De ieri și de azi

Recomandări:

“Călătoriile Eroului necunoscut”

Regele Ferdinand al României legifera prin Decretul Regal nr. 1913 din 26 aprilie 1920: “Comemorarea eroilor căzuți în război se va face, în fiecare an, în ziua Înălțărei Domnului nostru Isus Christos, din luna Mai, când floarea este mai bogată. Această zi se decretează ca sărbătoare națională și va fi serbată în toate comunele țărei printr’un parastas, prin procesiuni și serbări cu caracter național și patriotic după un program stabilit de societatea “Mormintele eroilor căzuți în război” și la care vor lua parte toate instituțiile de stat și particulare” (1).



Trei ani mai târziu, luând exemplul autorităților franceze, Guvernul României “a hotărât desgroparea osemintelor „Ostaşului necunoscut" şi înmormântarea lor de veci în capitala ţării, la Bucureşti, în ziua de 4/17 Mai 1923, într'un mausoleu în faţa Muzeului Militar din parcul Carol.”(2) Ca urmare, în primăvara anului 1923 au fost organizate o serie de manifestări emoționante care au marcat ridicarea monumentului care urma “să amintească urmașilor jertfa celor care au înfăptuit Întregirea”: “un mormânt al “Eroului Necunoscut", înaintea căruia să îngenuncheze și orfanul, al cărui părinte și-a dat sufletul prin tranșee neștiute, și mama al cărei fiu nu s'a mai întors și pe care zadarnic l-a adăstat, și femeia al cărei soț a rămas pierdut, fără nume, pe câmpul de luptă”.(3)

Alegerea osemintelor „Ostaşului necunoscut"

Procedura stabilită pentru alegerea osemintelor care urmau să reprezinte “Eroul necunoscut” a fost una aparte. “Foaia Diecezană” din 7 mai 1923 consemna: “Pentru alegerea rămăşiţelor „Ostaşului necunoscut", destinat a fi transportat la Bucureşti, s’a hotărât să se ridice rămăşiţele a câte unuia dintre ostaşii necunoscuţi de pe câmpurile de luptă: Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, Tg. Ocna, Jiu, Prahova, Bucureşti, Dobrogea, Ardeal şi Basarabia. Osemintele odată alese au fost aşezate în sicrie de stejar, căptuşite cu tablă de zinc; toate de acelaşi model şi mărime. Desgroparea s'a făcut după datinele creştineşti şi cu onoruri militare. Sicriele au fost transportate apoi la Mărăşeşti şi depuse în biserica de acolo”.

Cele 10 sicrie deshumate de pe câmpurile  de luptă
 în drum spre biserica din Mărășești
La biserica din Mărășești, orfanul de război în vârstă de 13 ani Amilcar C. Săndulescu a ales unul dintre cele 10 sicrie pentru a fi depus în mormântul Eroului necunoscut din București. Aceiași publicație relata:

După serviciul religios d. gen. Mărdărescu, ministrul de război, s'a dus lângă micul Amilcar Săndulescu, orfan de război, elev în clasa I-a a liceului militar din Craiova şi cel mai sârguitor şi mai cuminte şcolar din clasa I-a a tuturor gimnaziilor şi liceelor militare din ţară. Ministrul de război l-a luat de mână pe micul orfan şi împreună au înconjurat cele două şiruri de sicrie. Apoi elevul Săndulescu a fost lăsat să aleagă singur coşciugul cu osemintele Soldatului necunoscut. Tremurând de emoţie, orfanul a pornit încetişor pe lângă sicrie... În biserică se făcuse o linişte mormântală... Copilul ajunse la rândul al 2-lea de sicrie, se opri în dreptul celui de al 4-lea şi al 5-lea coşciug, ezită o clipă, apoi, cu glasul înecat de lacrimi:
- Acesta e tatăl meu!
Şi îngenunchie, spre a rosti o rugăciune. Plângeau generalii, Mitropolitul, preoţii, soldaţii, elevii şcoalelor. Liniştea fu întreruptă de suspine şi de murmurul glasului micului orfan, care, plângând, se ruga pentru tatăl lui...”.

Amilcar C. Săndulescu
Osemintele Eroului Necunoscut au fost transportate la București cu onoruri militare. Trenul special “în drumul său spre Bucureşti s'a oprit în toate staţiile şi pretutindeni a fost întâmpinat cu flori şi coroane de cătră autorităţi, cler, școale, invalizi, orfani şi văduve de război”.(2)

Ceremonia de la Gara de Nord

Locuitorii capitalei au pregătit o primire triumfală rămășițelor Eroului Necunoscut. În ziua de 2 mai 1923 “străzile oraşului erau împodobite cu drapele naţionale, covoare, flori şi verdeaţă. De-a lungul străzilor erau înşiraţi elevii şi elevele şcoalelor din capitală. În piaţa gării erau aşezate trupele designate, delegaţii invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război şi a foştilor luptători. Pe peronul gării au luat loc casele civile şi militare ale M. S. Regelui şi A. S. R  Principelui moştenitor, membrii guvernului, înaltul cler, generalii, ataşaţii militari străini, înalţii demnitari ai statului, cavalerii ordinului „Mihai Viteazul" şi compania de onoare cu muzică şi drapel”. Dupa oficierea unui scurt serviciu divin pe peronul Gării de Nord, sicriul învelit în drapelul național a fost transportat, pe un afet de tun tras de 8 cai, până la Biserica Mihai Vodă: “Cortegiul s'a pus în mişcare la orele 17, parcurgând străzile Griviţei, Victoriei, b-dul Elisabeta, b-dul Schitu Măgureanu, b-dul Principele Mircea, strada Arhivelor până la biserica Mihai Vodă. Pe tot parcursul staţiona un public imens. Ferestrele şi balcoanele caselor erau arhi-ocupate. Felinarele de pe străzi ardeau, iar clopotele tuturor bisericilor sunau.”(2)

Ziua de 3 mai 1923 a fost una în care locuitorii Bucureștiului și-au adus omagiul Soldatului necunoscut: “Mii de cetăţeni au defilat prin faţa sicriului. Toţi elevii şcoalelor, conduşi de profesori, au adus prinosul lor de recunoştiinţă „Ostaşului necunoscut", depunând pe sicriu jerbe de flori. Au depus coroane autorităţile civile şi militare şi societăţile din Capitală şi ţară. Coroanele nu mai încăpeau în biserică, și au fost aşezate în jurul bisericii şi pe locul din faţa intrării.” (2)

Ceremonia solemnă din Parcul Carol

În dimineața zilei de 4 mai 1923 o mare de oameni aștepta cu sufletul la gură să participe la ceremoniile organizate în parcul Carol. Cortegiul funerar care a însoțit sicriul cu osemintele Eroului necunoscut a sosit pe terasa din fața Muzeului Militar în jurul orei 11. În fața terasei fuseseră ridicate două tribune pentru oficialități: înalţi demnitari ai statului, ofițeri, reprezentați de seamă ai clerului, presei, corpului diplomatic. Fațada muzeului era pavoazată cu “drapele enorme”. Iată cum a decurs ceremonia din ziua de 4 mai 1923, conform unei relatări din presa vremii:

Relatarea din "Adevărul" a ceremoniei din Parcul Carol
La ora 11 şi jum. au sosit Regele, Regina, principesele Elena, lrina şi Ileana, însoţiţi de aghiotanți. Întru întâmpinarea familiei regale au ieşit: principele Carol, d. general Mărdărescu, ministru de război, Mişu, ministrul palatului, generalul Holban, etc., care au condus familia regală în faţa mausoleului. Regele poartă în mână sceptrul de aur. Sicriul a fost coborât de pe afet de către aceiaşi patru ofiţeri, cari l-au coborât din tren în ziua de 2 Mai. El a fost aşezat lângă mormânt, între patru lumânări. La trecerea ofiţerilor ce purtau sicriul, regale şi ofiţerii au salutat milităreşte şi  întreaga asistenţă s'a descoperit. Un ofiţer superior, cavaler al ordinului „Mihai Viteazul" a luat de pe carul mortuar coroana depusă de Rege şi a adus-o la mormânt. Regele a depus-o cu mâna sa pe sicriul Eroului necunoscut. Familia regală a trecut apoi lângă mausoleu, între membrii guvernului şi ofiţerii superiori. Regele a trecut apoi în dreapta sicriului şi a rostit următoarele cuvinte: ‹‹ Toată suflarea românească a venit azi să cinstească pe Eroul necunoscut, săvârşit pentru întregirea neamului. Toate inimile bat pentru eroii lor iubiţi. Înaintea locaşului de veci al Ostaşului necunoscut Ţara întreagă se prosternează. Tu eşti al neamului întreg, căci tu reprezinţi şi pe cei mari şi pe cei mici, care au murit pentru ţară. Generaţiile viitoare vor binecuvânta mărirea şi înălţarea neamului, închinându-se la groapa ta. ››

Vocea Regelui tremură uşor de emoţie şi lacrimile sunt gata să-i umple ochii. Regele a depus apoi pe sicriul Eroului medalia „Virtutea Militară". De asemeni, reprezentanţii Statelor aliate au depus decoraţiile de război, ca supreme omagii din partea generoaselor ţări prietene nouă, pentru Ostaşul necunoscut. Mitropolitul Primat Miron Cristea, împreună cu înaltul cler, oficiază serviciul religios. Trupele şi întreaga asistenţă s'au descoperit. Dl. I. I. C. Brătianu, primul ministru, a înaintat în dreapta sicriului şi emoţionat a rostit un omagiu Eroului, arătând recunoştiinţa, ce datorează ţara Eroului care simbolizează pe toţi acei cari, anonimi, au căzut vitejeşte pe câmpul de luptă, pentru întregirea Neamului.

Mormântul Eroului necunoscut - 1938

Corul mitropolitan intonează „Vecinica pomenire". La ora 12 precis, gornistul a sunat „Drepţi". Trupele au luat arma „pentru onor", iar întreaga asistenţă a păstrat timp de două minute o linişte solemnă şi impresionantă. De pe terasa muzeului, scăldată în raze triumfale de soare, care sporesc strălucirea ceremoniei, se vede grădina până în fund, până la poarta parcului, şi mai departe oraşul, până în zare. Pe alei, mulţimea imensă a înmărmurit în reculegere sufletească. Şi fiecare şi-a adus aminte de mortul său, rămas acolo, pe câmpul de luptă. După cele două minute, gornistul a sunat „repausul". Pe întregul cuprins al României s'au respectat aceste minute de linişte şi pietate, ca un suprem omagiu adus maselor de anonimi ce s'au jertfit pentru ţară. Trenurile, uzinele, vehiculele, pietonii, s'au oprit păstrând tăcere.

După trecerea acestor momente de linişte, muzica militară a întonat „Rugăciunea” iar sicriul a fost coborât în lăcaşul de veci de către aceia care l-au transportat până la mormânt. Din clipa aceea, o baterie de artilerie grea aflată la turnul lui Ţepeş, a început să tragă 101 lovituri. Florile sunt aşezate preste sicriul Eroului, în groapă. Aliaţii depun coroane. Apoi, s'au perindat prin faţa sicriului miniştrii statelor aliate, însoţiţi de ataşaţii militari, depunând coroane şi salutând pe Eroul român. Statele-Unite, Franţa, Anglia, Cehoslovacia, Serbia, Grecia, Japonia, Italia, Polonia, etc, au adus omagiile lor. Coroanele sunt de aur şi argint, ca acele depuse de Serbia de pildă, şi de splendide flori naturale. Drapelele salută. În urmă drapelele oştirei însoţite de şefii de corpuri şi de comandanţii de divizii, au dat ultimul salut „Ostaşului Necunoscut". Principele Carol a însoţit drapelele grănicerilor. O văduvă şi trei orfane de război au adus flori Eroului mort pentru ţară şi au plâns pe mormântul lui. A urmat apoi defilarea trupelor înaintea mormântului „Eroului Recunoscut". (2)

Călătoriile Eroului necunoscut

Mormântul “Eroului necunoscut” nu a rămas uitat în perioada interbelică. În fiecare an, în ziua de „Înalțarea Domnului” aici se organizau manifestări importante. În anul 1927 a fost construit în  Parcul Carol - după planurile sculptorului Emil Willy Becker – ansambul monumental pe care îl cunoaștem. Tot cu ocazia ceremoniilor din anul 1927 a fost aprinsă lângă mormând o candelă a cărei flacără ardea în permanență. În anul 1934, lângă mormânt, a fost ridicată și sfințită o cruce.


Crucea comemorativă sfințită în anul 1934
Nu a fost dat însă ca rămășițele “Eroului necunoscut” să se odihnească în pace. În anul 1958 regimul comunist a demontat mormântul și a strămutat pe ascuns sicriul cu osemintele ce reprezentau “Ostașul necunoscutși le-au mutat în fața Mausoleului de la Mărășești. Eroul necunoscut a trebuit să facă loc cavourilor construite pentru noii conducători ai țării: în Parcul Carol a fost amenajat “Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism” care adăpostea criptele a trei reprezentați de seamă ai comunismului din România: dr. Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej, dr. C. I. Parhon. Sicriul cu osemintele Ostaşului Necunoscut a fost readus în Parcul Carol abia în anul 1991. În 25 noiembrie 2006 a avut loc ceremonia strămutării Mormântului Ostaşului Necunoscut la locul inițial, din anul 1923, pe explanada din faţa actualului Memorial al Eroilor Neamului.

Surse:

(1)  “Monitorul Oficial” din 26 aprilie 1920
(2) articolul “Ostașul necunoscut” – publicat în “Foaia diecezană” – numărul din 7/20 mai 1923
(3) articolul “15 ani de la înhumarea Eroului necunoscut” – semnat “Cr. Preda” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 1 iunie 1938
(4) Oficiul Național pentru Cultul Eroilor – articolul Mormântul Ostașului Necunoscut



Citește mai mult... »

“Alegeri în 1911” sau “Ce s-a schimbat în România în ultima sută de ani”

Am evitat multă vreme să scriu articole despre viaţa politică a vremurilor trecute. De ce? Pentru că, în bună parte, lumea politică de astăzi este o copie a celei din prima jumătate a secolului trecut. O copie nereuşită însă, care a preluat doar năravurile, fără a “crea” o clasă selectă de mari oameni politici. Citind articolele din gazetele de ieri am deseori impresia că ele sunt de fapt publicate pe site-urile de știri de azi. Multe dintre acestea sunt atât de actuale încât, dacă le-am transcrie și nu am preciza data publicării, ajustând uşor exprimarea sau ortografia şi schimbând câteva nume de partide sau de oameni politici apărute în text, puţină lume şi-ar da seama că sunt scrise acum 100 de ani. O sa încerc azi un experiment, ajutat de câteva texte publicate în revista “Furnica” în anul 1911 – în timpul campaniei electorale. Să vedem ce-o sa iasă!

29 decembrie 1910:


În urma demisia guvernului liberal prezidat de I.I.C. Brătianu s-a format un guvern conservator condus de P.P. Carp. “Furnica” scria despre părăsirea puterii de către liberali:


Romanţa de adio

“Mă duc!... Şi patru ani, Putere,
N’or să te vadă ochi-mi’trişti!
Tu mă trădaşi, ca o muiere,
Cu bunii mei amici carpişti.

În van am încheiat cartele
Cu ei!... Au fost mai diplomaţi:
Eu le fui frate în răzbele,
Azi ei nu vor să-mi fie fraţi! (...)

Tu, după patru ani, Putere,
Ştiu bine, iar o să mă chemi;
Dar, pân’atunci, câtă durere!
Ce chin în cursul astei vremi!...

...Mă duc, Putere dragă... Însă,
Când m’oi chema iaraşi la sân,
În braţe n’ai să mai fii strânsă
Ca azi!... Atunci voi fi bătrân...”
(Tarascon - “Furnica” din 6 ianuarie 1911)

Au urmat mişcările obişnuite din societatea românească - de ieri şi de azi: funcţionarii publici numiţi de liberali, deşi teoretic inamovibili şi în acea vreme, au fost înlocuiți de noua putere, conservatoare:

Corul funcționarilor:
- Curios! Suntem inamovibili și totuși de mișcăm!
Părăsirea puterii de către liberali a fost însoţită bineînţeles de trădări. Membrii partidului care nu vroiau să renunţe la putere săreau dintr-o barcă politică în alta (erau numiţi pe atunci “transfugi politici”):

Candidatul transfug

“Pentru partid, e-adevărat,
Eu niciodată n’am luptat;
Dar dacă’n timpuri de război
deviza mea fu “Înapoi !”,
Când este vorba de plăcinte,
Eu strig energic: “Înainte !”
Şi d’aia azi, cum aţi aflat,
Sunt candidat de deputat!

Nu’s muncitor, nu’s talentat,
Nu sunt măcar nici... devotat,
Deoarece în zece ani
De zece ori schimbai macazul;
Pe-ai noştri “hoţi”, “mişei”, şnapani”,
Eu îi numeam!... Dar azi necazul
Meu a trecut. M’au împăcat:
Sunt candidat de deputat !”
(Kiriak Napardajan - “Furnica” din 20 ianuarie 1911)

Bineînţeles că migraţia politică a fost însoţită de critici vehemente şi de acuzaţii de trădare. Se vehicula chiar, din ce în ce mai des, hotărârea de a se adopta o lege care să interzică trecerea “dintr-o barcă politică într’alta”. Din păcate, după alegerile din februarie 1911, politicienii au uitat să emită un astfel de act legislativ. Şi mereu, problemele urgente impuse de guvernarea ţării, au amânat decizia politică de a interzice migraţia politică. 

Transfugul

“Contra transfugilor politici
Aud azi fel de fel de critici.
Ba că transfugul e-o lichea,
Ba-i şarpe încălzit la sân....
Să-i legi de coad’o tinichea!
Slugoi ce vinde pe stăpân!...

Să cread’aşa gogoşi solemne
Hamali sau tăietori de lemne!
Dar eu, om cult, care nu sug
Din biberonul DOICEI-STAT,
Întotdeauna pe transfug
Pân’la pământ l’am salutat .

Transfugul ce-i la urma urmei ?
Oaie ieşind din frontul turmei!
Când face-o oaie-aşa ceva,
Ea face-un mândru gest! Declar
C’admir pe oaia ce nu vrea
Să mai urmeze pe măgar!...

Ş-apoi, din alt punct de vedere:
Higiena oare nu ne cere
Să primenim cămaşa des?
Transfugul ledăpând păreri,
Convingeri, cred c’aţi înţeles:
Îşi schimbă rufele de ieri!

Transfugul pe de altă parte,
De’un vechi partid când se desparte,
Îl doare’n suflet – biet martir!
Noul partid se’ncearcă’n van
Să şteargă crudul suvenir
Svârlindu-i un groscior ciolan!

Vedeţi, că’n orişice privinţă
Transfugul este o fiinţă
Interesantă’n orice caz.
Nu merită nici un afront
Când, practic schimb’al său macaz
Politicesc, taman la pont!

El, în a zoologiei scară,
E-o speţa intermediară:
Şi rozător - şi parazit,
Transfugul e un animal
Simbolizând desăvârşit
Morala-n timpul actual!”
(Contele de Tekir-Ghiol
“Furnica” – 10 februarie 1911) 

A fost fixată data alegerilor: 16 februarie 1911. Partidele şi-au desemnat candidaţii şi... a început campania electorală. Bineînţeles, candidaţii aleşi de partide erau cei mai patrioţi, cei mai cinstiţi şi cei mai competenţi dintre români:
 
Furnica 1911
 -D-le Prefect am venit să-ți cer
pentru bărbatul meu un simplu scaun de deputat
 și dumneata îmi oferi o cogeamite canapea!...

Campania politică şi desfăşurarea alegerilor din 1911 e deja un alt subiect, pe care ar fi păcat să nu îl “dezvolt” separat. Vă fac doar puţin curioşi, sper: iată cum caracterizează campania electorală şi alegerile din anul 1911 revista “Furnica”, în articolul semnat Gheorghe Biciuşcă: “Aşa poreclita “alegere a reprezentanţilor Naţiunei de către voinţa liberă a poporului Suveran” a fost întotdeauna în România o sfruntată “minciună convenţională”. (...) Regretăm sincer alegerile bajbujuceşti, cu bande de ciomăgaşi, cu morţi care votează, cu şarlatania “suveicei”, cu conştiinţe cumpărate sau violentate”.

Furnica 1911
O noua metodă de a aduce oamenii la vot în... 1911

Sursa informaţiilor şi a caricaturilor: numerele din ianuarie – martie 1911 ale revistei “Furnica” citite din colecția digitală a Bibliotecii Digitale a Bucureştilor.


Citește mai mult... »

Maria Filipoiu - RECURS LA UNIRE


Cartea de publicistică istorico-literară – Recurs la Unire  este închinată Centenarului Unirii  și memoriei patriotice a celor care s-au jertfit ori au luptat pentru înfăptuirea idealului românilor – Mare Unire din 1918, ideal ce se dorea a fi milenar, dar conjuncturile istorice l-au curmat după numai 22 de ani (România Mare - 1918-1940), stat unitar destrămat în urma tratatului politic dintre Germania nazistă și Rusia stalinistă, prin care Basarabia revenea Rusiei, în urma „Ultimatului" Uniunii Sovietice din 26 iunie 1940. (extras din recenzia Recurs la unire - Maria Filipoiu)


Fragment din cartea „Recurs la Unire” de Maria Filipoiu:

„Marea Unire din 1918 a fost procesul istoric în urma căruia toate provinciile istorice locuite de români au fost unite în cuprinsul aceluiași stat național - România, ulterior denumit Regatul României.   
Etapele preliminare au fost Mica Unire din 1959 (a Țării Moldovei cu Țara Românească) și dobândirea independenței (în urma războiului din 1877-1878), pe fondul renașterii naționale a poporului român, pe parcursul secolului al XIX-lea. Unirea Basarabiei, a Bucovinei și a Transilvaniei cu Regatul României - Vechiul Regat, a dus la constituirea României Mari.  
În cadrul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, convocată la 1 decembrie 1918, de către Marele Sfat Național Român, prin Consiliul Național Român Central, de la Arad, la care au participat 1228 de deputați, s-a votat „Rezoluția de la Alba Iulia”, prin care se pecetluia Unirea Transilvaniei cu Regatul Român, denumit „Regatul Român Unit - România Mare”.  


În anul aniversar – Centenarul Marii Uniri, ideea reunirii Republicii Moldova cu România, deși neasumată de niciunul dintre cele două state, este prezentă în discursuri publice, care se dovedesc sterile fructificării năzuinței popoarelor din ambele țări surori. Sunt român de viță veche și-mi iubesc patria-mamă, cu toată ființa mea, până în ultima clipă a vieții. Din dorința reîntregirii patriei în vechile hotare i-am dedicat zeci de poezii în Recurs la Unire, cu ocazia aniversării Centenarului Marii Uniri, și sinteze istorico-literare, carte în care mi-am lăsat parte din sufletul menit acestei vieți, pentru care îmi doresc același impact emoțional din partea cititorului iubitor de patrie, de tradițiile strămoșilor și de gloria înaintașilor."

Citește aici poezii din volumul: Maria Filipoiu – Recurs la Unire
Volumul poate fi comandat online aici: Maria Filipoiu - RECURS LA UNIRE


Citește mai mult... »

Noaptea farmecelor

În credința populară, noaptea care precede ziua Sfântului Andrei este considerată ca fiind una dintre cele mai prielnice perioade pentru practicarea farmecelor de dragoste. E noaptea în care se poate trece hotarul dintre lumea noastră și lumea celor nevăzute. E noaptea strigoilor și a lupilor: 

Zgomot trist în câmp răsună!
Vin strigoii, se adună,
Părăsind a lor sicrie.
Voi, creştinelor popoare,
Faceţi cruci mântuitoare,
Căci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfântului Andrei!

(Vasile Alecsandri – “Noaptea Sfântului Andrei”)


Tocmai pentru că urmează o noapte cu totul specială, o să vă ofer un fragment din capitolul dedicat nopții Sf. Andrei  din volumul “Sărbători, tradiții, ritualuri, mituri…” scris de o prietenă a blogului, d-na Julia Maria Cristea“Noaptea de ajun precum și ziua de Sf. Andrei, se crede că este prielnică anumitor practici și farmece de dragoste. (…) Astfel, în unele localități, când fetele sosesc acasă de la Păzitul usturoiului, seamănă un cățel de usturoi priveghiat toată noaptea, într-un cocoloș de aluat nedospit, denumit Colacul lui Andrei. După felul în care încolțește și crește acest usturoi, se fac pronosticuri de măritiș. Acest ritual este deosebit de variat, în funcție de regiunea unde se practică. În satele din Bucovina, ca să-și vadă ursitul, fetele își puneau seara sub pernă 41 de fire de grâu, iar când se culcau, spuneau ...citește continuarea aici.... 




Citește mai mult... »

Ce-i trebuie României…

“Boala  de  care  suferă  societatea
 românească  e lipsa de caractere”
Nicolae Iorga


Ce-i trebuie României ca să progreseze cu adevărat? De ce România – o ţară atât de bogată din punct de vedere al resurselor de care dispune – a fost întotdeauna şi este şi azi este una dintre cele mai sărace ţări ale Europei? Nu de azi şi nici de ieri – ci de atâtea secole, din vremurile în care s-a născut tristul vers al unei doine: “Săracă ţară bogată!” Sunt întrebări la care au încercat să răspundă bunicii noştri şi la care căutăm încă răspunsuri noi, cei de azi. Am găsit câteva posibile explicaţii într-un articol publicat de “Realitatea Ilustrată” în 9 decembrie 1936 şi într-un desen semnat A. Murnu şi publicat de revista “Furnica” acum un secol, în numărul din 3 februarie 1915 (desen “adus la zi” şi la fel de actual în anul 2015). O bună parte dintre răspunsurile de atunci sunt valabile şi astăzi. Aşadar, să vedem ce-i trebuie României ?...

Lupte politice nu, în nici un caz!

"Ceea ce ne îmbâcseşte viaţa, ne acoperă magica trecere a anotimpurilor, fosforescenta defilare a orelor şi spectacolele infinite ale soarelui peste munţi, şesuri şi oraşe sunt amărâtele de patimi politice de care suntem cuprinşi, târâţi fără voia noastră. Nu ştim dacă o scuturare energica a fiinţei lăuntrice, din dorinţa de a scăpa de vermina meschină, care a năpădit sufletele noastre, ar mai fi în stare să ne redea curând prospeţimea vederii şi simţirilor pierdute…

Luptele politice cari s'au întins ca o pecingine pe întreg cuprinsul ţării noastre se dovedesc mai curând lupte între persoane, interesând vanităţile persoanelor, ambiţiile persoanelor, poftele de răzbunare ale persoanelor politice. Luate cu de-amănuntul persoanele politice cele mai serioase nu pot avea păreri fundamentale prea deosebite cu privire la destinele ţării  noastre şi cu toate acestea n'a mai rămas cetăţean, în biata noastră Românie, care să nu viseze întruniri politice şi care să mai poată avea vreun sentiment - de tată, de prieten sau de fiu - neîntinat de zoaiele patimilor politice.
 
De ce nu mergea înainte
 "căruţa României" în anul 1915?
Nu te mai întreabă nimeni ce carte ai învăţat, ce muncă îndeplineşti şi dacă te pricepi la această muncă, dacă îţi creşti bine copiii şi îţi ocroteşti părinţii sau prietenii în nevoie ci:
- Ia spune, neică, e adevărat ce se aude, că te-ai înscris în partidul lui Nea Isprăvitu?
- Nu, dragă, sunt calomnii de-ale adversarilor! Sunt tot membru devotat al partidului lui Conu Pipă-Lungă!...
Asemenea discuţii le auzi în tramvai, pe stradă, în tren, în camerele de aşteptare ale ministerelor, pretutindeni. Nici măcar lupte sociale nu ne trebuie, în România de azi. S'a înţeles în sfârşit că nu pot fi oameni cinstiţi funcţionarii publici - care având de ţinut o familie grea - primesc numai cinci mii de lei pe lună; s'a văzut că lucrătorilor salariaţi cu o lefuşoară de mizerie nu li se pot cere opt ore de lucru şi nici un lucru de calitate şi astfel în chip fatal, fără sbuciume şi vărsări de sânge, poate că se va face pe'ncetul o echilibrare mai dreaptă a forţelor sociale.
Dar ceea ce ne trebuie neaparat şi numaidecât, e o nouă gospodărire a ţării. Acolo unde au fost în joc interese personale, s'au realizat în ultimii ani miracole de construcţie. Avem fabrici care pot produce în cantităţi impresionante ţesături tot atât de fine ca cele din Anglia, parfumuri tot atât de savuroase ca cele din Franţa, mătăsuri de delicateţea celor japoneze. În oraşele mari ale ţării şi mai cu seamă în Capitală s'au clădit palate şi block-housuri de mărimea şi fastul celor de la New-York sau Paris. Acest avânt şi această prosperitate lipsesc însă din toate domeniile sau aproape toate domeniile publice.
Starea drumurilor noastre e ¡alnică şi toate măsurile luate de autorităţi în ultimii ani au dus a realizări cari nu sunt mai mari decât picătura de apă faţă de Ocean. Se călătoreşte bine numai cu trenul şi cu avionul care n'au nevoie de drumuri comune. Cu automobilul, cu bicicleta, cu trăsura sau cu un car cu boi se poate călători numai cu riscul vieţii şi nu trebuie să ne mire faptul că societăţile de asigurare din străinătate primesc asigurări de călătorie cu automobilul în toate ţările Europei cu excluderea României.

De ce nu merge înainte
 "căruţa României" în anul 2018?
Altă faţă a gospodăririi publice ne-o arată sărăcia alimentaţiei cu peşte, care pentru valoarea alimentară şi ieftinătate, ar trebui să fie hrana de bază a populaţiei româneşti. Sute şi sute de kilometri pătraţi de lacuri, Dunărea şi Marea stau în părăginire sau sunt supuse unei exploatări rudimentare. Se ştie oare că încă mai importăm peşte din Rusia?... lndustria pescăriei în România ar putea deveni exportatoare, dacă am introduce un nou spirit gospodăresc.
Ne plângem de scumpetea pământului agricol, dar n'am făcut nimic pentru a utiliza tot acest pământ agricol de care dispunem. Fluviile, râurile şi pârâiaşele curg în neştire, în meandre care fac sterile zeci de mii de hectare. Numeroase băltoace producătoare de stuf şi tântari malarici înconjoară oraşele şi târgurile. De-a lungul Dunarii teritorii imense sunt inundate periodic, sustragând culturii întregi moşii cu pământ din cel mai rodnic. O mai bună organizare a muncii naţionale ar da însă României în cel mai scurt timp, o prosperitate reală, hărăzită ei de Dumnezeu.
E o ruşine să se mai publice statistici de şomeuri, muncitori şi intelectuali, când mii de kilometri de drumuri aşteaptă să fie refăcute, mii de kilometri de râuri cer să fie canalizate, sute de mii de metri pătraţi de bălţi adastă să fie secate, când toată Dunărea cere un dig de apărare şi când bogatele ape stătătoare şi curgătoare o cultură de peşte bine chivernisită, de care au atâta nevoe mai cu seamă copiii, soldaţii şi ţăranii subalimentaţi.


Sursa: articolul “Ce-i trebuie României” – semnat “A.” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” din 9 decembrie 1936 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor


Citește mai mult... »

Arc peste timpuri (1882 - 1936 - 2018)

Un reporter interbelic, L. Florin pe numele său, cumpăra în anul 1936 de la un bătrân anticar de pe cheiurile Dâmboviței o ”carte veche, ruptă și decolorată de 3 lei”: un manual de geografie a României tiparit în anul 1882. În timp ce răsfoia vechea tipăritură, ziaristul încerca să compare România anului 1882 cu cea în care trăia el: România anului 1936. Nimic ieșit din comun până aici. Ceea ce m-a incitat însă a fost dorința reporterului ca jocul lui să fie continuat de un cititor al „Realității Ilustrate” din anul... 1988. Uite că nu a fost să fie 1988 ci 2018 - an în care am găsit articolul publicat în presa interbelică și în care m-am hotărât să îl completez și să îl duc mai departe. Cu speranța că cineva, cine știe, va găsi peste încă un veac articolul meu, pierdut printr-un vechi calculator prăfuit, și se va hotărî să îl completeze și să îl dea mai departe (împreună cu comentariile voastre, desigur): “Să răsfoim la întâmplare câteva pagini, toate interesante prin perspectiva ce o dă timpul, care poate distanţa câteva decenii aproape la depărtarea vremurilor preistorice ale vârstei de aur. Probabil şi în viitor se va putea scrie o cronică senzaţională despre un număr vechi al ziarului “Dimineaţa" sau al revistei “Realitatea", de la 1936, găsite întâmplător la un anticar din Bucureşti în anul 1988.”


DUNĂREA N'AVEA NICI UN POD

La 1882 o călătorie de la Bucureşti la Constanţa se făcea cu diligenţa, cu transbordare pe bărci de la Feteşti la Cernavodă, deoarece Dunărea n'avea nici un pod. lată ce ne spune autorul Geografiei, rămas necunoscut din cauza coperţii rupte: ‹‹ Fluviul este cu totul lipsit de poduri; pe timpul răsboaielor însă se aruncă adesea între râpa românească şi cea bulgărească poduri militare vremelnice ››.”

La acest capitol se pare că stăm mult mai bine în 2018. Dacă am inventariat bine astăzi sunt 5 poduri care traversează Dunărea: podul de la Ostrovu Mare, podul Calafat – Vidin, podul Giurgiu – Ruse, Podul Anghel Saligny şi cel dintre Giugeni şi Vadul Oii.

 BUCUREŞTII

Vă interesează să ştiţi cum erau Bucureştii la 1882? ‹‹ Bucuresci, cu aproape 250.000 locuitori era capitala regatului, oraşul cel mai frumos al ţărei, prenumăratu chiar printre marile cetăţi europene, se află minunat zidit pe ambele maluri ale Dâmboviţei. Mai-mai fiecare cetăţean poate avea, pe lângă casă, locuri pentru grădini în multe părţi destul de vaste, deosebite, pe care se văd şi multe maidane. Din punct de vedere industrial, oraşul posedă o fonderie de fier, una de tunuri, o tipografie a statului etc. În privinţa salubrităţii oraşul lasă de dorit.››

Bucureștiul în 1906
În anul 1936, după cum vedem, în 50 de ani şi mai bine am făcut progrese frumoase, populaţia a crescut de la 250.000 la aproape 1.000.000 de locuitori, block-housurile din ultimii ani, ridicate pe vechile maidane şi grădini ne apropie de New-York, dar nu mai avem fabrici de tunuri (e drept, de fonţi, pe roţi de lemn), iar salubritatea municipiului lasă de dorit, exact ca în vechiul oraş.

Din 1936 şi până astăzi populaţia Bucureştiului s-a dublat, ajungând în 2018 la aproape 2 milioane de locuitori. Au mai apărut, e drept, câteva mii de “block-house-uri” şi câteva bulevarde au fost retrasate. Au dispărut în schimb în anii comunismului, din păcate, multe dintre bisericile şi monumentele arhitectonice de valoare. Câteva cartiere ale Bucureştiului de altădată au fost rase pentru a face loc noilor construţii. Să menţionăm totuşi pentru viitorime că “în privinţa salubrităţii oraşul lasă de dorit” şi în anul de graţie 2018.

BUGETUL

La 1882 bugetul ţării era de 130 milioane lei. Fericite vremuri. Cu 130 milioane era bogăţie şi prosperitate. România avea însă numai 5 milioane de locuitori şi valoarea banului era de 40 ori mai mare. În anul 1936 numai 22 miliarde de lei e un buget modest.”

Bugetul de stat pentru anul 2018 a fost stabilit pentru venituri în sumă de 141.395 milioane lei; bineînţeles însă că şi valoarea leului este astăzi alta. Trebuie să ţinem cont şi de creşterea populaţiei la aproape 20 de milioane de locuitori.

 AGRICULTURA

Agricultura era ca pe vremea sciţilor şi agatârşilor, mulţi plugari aveau pluguri de lemn şi 24 zile de muncă pe an ajungeau ţăranului pentru a-şi asigura existenţa, e drept, la standardul din 1882. ‹‹Pământul Moldovei e mai bine cultivat decât al Munteniei. E foarte adevărat că 24 zile de muncă pe an ajungeau a-şi asigura existenţa sa precum şi pe aceea a animalelor sale pe timpul iernei.›› Mai aflăm că Bărăganul era la 1882 o stepă necultivată. Azi e grânarul ţării. Clima s'a schimbat, probabil în urma începerii despăduririlor exagerate. ‹‹Pagubele ocazionate anual agriculturei de diferite accidente climatice precum: grindină, secetă, inundaţii, geruri trec peste 3 milioane de lei›› Azi (notă: 1936) pagubele provocate de elementele atmosferice se cifrează la vreo 3 miliarde lei în anii normali, fără a menţiona anul 1932 când 45 la sută din recolta grâului a fost distrusă de rugină şi de 1935 când seceta a fost un dezastru în Basarabia şi Dobrogea.

Bucureștiul în 1936
‹‹La 1882 România avea următoarele animale: 500.000 cai, 2.000.000 boi, 1.000.000 porci, 6.000.000 oi şi 5.500.000 bivoli.›› Să fie oare o greșeală de tipar? Nu e de mirare că 5 milioane de români aveau 6 milioane de oi, preţul unei oi fiind de câţiva lei. Dar 5 milioane de bivoli, reprezintă o bogăţie europeană. Pe stepele Bărăganului păşteau turme de bivoli şi de bivoliţe fără număr. ‹‹Abia avem 220.000 stupi ›› mai spune Geografia de 3 lei. Nu ştiu dacă azi la 20 milioane de locuitori avem măcar 100.000 de stupi, dar ştiu că la Bucureşti e foarte greu de găsit, în 1936, cu oricât de mulţi bani, măcar 100 de grame de miere atât de natural ca la 1882, când agricultorii, viticultorii, lăptarii şi apicultorii nu cunoşteau chimia.

Ca să continuăm comparaţia vă voi spune că în anul 2013 – Institutul Naţional de Statistică consemna că România deţinea următoarele efective de animale: 2.022.000 bovine, 5.180.000 porci şi 10.448.000 oi. Numărul de familii de albine înregistrat în România în anul 2010 a fost de 1.3 milioane. Fără a mă considera un expert în domeniu voi remarca totuşi că ţinând cont de creşterea populaţiei, a suprafeţelor agricole (în anul 1882 România era totuşi… ceva mai mică) şi a progresului tehnologic – evoluţia agriculturii noastre (exceptând apicultura) pare mai degrabă o… involuţie. Să nu uit totuşi să adaug – tot pentru viitorime – că deşi se folosesc astăzi în agricultură pe scară largă utilaje agricole mai mult sau mai puţin moderne, plugurile trase de animale moştenite de pe vremea “sciţilor şi agatârşilor” nu au dispărut cu totul de pe ogoarele ţării. Imortant de menționat: datorită continuării defrişărilor haotice în ultimii 100 de ani şi a distrugerii sistematice a sistemelor de îmbunătăţiri funciare, “pagubele ocazionate anual agriculturii de diferitele accidente climatice” sunt importante şi în 2018.

INDUSTRIA

În anul 1882 industria era în faşă. Se considerau drept industrie fabricile de lumânari de seu, fabrica de chibrituri din satul Buciumi (jud. Iași), apoi fabricile de limonadă, oţet şi pastramă. Nu exista nici măcar industria tăbăcariei. ‹‹Pieile, parte se argăsesc de tăbăcari şi se fac din ele opinci, iar parte se trec în Austria de unde ni se înnpoiază sub formă de piei pentru încălţăminte.›› Tot la capitolul industriei sunt trecute brutăriile, atât de modeste la 1882, simigeriile şi cofetăriiie. Azi (notă: în 1936!) ar trebui să le trecem la capitolul laboratoarelor chimice, secţia materialelor toxice, dăunătoare sănătăţii.”

Ei, iată că există și un capitol la care stăm cu mult mai bine în 2018. Avem azi o puternică industrie extractivă (concesionată austriecilor și nemților), mari fabrici de automobile (vândute francezilor și americanilor), mari oțelării și rafinării (în proprietatea cazacilor sau a rușilor), oțelării de renume (conduse de indieni). Să ne bucurăm că le mai avem și pe astea, nu-i așa, fiindcă celelalte industrii au fost distruse în ultimele două decenii.

EXPORT ŞI IMPORT

“Comerţul exterior, cifrat în 1936 în zeci de miliarde, atingea numai 250 milioane la 1882, dintre care 150 milioane la export, 100 milioane la import. Exportăm, ca şi în 1936, cereale, animale, fructe, vin, lemne, sare şi păcură." Ce se aducea în schimb în 1882? ‹‹lmportul consta din lucruri ce nu se fac la noi precum: orez, cafea, ceai, zahăr, ierburi farmaceutice, ape minerale, susan, seminţe de canar, giamantane, postavuri, aţă, stambă, mobile, oglinzi, sfori, săpunuri, bureţi de mare, lăzi de Braşov, păsări cântătoare (azi aparate de radio), instrumente ştiinţifice, aparate de telegrafie etc.›› Ne oprim aci. În 1936 avem fabrici de avioane, maşini rotative pentru presă, fabrici de locomotive. La 1882 importăm zahăr, geamantane, chibrituri şi umbrele. Progresul e frumos.”

Bucureștiul în 2018
Nimic de adăugat sau de comentat în privinţa importurilor. În România anului 2018 se importă aproape orice…  Progresul e frumos!

Sursa: articolul “România acum 50 de ani” - semnat “L. Florin” - publicat de revista “Realitatea Ilustrată” din 18 martie 1936 – citită din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor



Citește mai mult... »