Obiceiuri de Anul Nou: Buhaiul

Noaptea în care se face trecerea de la anul vechi la Anul Nou - Revelionul de astăzi – purta în vechime denumirea de „Îngropatul anului”. Această noapte aflată la cumpăna dintre ani a reprezentat întotdeauna un timp al luptei inevitabile dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte. „De aici credinţa că la răscrucea dintre ani, şase zile înainte şi şase după, au o semnificaţie specială, cerurile se deschid, sufletele morţilor se întorc pe pământ, animalele vorbesc, duhurile rele colindă prin lume şi multe, multe altele se întâmplă în credinţele existente şi la alte popoare.” (Julia Maria Cristea – Sărbători, tradiţii, ritualuri, mituri...).

La noi, trecerea în Anul Nou se sărbătoreşte prin câteva obiceiuri rituale, dintre care amintesc doar pluguşorul, haiducii sau buhaiul. Cei mai mulţi dintre noi asociază „Buhaiul” doar cu instrumentul muzical care imită mugetul de taur şi care acompaniază în mod tradiţional urările de Anul Nou. Puţini dintre noi mai ştim însă că: „Buhaiul" este o reprezentaţie dramatică interpretată de un impozant număr de artişti improvizaţi. Spectacolul are loc în ajunul Anului Nou, adică în seara de Sf. Vasile, între asfinţitul soarelui şi miezul nopţii. Locul în care se dă reprezentaţia este ales de obicei în faţa ferestrei gospodarului căruia i se face urarea de anul nou. De multe ori însă, uliţa satului sau chiar interiorul caselor sunt cadrul în care se desfăşoară „obiceiul buhaiului".

Personagiile sunt următoarele: căpitanul, baciul, trei ciobani, trei travestiţi în capre, un ţigan, o ţigancă, cântăreţi, un moşneag, două babe şi în sfârşit ursul (travestit). O serie întreagă de obiecte de plugărie, de stână, din viaţa ţiganilor, costumele de capră şi urs, servesc la îndeplinirea ritualului buhaiului". Principalul obiect este bineînţeles „buhaiul" prin care se imită mugetul vitelor. E confecţionat dintr'o putină de lemn la capătul căreia s'a adăugat o piele întinsă şi la mijloc e prins un fuior de păr din coadă de cal.

Căpitanul, baciul, capra...

Toţi fac roată în jurul ciobanilor care stau de vorbă cu oile, reconstituind o seară la stână. Numai ursul şi ţiganii stau mai la o parte. Ţiganul bate un fier pe nicovală, ţiganca spoieşte tingiri sau dă în cărţi. Muzicanţii încep însă să cânte cântece bătrâneşti şi toată lumea începe să joace: ciobanii, caprele, ursul, toţi. Ursul profită şi când e neobservat, găsind o poartă deschisă, se furişează afară, fură o capră şi fuge cu ea. Se produce mare învălmăşeală, strigăte de ajutor. Ţiganul prinde ursul şi ciobanii readuc capra. Căpitanul va judeca acum pe ţiganul care n'a ştiut să-şi păzească ursul. Scena aceasta e presărată de glume, care stârnesc veselia asistenţei:

...ţiganul, ţiganca, ursul

Căpitanul-primar: Cum te cheamă ?

Ţiganul: Danciu Trăilă din Colibeni...

Primarul: Din comuna Năcăjiţi ?...

Ţiganul: Nu, Colibeni !...

Primarul: Coliveni ?...

Ţiganul: Nu. Co-li-beni...

Primarul: Colăceni ?...

Ţiganul: Colibeni !!!

Primarul: Chiolbeni ?...

Ţiganul: Ei, scrie şi aşa…

Primarul: Scrim din satul Golani, aşa e ?

Ţiganul: Apăi nici eu nu ştiu, c'am fugit de acasă de mult…

Ţiganul se oferă ca drept despăgubire să facă o căldare. Cu trei bătăi în nicovală bate trei tinichele, pe care le pune cu sila în mâna primarului. Apoi cere voie să facă un joc, dar în tot timpul jocului se milogeşte:

Ţiganul: Sunt flămând, domnule căpitan, dă-mi o bucăţică, dacă vrei să mai joc!...

Primarul: Las'că mai bine joci flămând, că eşti mai uşor…

Obiceiul "Buhaiului"

Toată lumea se asociază la jocul ţiganului şi se încinge un joc mare cu strigături. După o mică pauză, se rânduiesc toţi la fereastră, făcând urarea finală. După urare, întreaga ceată intră în casă şi se cinsteşte cu gospodarul. Căpitanul primeşte de la acesta daruri în obiecte sau bani.”

(Descrierea de faţă este făcută după un studiul în manuscris al d-lui Ernest Bernea, alcătuit în cadrul cercetărilor monografice întreprinse de Institutul Social Român de sub conducerea d-lui prof. D. Gusti – preluat din revista “Ilustraţiunea Română” – numărul din 1 ianuarie 1934).     

Citește mai mult... »

Răvașe de ieri (pentru oameni de azi)

Știm deja de mult timp că societatea românească s-a mai schimbat pe ici, pe colo, dar nu foarte mult prin părțile ei esențiale. Lumea politică de azi cu atât mai puțin. E doar o copie - nereușită aș zice - a celei din perioada interbelică. 

 

 

De aceea nu ne va mira prea mult să vedem că răvașele și urările adresate politicienilor în numărul special de Anul Nou al revistei "Ilustrațiunea Română" (numărul din 1 ianuarie 1936) se potrivesc ca o mănușă celor de azi. Dar, fără prea multă vorbă lungă azi și să ne amuzăm împreună: 

POLITICIENILOR

Un “răvaș” v-am da și vouă,

În acestă oră nouă,

Dar vă știm mai bine ținta:

Nu-i răvașul, e plăcinta!

FISCULUI

Contribuabilii să-ți crească

Și să aibă zece piei!...

Ei să aibă să-ți plătească,

Iară tu... să ai să iei!

NOILOR ALEȘI

Voi ați biruit în fine,

În al urnelor război:

V’ați „ales”… ne pare bine.

Dar... cu ce ne-alegem noi?

UNUI ȘOMER

Ți-aș dori un “post”, copile,

Însă nu știu de-i cu rost...

N-ai mâncat de patru zile!...

Cum? Nici ăsta nu e post?...

SENATORILOR

Ca să vă respect tabietul,

Vă urez ram de măslin,

Și – precum a spus poetul –

...Să vă fie somnul lin!...

DEPUTAȚILOR

Controlând orice abateri,

Să vă văd chiar Excelență,

Și vă mai doresc - prudență –

Mușchi de fier pentru des-bateri!

OPOZIȚIEI

Plăcinta îți doresc să fie

Cu carne, cum îți place ție:

Când vei lua bucata-n gură,

Să simți mirosul de… friptură!

Citește mai mult... »

Primiți cu sorcova ?

A început un alt an. E timpul urărilor pentru anul ce vine și vremea sorcovei. Lumea de azi e cu totul alta decât cea de acum un secol. Oare? Să vedem dacă urările scrise acum aproape un secol mai sunt actuale și astăzi:

INTRODUCERE: După cum e obiceiul, Anul Nou, când bate'n prag, Cititorii, abonații, Sorcovim și noi cu drag: Fericire dă-le Doamne, Prinde-i cu-al iubirii foc ! Anul care azi începe, Să le-aducă mult noroc ! STUDENȚILOR: Baluri, vin, manifestații Și bastoane mai… masive, Ca să-și treacă doctoratul, După merite… sportive. ȘCOLARILOR: Știm noi bine ce le place, Și o spunem fără ură, Să se schimbe în vacanță Timpul lor de’nvățătură. SĂTENILOR: Le dorim dări micșorate. Vite scumpe, nutreț bun. Să nu uite stăpânirea Nici de țuică sau tutun. BOGAȚILOR ȘI SĂRACILOR: Cerșetorii toți s'ajungă Proprietari de comori, Iar bogații să se schimbe Pentru-o clipă’n cerșetori. COMERCIANȚILOR: Când sunt prețuri maximale, Toți se plâng: comerțu-i mort ! Le dorim deci anu-aceasta: Libertate la import. CELOR DE LA C.F.R. Le dorim trenuri mai bune, Căci încep a rugini. Deraieri pot fi mai multe, Dar nu-atâtea pungășii. BANCHERILOR: Le dorim multe'mprumuturi De la Stat. Ei țara-ajută: Când primesc cu 8 procente Dânșii iau optzeci la sută.

POLITICIENILOR: Toți câți vor și se agită, Urcă-i, Doamne, la putere, Și din fagurele țării, Stoarcă toți mai multă miere. Le urăm azi și-acelor Ce nici când nu au visat: Să ajungă prim-miniștri Ori sub-secretari de Stat. CONSILIERILOR MUNICIPALI: Ei sunt mucenicii vremii, Sărăcia îi înghite: Să le dăm fonduri… secrete Și bugetele sporite ! FUNCȚIONARILOR : Carne ieftină și pâine Și să fie transformate, Le urăm, bacsișurile, În salarii regulate. MUNCITORILOR: Fie-le și lor pe voie: Celor cu nădejdi pierdute. Să își vadă realizată Ziua cea de… opt minute. INDUSTRIAȘILOR: Le dorim urcarea vămii, Tocmai precum se închină: La hotare zid puternic, Pentru marfa cea străină. MILITARILOR: Au și dânșii-o rugăminte Falnicii eroi ai țării: Cu-Anul Nou să eșueze Conferința dezarmării. RĂSPUNSUL ANULUI NOU: Arlequin, ce cânți în rime, Croncănind ca și un corb, Roata lumii nu se'ntoarce, Nu uita: Norocu-i orb. Îi atrage pe-unii noaptea, Pe-alții poate aurora: Ce e scris în cartea sorții Voi aduce tuturora. (“Realitatea Ilustrată” – 31 decembrie 1927)

Citește mai mult... »

De Crăciun în lumea interbelică: Uniunea Sovietică

În Rusia Crăciunul este sărbătorit în mod oficial începănd de la sfârșitul secolului al X-lea, o dată cu celebrarea botezului prințului Vladimir. Nașterea Domnului este sărbătorită și azi în 7 ianuarie și este considerată una dintre cele mai mari sărbători ale Bisericii Ortodoxe Ruse. În ajunul Crăciunului familiile ruse asistă la Sfânta Liturghie, după care se întorc acasă pentru pentru tradiționala "Sfânta Cină" din Ajunul Crăciunului. Aici se servesc în mod tradițional 12 feluri de mâncare, câte una în onoarea fiecăruia dintre cei Doisprezece Apostoli. Cele mai gătite feluri de mâncare sunt gâsca sau rața cu mere și purcelul umplut. Peștele, ciorba de sfeclă și varza cu mei sunt de asemenea nelipsite de pe masa de Crăciun. Se pregătesc și numeroase dulciuri: biscuiți în formă de fulgi de nea, colaci, chifle, plăcinte sau torturi ornate în formă de ceas care arată miezul nopții. Familiile de credincioși revin apoi la biserică pentru “Privegherea de toată noaptea”.

Ded Moroz și Snegurochka

Perioada interbelică a însemnat însă un răstimp în care nu a fost permisă sărbătorirea Crăciunului în statele care compuneau Uniunea Sovietică. Celebrarea sărbătorilor religioase au fost oprite încă din anul 1920 de către guvernul comunist condus de V.I. Lenin. Sărbătorirea Crăciunului  și chiar posibilitatea de a îmbodobi un brad în perioada sărbătorilor de iarnă a fost interzisă mai apoi și printr-o Ordonanță a  Consiliului Comisarilor Poporului din 24 septembrie 1929. Cu toate acestea Crăciunului a continuat să fie sărbătorit în famiilile ruse, pe ascuns. Ținând cont de această realitate, Stalin a revenit în anul 1935 la decizia inițială încercând, și reușind în mare măsură, să de-a o semnificație laică acestei sărbători. S-a “legalizat” împodobirea unui copac sau brad (împodobit în vârf cu o stea sovietică cu cinci colțuri nu cu șapte colțuri ca cea tradițională de la Betleem) și posibilitatea de a organiza reuniuni de familie de… Anul Nou. Cadourile erau însă oferite de către "Ded Moroz" (Moș Gerilă) și de nepoata sa "Snegurocika" ("Zâna zăpezii").

Citește și: De Crăciun în lumea interbelică - Statele Unite ale Americii

Nu au fost însă uitate cu totul vechile tradiții slave. La țară se păstra obiceiul de a se acoperi podeaua caselor cu fân iar pe masă să se pună paie și numai deasupra lor faţa de masă, în amintirea faptului că Mântuitorul s-a născut într-o iesle. S-a păstrat și obiceiul ca în zilele de Crăciun să se împărtă mâncare săracilor, să se trimită daruri la azilurile de bătrâni, la casele văduvelor și ale orfanilor și la spitale, astfel încât nimeni să nu se simtă singur în aceste zile de sărbătoare.

Citește și: De Crăciun în lumea interbelică: Anglia

În țările slave noaptea Crăciunului este considerată ca fiind magică. Tocmai de aceea în această noapte se practicau și multe obiceiuri de origine păgână. O parte dintre acestea ne sunt dezvăluite într-un articol publicat de revista “Realitatea ilustrată” în 21 decembrie 1929:

Cocoșul prezicător

“Cel mai cunoscut e obiceiul fetelor tinere de căuta în aceste zile norocul sub chipul viitorului soț. Procedeele variază: se toarnă ceara într'un vas cu apă care clocotește și se observă apoi formele și arabescurile desemnate de ceara care s'a prins în apă. Altădată, fata rămâne ore întregi, în timpul nopții, singură, nemișcată, cu privirea fixă, privind un pahar cu apă pe fundul căruia se găsește o monedă nouă de argint și așteaptă cu teamă apariția logodnicului predestinat, bălai sau oacheș, după cum l-a visat, dar întotdeauna frumos și impunător. Nemișcarea atât de îndelungată, singurătatea, încordarea peste măsură a nervilor, produc de obicei efectul voit. Spre marea bucurie a tinerei fete, dar și spre teama ei, bărbatul visat se oglindește în suprafața sclipitoare a argintului. Dar vai de aceea care se îndoiește de realitatea apariției!

(…) Există și un alt chip de a prevedea viitorul: după chipul cum umblă prin curte păsările, mai ales cocoșii și găinile. Chaldeenii, grecii, romanii, care obișnuiau și ei acest mod de prezicere, creaseră chiar o instituție și desigur că aceasta a fost adusă în Rusia, prin Bizanț. Un arhiepiscop al Nowgorod-ului, Ghenadie, care a trăit prin secolul al XV-lea, menționează acest obicei ca devenit tradițional în ținutul său.

Citește și: Primul Crăciun în Republica Populară Română

În Ucraina, prevederea logodnicului are mult pitoresc. Fetele tinere se adună în cea mai spațioasă “khata" (colibă), făcând cerc în jurul unei grămezi de grâu pe care se află un inel. Un cocoș, introdus în colibă, mănâncă din gramada de grâu, până ce găsește inelul, pe care, bineînțeles, îl dă deoparte. Inelul se rostogolește și cade la picioarele uneia dintre fete: aceea se va mărita în cursul anului care vine.”

Surse:

- articolul “Crăciunul la diferite popoare – Crăciunul în Rusia” – semnat  E. Halperine - Kaminsky – publicat în “Realitatea ilustrată” din 21 decembrie 1929

- articolul “Datinile de Crăciun în diferite țări” – “Realitatea ilustrată” din 20 decembrie 1938

Citește mai mult... »

Iubirile Reginei Maria a României (4)

Găsiți AICI începutul poveștii

Marea iubire a viitoarei Regine a României s-a aprins în anul 1907. Această iubire a fost prinţul Barbu Ştirbei, nepotul domnitorului Barbu Ştirbei: un brunet cu ochi căprui, un tânăr de o eleganţă aristocratică, un bărbat  care cu mintea lui ascuţită a cucerit-o definitiv (sau aproape definitiv…) pe Maria. Despre Barbu Știrbei (sau Știrbey - cum apare în unele surse) se spune că ar fi fost un mare cuceritor. Dar cea mai mare cucerire a fost cu siguranță Principesa Maria. Zvonurile care circulau în acea vreme – confirmate din ce in ce mai des de istorici de astăzi -  susțineau că Barbu Știrbei ar fi fost tatăl ultimilor doi copii ai Mariei: Ileana și Mircea, care semănau izbitor cu prințul (toți ceilalți copii ai cuplului regal avea ochii albaștri ca cei ai Mariei și ai lui Ferdinand).

Principesa și prințul Barbu Știrbei aveau o mare nevoie unul de celălalt, pe fondul unor interese reciproce, iar iubirea lor nu s-a stins niciodată. Maria frecventa adesea Palatul Buftea în care locuia Barbu Știrbei. Aici cei doi tineri petreceau mult timp împreună, călărind prin împrejurimi. 

Prințul Barbu Știrbei

Deși zvonul despre relația celor doi devenise public, în mod inexplicabil, în anul 1913, Carol I l-a numit pe Barbu Știrbei administrator al domeniilor coroanei, ceea ce l-a apropiat și mai mult de palat, în această calitate prințul și viitoarea regină având nenumărate focazii de a se întâlni. Mai mult, prințul Barbu Știrbei a devenit, după moartea Regelui Carol I, șeful Curţii Regelui Ferdinand şi principalul consilier al acestuia. Iată descrierea Prințului Știrbei făcuta de Hannah Pakula în volumul "Ultima romantică – Viaţa Reginei Maria a României":

„Barbu Ştirbey făcea parte dintr-una din marile familii domnitoare din România. Bunicul lui, un Prinţ din clanul Bibescu, domnise în Ţara Românească înainte de familia Hohenzollern. Născut cu doi ani înaintea Principesei Măria, Barbu Ştirbey fusese educat, ca majoritatea aristocraţilor români, la Paris, unde studiase dreptul la Sorbona. Ştirbey era înalt şi suplu. Avea o ţinută autoritară, deşi firea lui era decepţionant de ştearsă. Misterios, evaziv, despre el se spunea că este inaccesibil flirturilor. Totuşi, doamnele din Bucureşti vorbeau despre farmecul lui şi despre „strania calitate hipnotică" a ochilor săi întunecaţi. Ar fi putut avea oricâte femei, dar preferase să se căsătorească la douăzeci şi doi de ani cu verişoara lui, nu deosebit de frumoasă, Nadejda Bibescu. La moartea tatălui său, care a survenit la scurt timp, Prinţul Ştirbey a moştenit domeniul familiei de la Buftea, aflat la o distanţă de o oră de Bucureşti. Cinci ani mai târziu a câştigat un loc în Parlament, dar interesul faţă de reforma agrară nu era pe placul colegilor săi conservatori şi el s-a retras din viaţa politică activă. Apoi s-a devotat construirii unui imperiu financiar.

Ştirbey şi-a transformat gigantica fermă într-un conglomerat agricol aducător de profituri - cultiva, prelucra şi transporta produsele livezilor şi câmpurilor sale pe o cale ferată particulară spre magazinele sale din oraş, unde se puneau în vânzare. Numele lui devenise sinonim cu calitatea desăvârşită; cel mai bun vin românesc era cunoscut pur şi simplu ca „Ştirbey". Canalizându-şi profiturile spre capital pentru speculaţii şi capital bancar, Prinţul Ştirbey devenise unul dintre cei mai bogaţi şi mai puternici oameni din această parte a lumii”

Regina Maria - pe lac la Scroviștea - 1926

Barbu Ştirbei a adorat-o pe Missy peste treizeci de ani, și chiar dacă aceasta nu i-a întors întotdeauna dragostea cu aceeaşi pasiune, alianţa lor a susţinut-o de la vârsta de treizeci şi unu de ani până la moarte. Un contemporan îi descria pe cei doi, așa cum i-a văzut la un concert organizat  la Palatul Cotroceni, într-o seară de la începutul anilor 1920: „Ea era într-o rochie lungă cu trenă de catifea neagră şi cu toate perlele ei extraordinare. Stătea într-un colţ al camerei tronului, cu Barbu Ştirbey alături, şi discutau. Nu se uitau unul la celălalt, se uitau la mulţime. Era o imagine extraordinară. Formau o pereche absolut magnifică. Ea era atât de frumoasă şi el atât de distins. Aveau un aer extraordinar de seducător, grandoare şi distincţie... Cea mai bună dovadă este că după mai mult de cincizeci de ani încă îi văd în minte ca şi cum lucrurile s-ar fi petrecut seara trecută...". Și ce altă dovadă de iubire aș mai putea adăuga decât rândurile pe care și le-au adresat cei doi în ultimele două scrisori  - de adio  - schimbate înainte de moartea Reginei Maria (grav bolanavă în anul 1938 și exilată de fiul ei Carol al  II-lea):

Regina Maria în scrisoarea adresată Prințului Știrbei: „atât de multe nespuse, care mi-ar lumina atât de mult sufletul să le spun: tot dorul meu, toată tristeţea mea, toate amintirile dragi care îmi inundă din nou sufletul... Pădurile de şofran galben, mirosul stejarilor când călătoream prin aceleaşi păduri la începutul verii şi oh! atât de multe, multe lucruri care s-au dus... Să te binecuvînteze Dumnezeu şi să te aibă în pază.”

Barbu Știrbei în scrisoarea adresată Reginei Maria: „Sînt de neconsolat că mă aflu atât de departe şi nu pot să vă fiu de vreun ajutor, trăind în amintirea trecutului fără nici o speranţă pentru viitor... Amintiţi-vă de dorul meu, de nostalgia mea, de rugăciunile pe care le fac mereu pentru sănătatea dumneavoastră şi să nu vă îndoiţi niciodată de devotamentul meu nemărginit. Ilymmily (Te iubesc, Măria mea, te iubesc!)."

În toți acești peste 30 de ani  – doar un bărbat a stat între cei doi. Acesta a fost irezistibilul Joe (Joseph Whiteside) Boyle, un colonel canadian (fost marinar, boxer profesionist şi organizator de meciuri de box înainte de a participa la goana după aur din Klondike, în anii 1890). Despre acesta Maria nota că era „un om care nu are teama de nimic și care prin forța sa extraordinară reușește în toate domeniile”. Joe Boyle a lucrat la dezvoltarea industriei petrolifere românești și a însoțit ajutoarele canadiene în România, iar eforturile sale l-au apropiat mult de Regină, devenind prietenul și confidentul acesteia. Relația dintre Regina Maria și Joe Boyle a avut loc în perioada de sfârsit al primului război mondial. Regina Maria nota în jurnal, referindu-se la Joe Boyle: „un om ciudat de fascinant, care nu se teme de nimic... un adevărat Jack London". Și tot în jurnalul Reginei Maria stă scris: „Am încercat să iau ceva din energia inepuizabilă a acestui bărbat, am încercat să absorb ceva din forţa mută pe care o emană, în orele în care am stat împreună i-am destăinuit tot ce aveam pe suflet. Nu-mi amintesc tot ce i-am spus, memoria îmi este înceţoşată, dar i-am mărturisit toată durerea mea şi când a plecat şi i-am spus că toţi m-au abandonat, el a răspuns foarte calm: «Dar eu nu», şi mi-a strâns mâna cu o forţă de oţel.”

Colonelul Joe Boyle

Relația dintre Regina Maria și Joe Boyle a durat până prin 1919, an în care acesta din urmă a plecat din România pentru a lucra pentru Royal Shell; s-a mai întors în România doar o dată, în 1921. Maria şi Boyle au continuat însă să corespondeze. Ea îi scria despre copii dorind ca „dragul ei prieten" să fie lângă ea ca să împărtăşească cu ea bucuriile. El îi scria că are inima zdrobită și că „devenise imposibil pentru tine să-ţi păstrezi vechiul prieten şi pe mine”. Asta pentru că cel care rămăsese în inima Reginei a fost prințul Barbu Stirbei.

Prințul Barbu Stirbei

Aceasta este, pe scurt, povestea iubirilor Reginei Maria. Pentru cei care vor sa afle mai multe, recomand cu căldură cartea scrisă de  Hannah Pakula: Ultima romantică – Viaţa Reginei Maria a României. O să închei transcriind un citat din aceiași autoare: „Dacă cei trei bărbaţi din viaţa ei - Barbu Ştirbey, Waldorf Astor şi Joseph Boyle - aveau ceva în comun, acesta era faptul că şi ei erau nişte romantici incurabili, bărbaţi care ştiau cum să ridice femeia din viaţa lor pe un piedestal de marmură albă, acoperit cu viţă de vie şi situat într-o poziţie impresionantă.”

Comandă aici volumul:

Surse:

Ultima romantica regina Maria a României - Hannah Pakula 

Povestea vietii mele - Memoriile  Reginei Maria a României - Hannah Pakula

Citește mai mult... »