Mitropolitul, boierii, egumenii și călugării:

“Mare masă mi-e întinsă

Și de mari boieri cuprinsă,

De boierii sfatului,

Stâlpii Țarigradului

Sfetnicii'mpăratului.

Dar la masă ce mănâncă?

Numai știucă și păstrungă

Și galbenă caracudă

Cu pește d'ăl mărunțel,

Mor boierii după el.

Din pahare ce'mi înghit?

Vinul alb și rumenit

De la vii moldovenești

Din podgorii muntenești,

Și din pivnițe Domnești.” (2)

Citește mai mult... »

Magia Bobotezei

Boboteaza e ziua în care se botează pământul și apele. E ziua în care în toate orașele și satele României Mari se organizau procesiuni - conduse de preoți și de conducătorii obștilor - până la un lac, o gârlă sau la o apă curgătoare pentru a înmuia crucea sau prapurii în apă, pentru sfințirea acesteia și alungarea duhurilor necurate. În unele locuri se arunca crucea în apa înghețată și tineri curajoși se aruncau între sloiuri pentru a o culege și pentru a scăpa astfel de păcate.

Cortegiul condus de patriarhul Miron Cristea
 în drum spre Dâmbovița - Boboteaza anului 1932

Noaptea de Bobotează e una încărcată de magie conform credințelor populare. E o noapte plină de vrajă în care cerurile se deschid, în care comorile ard și în care animalele prind glas. E noaptea în care care fetele de măritat urcă pe câte o movilă și își ciulesc urechile ca să audă de unde vine primul lătrat de câine și să afle astfel din ce parte le va veni ursitul. E noaptea în care fetele mari își văd ursiții în oglindă, în apa sfințită sau în forma plumbului proaspăt topit. Sigur că o parte a acestor obiceiuri sau păstrat sau că altele au început să fie reînviate în anii de după 1989. Dar noi nu mai credem în vraja acelor ritualuri și practici magice. Din fericire? Din păcate?  

Pregătiți să scoată crucea din Dâmbovița - 1932

Pentru că o mare parte dintre credințele si superstițiile poporului român legate de sărbătoarea Bobotezei s-au pierdut în negura vremii, am selectat câteva dintre acestea din lucrarea semnată de marele nostru etnograf și folclorist Arthur Gorovei  și publicată sub egida Academiei Române în anul 1915 - “Credințe și superstiții ale poporului român”:

Patriarhul Miron Cristea înmânând crucea
 Regelui Carol al II-lea spre a fi aruncată
 în Dâmbovița - 1932

Cine se aruncă în apă în ziua de Bobotează se vindecă de orice boală. Din ziua de Bobotează, șase săptămâni, toate apele sunt curate și sfinte, chiar și în vârful muntelui.

Când vine popa cu căldărușa la Bobotează, fetele mari își iau mărgelele de la gât și le pun în pragul ușii ca să treacă popa peste ele. Le pun apoi la gât din nou dacă vor să se mărite curând.

În ajunul Bobotezei e rău de moarte dacă aperi pe popă de câini.

Dacă vreo femeie nu are prunci și vrea să aibă, atunci la Bobotează, când preotul sfințește apa, ea trebuie să ia mai întâi apa sfințită; acasă își va face pogace cu apă sfințită și o va mânca cu bărbatul.

Cine nu mănâncă nimic în ajunul Bobotezei, va avea noroc tot anul.

Nu este bine să scoți gunoiul măturat din casă în ajunul Bobotezei ca să nu scoți norocul din casă.

Fetele de măritat să postească în ajunul Bobotezei și din mătăuzul popii să-și rupă un fir și să îl pună noaptea sub perină ca să își viseze ursitul.

Căutarea crucii în apă - 1937

Seara, în ajunul Bobotezei, fetele pun busuioc prin gard. Fetele al căror busuioc va fi dimineață brumat vor lua un bărbat bogat; fetele care vor găsi busuiocul nebrumat vor lua un sărac.

În seara de Bobotează, vitele vorbesc între ele și își destăinuiesc unde se află comori ascunse în pământ, comori care vor arde în acea seară.

Pentru ca să nu te prindă frigurile, durerile de cap, de piept sau de stomac, e bine ca la Bobotează, când se afundă steagul în râu, să te speli cu apă din râu, căci așa vei fi tot anul sănătos.

Venind preotul de Bobotează în casele creștinilor, este rugat de gospodine să șadă puțin, ca să stea și cloștele în primăvară pe ouă și să scoată pui.

Când cad fetele pe neștiute în ziua de Bobotează, este semn că se vor mărita curând.

Bătrănul Lungu prinzând crucea sfințită
pentru a... 48-a oară - în anul  1929

Se credea că lupii atacă oamenii numai până la Bobotează, și că de atunci începând nu mai sunt periculoși pentru oameni.

La Bobotează, pruncii înconjurau cu clopoței casa și grajdurile ca să nu se apropie șerpii.

Să nu spui colinde sau Plugușorul după Bobotează ca să nu îți curgă urechile.

Cine va vedea cerurile deschise în noaptea de Bobotează, va fi drept înaintea lui Dumnezeu.

 

 

Citește mai mult... »