Industria amintirilor

O întreagă industrie trăiește din nevoia oamenilor de cumpăra obiecte - mari sau mai mici, mai scumpe sau mai de duzină - de prin toate locurile pe care le vizitează. Mici fleacuri care să le aduca aminte de locurile prin care au fost în vacanță. Lucruri drăguțe cumpărate pentru cei dragi rămași acasă – daruri mărunte menite să răspundă la întrebarea nerostită de colegi sau de prieteni la întoarcerea dintr-o călătorie: “Ce cadou mi-ai adus?”. 

O piață a nimicurilor, a fleacurilor drăgute, a micilor obiecte uitate mai apoi prin sertare și care de multe ori au doar o valoare sentimentală. Vorbim tutuși de o piață anuală de aproape 3 miliarde de dolari. Să mai spunem și că turiștii au alocat doar într-un singur an mai mult de 400 de milioane de ore în căutarea de statuete, iconițe, fulare, magneți, vederi, brichete și de alte asemenea “fleacuri”.

Iconițe sfințite de la Notre-Dame

Această “industrie a amintirilor” nu s-a născut - așa cum am putea fi tentați să credem - în ultimele decenii. Ea exista și era importantă deja în perioada interbelică. Aproape nici o deosebire față de industria suvenirurilor din zilele noastre. Diferă poate doar mica inscripție ascunsă de pe spatele “iconiței sfințite” cumpărate din fața marilor catedrale. Dacă atunci scria mic “Made in Tchechoslovakei", astăzi - de cele mai multe ori - scrie “Made in China”. Ceva totuși e diferit în a lumea de azi a suvenirurilor. Nu o să vă dezvălui încă “misterul”. Deosebirea esențială o s-o găsiți singuri în ultimul paragraf al articolului “Industria amintirilor” – semnat de Sandu Vornea și publicat în anul 1935: “(…) Există o industrie întreagă, care se ocupă cu producția standardizată de antichități. Toate orașele care conțin antichități veritabile sunt invadate de asemenea obiecte fabricate în serie, ce se vând foarte scump, deși nimeni nu se mai lasă azi convins, că sunt într’adevăr vechi.”

Citește mai mult... »

Jacques M. Elias - un rar exemplu de generozitate

Auzim adeseori vorbindu-se despre Spitalul Elias din Bucureşti – una dintre instituțiile medicale de elită ale României și totodată un centru academic în care se desfășoară o activitate prodigioasă de cercetare și învățământ în domeniul medical. Din păcate, nu foarte des este pomenit cel care a făcut posibilă nașterea acestui spital. Industriașul, bancherul și moșierul Jacques Menachem Elias este filantropul care și-a lăsat prin testament întreaga avere – evaluată în anul morţii sale, 1923, la 1 miliard de lei – Academiei Române. Donația a fost făcută în scopul “promovării culturii din România, alinării boalelor săracilor noștri, încurajării elementelor valoroase, sprijinirii cauzelor nobile și aceasta fără deosebire de origine, pentru toți cei care merită să fie ajutați”. Să vedem în cele ce urmează cine a fost Jacques Menachem Elias:

Jacques M. Elias (stânga) 
Casa din strada Corabiei nr. 2 (ulterior Clemenceau)
în care  a locuit fondatorul spitalului Elias  (dreapta)

Jacques Menachem Elias s-a născut într-o familie de origine evreiască din București, în anul 1844. A fost unul dintre cei mai importanți oameni de afaceri ai României la începutul secolului al XX-lea: proprietar al Fabricii de zahăr din Sascut, președinte al Băncii Generale Române, unul dintre cei mai importanți moșieri ai vremii, proprietar a două mine de mercur în Dalmația, patronul hotelurilor Patria și Continental din București, deținător de acțiuni în valoare de multe milioane de lei emise de bursele din New York, Bruxelles, Londra, Praga, Belgrad, Viena, Berlin etc. Jacques Menachem Elias a fost caracterizat de către Nicolae Iorga ca fiind “un mare exemplu de generozitate umană”. 

 

Dar iată cum a fost evocată viața și personalitatea industriașului Elias într-un articol semnat Alex. F. Mihail, publicat de săptămânalul “Realitatea Ilustrată” în anul 1936:

Citește mai mult... »

Don Quijote de România (sau: Aventuri pe Marea Neagră) (II)

În vara anului 1931 o știre făcea senzație în presa din România: patru adolescenți au plecat din Constanța cu o barcă pe Marea Neagră cu destinația... America. Cei “patru Don Quijoți de România” erau: Nicu Ionescu, “capul expediției” (17 ani), Jean Stere (15 ani), Ștefan lonescu (17 ani) și Petrică Răiciulescu (10 ani). Cei patru aventurieri sperau să ajungă în America navigând pe lângă coastele mărilor și oceanelor lumii.

Prima parte a articolului aici…

Un reporter ale revistei “Ilustrațiunea Română” l-a intervievat pe “conducătorul expediției” Nicu Ionescu și i-a publicat în numărul din 27 august 1931 “jurnalul de bord”. L-am citit și eu cu sufletul la gură: călătoria celor patru adolescenți a fost una cu adevărat dramatică. Dar să nu anticipăm:

JURNAL DE BORD (continuare)

“18 Iulie, ora 4 noaptea: Mi se pare că s'a isprăvit cu noi. Un cui de la lopata din stânga s'a rupt. Jean și Petrică nu știu nimic. Mă prefac că vâslesc mereu, ca să nu-i sperii. Într’o vreme îi zic lui Petrică:

- Piciule, tu să te culci. Rămâne Ștefan la ghiordel.

El mi-a răspuns că nu-i e somn și că nu vrea să se culce pe o vreme atât de afurisită. A trebuit să mă răstesc la el ca să lase ghiordelul. Ăsta o să fie un marinar adevărat.După ce se culcă, îi spun lui Ștefan ce s'a întâmplat. El a încercat să lege rama cu o curea de jumătatea cuiului care mai rămăsese, dar degeaba.

- Ne ducem la fund, mi-a spus el.

Am lăsat ramele și ne-am apucat amândoi să scoatem apa din barcă. Toată noaptea așa am petrecut-o.Dimineața furtuna a căzut. Am mâncat o pâine și-am băut o sticlă cu apă.

Ora 2: Lui Jean Stere îi e mai bine. Stă pe punte și privește mereu înainte. E galben și spune că dacă scapă din asta nu mai pune piciorul în barcă toată viața lui. Piciul râde de el:

- Mă Jane, pe tine te-a făcut mamă-ta să umbli după oi. Da tu ai avea rău de mare și dacă te-ar legăna măgarul.

Eu și cu Ștefan reparăm cuiul. De azi dimineață ne căznim. Ștefan a avut ideea să scoatem coada de la teslă și să o cioplim. Merge greu pentru că briceagul e mic și nici nu prea taie.

Ora 5: Mâncăm toți patru o pâine și un pepene. Apă nu bem deloc ca să avem și mâine, cu toate că e cald și pepenele nu ne-a astâmpărat setea de tot.

Ora 9: Vântul bate ca și ieri seară, de la uscat. Petrică presimte furtuna, ieri ne-a spus cu 3-4 ore mai înainte că o să avem vreme rea. Cuiul e gata.

20 Iulie: Azi noapte am avut furtună. Valuri mici. Mai multă hulă. Am dormit până la prânz fără să mănânc nimic.

Nu l-am lăsat decât pe Petrică să mănânce.

Jean se vaită de picioare. Zice că simte cum îi putrezesc. Cum ajungem la uscat îl debarcăm.

Seara am mâncat toți patru o jumătate de pâine și o singură felie de pepene. Mai avem mâncare încă pentru o zi și o sticlă de apă nedesfundată.

Vânt dela Sud.

21 Iulie: Suntem cu toții sănătoși. Jean Stere e tot galben dar nu se mai plânge de foame. Eu mă odihnesc. Ștefan trage singur la rame. Petrică Răiciulescu stă călare la pupa și cântă, repetând din când în când: ‹‹Ete, că văd un catarg››. Ce bine ar fi dacă am vedea un catarg! Am putea să ne aprovizionăm.

22 Iulie: Am isprăvit ultima coajă de pâine. Jean se uită mereu în zare. Nu se vede nimic nicăieri decât apă. Mie încă nu mi-e prea foame.

Pe seară Jean strigă: ‹‹Farul de la Tusla!›› E o lumină mititică, dar nu e farul. Vâslim într'acolo. După un ceas vedem două lumini, apoi trei. E un vapor care vine dinspre Nord. Când ajungem ca la două mile de el începem să strigăm. Ștefan fluieră ca o sirenă din degete. Eu vâslesc mereu. Ne apropiem. Cerul e senin și e destulă lumină ca să fim văzuți.

Ca la o milă și jumătate mă opresc din vâslit. Punem o carnage în vârful lopeții și strigăm toți deodată, de câteva ori. Vaporul oprește. Strigăm mereu și facem semne cu lopata. Ah, dacă am avea un chibrit. Nu mai vâslim ca să se vadă că avem nevoie de ajutor. Cincisprezece minute strigăm într'una. Vaporul stă pe loc. Cu siguranță că ne-a văzut. Ni se fac semnale cu lumini. Noi strigăm și mișcăm mereu lopata.

Spre nenorocirea noastră începe vântul de la nord. Trebuie să vâslim. Când suntem numai la o milă de el, vaporul pornește. Într'o jumătate de oră nu-l mai vedem. Petrică plânge. Furtuna nu ține decât până la miezul nopții.

24 Iulie: De trei zile nu mai mâncăm nimic. Ștefan a băut apă de mare.

25 Iulie: A trecut iar un vas din spre Constantinopole. Avea un coș la urmă și două catarguri în față. Vas petrolier. Nu ne-a văzut pentru că venea prin partea de sud.

26 Iulie: Bem toți apă de mare și suferim de stomac.

Cred că e 29 Iulie: Jean zice că suntem în August. Trag singur la rame, fiindcă așa nu mi-e foame. Dacă stau beau mereu apă de mare și mi-e și foame.

31 Iulie: Jean nu se mai poate scula de jos. Petrică singur suferă mai puțin decât noi toți.

August: Suntem, cred eu, în August. Bem toată ziua apă de mare și ne cufurim. Ștefan nu mai vrea să văslească.

August: Astăzi, ăl mic mi-a spus aproape plângând:

- Vâslește, Puiule, cât poți. Nu te mai opri. Trage la mal.

August: Nu mai vâslesc decât 2-3 ore pe zi. Nu mai pot. Pe aici și apa de mare e amară.

August: Dormim aproape tot timpul și nu visăm decât vise de uscat. Ștefan a visat că treceam printr’un canal în prejurul unui sat. Primarul i-a dat o țigare. Când s'a deșteptat ne-a întrebat de ce n'am luat apă dulce din canal. Numai după un ceas a înțeles că a visat.

August: Astă seară ne-am rugat toți lui Dumnezeu. Numai Jean n'a putut să se ridice în genunchi. S'a rugat cu capul pe coate.

August: Mi se pare că iar a trecut un vapor pe lângă noi. Vâslesc câteodată ca să nu mai simt foamea. Bine că putem dormi.

De la Constanța la Sizopole 
(Sozopol) pe Google Maps

August: Ștefan și-a sdrelit mâna în ramă. A dat sângele și și l-a supt câteva minute. Pe urmă nu mai curgea.

Toată ziua barca a fost înconjurată de stavrizi. Am încercat să pescuim cu o cămașe de plasă a lui Jean. Am prins doi. Unul l-a mâncat Petrică și unul Ștefan, cu oase cu tot. Pe urmă i-au vărsat. Ștefan strângea dinții cât putea ca să nu-l dea afară. Dar n'a avut încotro. A trebuit odată să deschidă gura. Și-a ieșit.

Furtună. Îi spun ălui mic că dacă ne răsturnăm să nu plece de lingă barcă. Știe să înoate foarte bine.

Azi dimineață Jean Stere s'a sculat ca prin minune, și a privit ca în zilele dintâi, în zare. Toată ziua a stet așa. Parcă avea o presimțire.

După masă Jean vede un nor care seamănă cu un munte. Pe la patru, două puncte mici în aceeași direcție. Un punct negru și un punct roșu. Punctele acelea sunt două caice. Toți patru lucrăm la rame și la ghiordele.

Primul caic turcesc care se apropie de noi ne primește cu armele întinse. Crede că suntem ruși.

Jean strigă într'una și dârdâie ca de ger:

- Rumanski! Ruznanski!

Când ajungem pe caic le arătăm pe o hartă a lor că venim din Constanța. Bem câte patru ceaiuri fiecare. Jean nu mai poate; îl aduc cu targa. Seara eram în portul Sizopole.”

Aceasta este povestea aventurilor pe care cei patru adolescenți le-au avut în vara anului 1931 în încercarea lor de a ajunge în America navigând cu o barcă pescărească. Nu am mai găsit nici un fel de informații despre destinul celor “patru Don Quijoți de România”. Sper totuși că, în urma publicării articolului în revista “Realitatea ilustrată”, poate “chiar ministrul armatei”, impresionat de curajul lor - a luat inițiativa de “ai băga pe toți patru în vre'o școală de marină”.

 

Sursa: articolul “Patru Don Quijoți în România” – publicat în numărul din 27 august 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată”

Citește mai mult... »

Morfinomanii Bucureştiului interbelic ( II )

Ne vom continua acum periplul, început în prima parte a articolului, prin lumea consumatorilor de stupefiante din Bucureștiul interbelic. De această dată vom arunca o privire în partea cea mai mizerabilă și mai decăzută a acestei lumi, în zona “spectacolului greu de suportat”. Îl vom “însoți” pe același reporter Ion Tik – mereu în căutarea zonelor întunecate ale societății în care trăia – și pe “amicul lui” Fritz – “o adevărată enciclopedie Larousee” a acestei lumi a decadenței.

FUMĂTOARELE DE OPIU

 “- Îți voi recomanda două “artiste de varieteu" - două fetișcane care mai păstrează încă ceva din frumusețea de odinioară. Sunt fete culte, spirituale, de viță nobilă, două  italience milaneze, cu care poți petrece o noapte cu totul plăcută, cu singura condiție să le oferi țigări, dar să le interzici să fumeze din țigările lor...

- Pentru ce ?

- Pentru că îndată ce fumează țigări din poșetele lor, aceasta se întâmplă întotdeauna într'un târziu, cad într'o toropeală, apoi într'un fel de beție neînțeleasă, pentru că ele consumă foarte puțin alcool. Sunt fumătoare de opiu, “sub forma inofensivă" a țigaretelor nemțești îmbibate cu opiu, în cantități din ce în ce mai mari... Uneori aceste opiomane isbutesc să strecoare asemenea țigări și tovarășilor de petrecere care, neștiutori, trec în brațele unui Morfeu cu mult mai drăgăstos, dar în același timp cu mult mai primejdios...
- Și opiul, ca și toate celelalte stupefiante otrăvește și distruge organismul. Dozele se măresc din ce în ce pentru că organismul se deprinde să absoarbă cantități din ce în ce mai mari, până ce, în cele din urmă, trupul și mintea sunt complet distruse... În străinătate sunt anume fumătorii, bineînțeles secrete, unde acești vicioși își satisfac patima...

Marta S. - o cocainomană din 1931

Am auzit că și în București sunt cluburi secrete unde se întrunesc, la adevărate orgii, consumatorii de stupefiante. N'aș putea să’ți dau detalii la această chestiune. Am auzit și eu că ar fi asemenea “case", un fel de cluburi clandestine cunoscute și frecventate de morfinomani și cocainomanii noștri. Se zice că o asemenea casă ar exista pe strada Batiștei, o alta pe Șoseaua Ștefan cel Mare, a treia la sfârșitul străzii Isvor și în sfârșit una în centrul Capitalei, în dosul unui cunoscut local de noapte... N'am văzut și n'am cunoscut încă nici un asemenea local în București... Totuși, dacă ții să afli cu orice preț, mă pun pe lucru și în câteva zile curiozitatea îți poate fi satisfăcută... Eu pot, în orice caz, pătrunde mai lesne ca oricare altul...”

Citește mai mult... »

Morfinomanii Bucureştiului interbelic ( I )

Societatea bucureșteană interbelică a fost o lume plină de contraste, de lumini și de umbre, de virtute și de viciu. Am încercat să vă prezint în articolele mele de până acum frânturi de povești și de imagini din toate aceste zone. Voi continua cu “instantanee” surprinse, de astă dată, într-o zonă cu adevărat a viciului și a decadenței. Însoțind pe reporterul Ion Tik al revistei “Ilustrațiunea Română” vom pătrunde într-o lume în care drogul era rege. Reporterul Ion Tik nu străbătea singur aceasta lume, ci o făcea însoțit de bunul său amic – pe nume Fritz (să fie un nume real?) – cunoscător al aceste “lumi înzorzonate care moțăie sub lumina becurilor orbitoare”:

Morfinomana și reporterul interbelic

Citește mai mult... »

Prințesa și “voievodul țiganilor” (II)

Citiți aici prima parte a poveștii de dragoste: ‹‹ CLICK AICI ››

În prima parte a articolului ați aflat începutul poveștii de dragoste dintre „voievodul de bronz” basarabean Vasile din Ustea și o frumoasă prințesă evadată din Rusia sovietică. O poveste tulburătoare, aproape neverosimilă dar... adevărată. O poveste a cărei continuare veți afla acum:

Citește mai mult... »

O mișcare antialcoolică în Brașovul interbelic

Răsfoind paginile revistei de cultură “Boabe de grâu”, publicată între anii 1930 și 1935 sub egida ”Direcției educației poporului”, mi-a atras atenția o notă care menționa că în prima duminică a lunii iunie 1931, la Brașov, a fost organizată "ZIUA TEMPERANȚEI" sau, altfel spus, o zi a luptei împotriva consumului de băuturi alcoolice. Scopul acestei manifestări populare a fost acela de a atrage atenția asupra pericolelor consumului de băuturi spirtoase. Citind articolul, am aflat că manifestarea a fost “pusă  la cale deopotrivă de români, sași și unguri”. Fiind vorba de un eveniment pus la cale de brașoveni, manifestarea a fost organizată așa cum se cuvine: evenimentul a inclus o adunare populară, o conferință, o excursie și o serbare. Toate puse în slujba aceluiași scop: acela de a convinge concetățenii asupra daunelor pe care le aduce flagelul consumului de alcool în societate. 

"Ziua temperanței" - Brașov - 1931

Iată cum descrie autorul articolului manifestarea brașovenilor: “Din bastioanele vechi și zidurile ascunse de clădirile noi sau crescute cu iarbă, ieșise o lume de altădată, dornică de alaiuri și de cântece, de bătaie de clopote și de fâlfâire de prapuri de breaslă. A pornit din Piața primăriei, cu turnul ei cu ceasornic înmuiat pe-o singură parte de soare și cu corturile precupețelor deschise. La întâia izbucnire a fanfarei, stoluri de porumbei albi și albaștri s’au desfăcut de pe streșini și din ocnițe și și-au luat cu zgomot de aripi, sborul în toate părțile. Apoi lumea duminicală s’a strâns pe margini și a fost ca niște maluri vii printre care curgeau în trei rânduri de unde puse la cale dinainte într’o ordine germanică, membrii asociațiilor de abstinenți din orașul și din satele Brașovului.”

Organizatorii "Zilei  temperanței" de la Brașov 
și inscripțiile antialcool scrise în cele trei limbi

Manifestarea a fost întregită de conferințele “foarte documentate” ținute atât în sala de teatru a "Astrei" cât și în Parc, acolo “unde cuvintele de îndemn în cele trei limbi ale Ardealului, au răsunat din balconul Prefecturii. (…) Toți au vorbit ca niște abstinenți și pentru îndreptățirea și biruința abținerii depline de la băuturile spirtoase“. Interesant, nu? Dacă cuvintele nu v-au convins, poate că o vor face imaginile cu mulțimile de oameni surprinse în timpul evenimentui sau pancardele antialcool scrise în română, germană și maghiară. Această manifestare interbelică mă face să cred că ceea ce numim azi societatea civilă a apărut cu mult mai devreme decât ne place nouă, celor din România de azi, să credem.

Citește mai mult... »

Ioana Stuparu - Obiceiuri de Paște

Fragment din vol. 1, ”Jurământul văduvei”, al romanului - trilogie OAMENI DE NISIP, autoare Ioana Stuparu:

Obiceiuri de Paște

O dată cu venirea Paştelor, s-a dat dezlegare la toate: la mâncat dulce, la cântat, la joc, la râs… Aveam voie să ne jucăm ca lumea. În Săptămâna Mare, când ne mai găsea râsul, ne lua mama la zor:
- Ce vă nechezaţi, fa, aşa? Ai? Nu e păcat să vă râdeţi, când Iisus Cristos e în patimă?

Drumul era plin de lume. Îi venise şi mamei rândul, să mai zăbovească la taină, cu cineva.
Pe linia-mare, ţiţeicile îşi intraseră în misiune. La noi pe mahala, cel care a instalat-o a fost Marcel. Tot timpul, unul dintre ai lui se află acolo. Pe de o parte, să încaseze plata pentru cei care se dau în ea: un ou roşu de căciulă, – iar pe de altă parte, să aibă grijă să nu se întâmple ceva.
Lumânarea ţiţeicii nici nu se opreşte bine, că începe din nou să se balanseze. Flăcăi şi fete, singuri sau perechi, se dau în ţiţeică. Se dau uneori şi oamenii căsătoriţi, pentru a-şi aduce aminte de vremea tinereţii, când câştigaseră vreo prinsoare.

Sande îi zise Oniţei:
- Ce zici, Oniţo, am coraj să mă dau peste cap, în ţiţeică?
- Cine, tu? Treaba ta!
- Da’ ce zici, sunt în stare?
- Ce mă importă pe mine?, - răspunse Oniţa, strâmbând din nas.
- Hai, vrei să-ncercăm amândoi?
- Ie-te, scârţ! Mă găsâ! De-aia stam eu în drum, acu’!
- Vezi, fa, că n-ai coraj?
- Cine, mă, eu?
- Da’ cine? Tu. Dacă-ai avea coraj, te-ai sui cu mine-n ţiţeică!
- Punem prinsoare, că am coraj? - zise plictisită, Oniţa.
- Aha. Punem.
- Pe ce punem prinsoare?
- Pe ce-oi vrea tu, – zise Sande.
- Pe cinci ouă-ncondeiate. Numai pe cinci ouă, că e zi de Paşti şi-o fi păcat…, dar nici să nu fie pe degeaba!…răspunse Oniţa.
- Hai, eşti gata?, întrebă Sande, dându-se mare.
- Aha. Sunt. Stai numai o ţârişoară!
Oniţa se dădu mai lângă gard şi îşi desfăcu acele de siguranţă, pe care la avea înfipte în bete. Îşi împreună poalele cămăşii, faţa cu spatele şi le prinse bine cu acul de siguranţă. Mai prinse cu încă un ac şi poalele de la fustă, ca să fie sigură că n-o să-i vină în cap, atunci când or fi în toiul datului.
Aşa făceau toate fetele care se dădeau în ţiţeică, fiindcă nici una nu purta chiloţi.
Ce mai pândeam că doar-doar li s-or desface acele la vreuna, ca să avem de cine râde.
Oniţa şi Sande s-au suit în ţiţeică. Talpă lângă talpă, una a Oniţei, una a lui Sande, apoi iarăşi una a Oniţei, alta a lui Sande. Pentru a avea fiecare câte un picior lângă lumânarea ţiţeicii.
Başalderu le-a făcut vânt de câteva ori, după care s-a dat la o parte.
Sande şi Oniţa s-au pus pe treabă, învânând fiecare, atunci când îi venea rândul. Lumânarea ţiţeicii se balansa cu viteză, ridicându-se din ce în ce mai sus. Chiuiturile celor doi, precum şi ale celor de jos, răsunau până dincolo de Gămănei. Mai aveau puţin şi depăşeau înălţimea lemnului care era pus de-a curmezişul, când lui Sande i-a zburat pălăria de pe cap.
Cei de jos au început să chiuie şi să strige, aşa cum strigau şi altora:
- A căzut pălăria, trebuie să cadă şi stăpânul!
Căderea pălăriei l-a derutat pe Sande. Fără să se gândească la consecinţe, a dus mâna să o prindă, dar şi-a retras-o la timp, apucându-se strâns de lumânare, astfel recăpătându-şi echilibrul.
Cei de jos, care habar n-aveau ce s-a petrecut cu Sande, strigau în continuare:
- A căzut pălăria, cade şi stăpânu’!
Sande zise încet, rugător:
- Nu mai învâna, Oniţă!
- S-o crezi tu!
- Dacă-ţi spui!…
Oniţa învână şi mai cu putere, zicând:
- Ce flăcău eşti tu, mă, de nu eşti în stare să te dai cu o fată-n ţiţeică?
- Oniţă, nu te prosti!… Îngenează, ca să mă dau jos! se rugă Sande de ea.
- Mă, Sande, tu vorbeşti serios?
- Dacă-ţi spui!… Fără glumă!… Mi-a luat văzu’ de tot!…
- De când întinsăşi mâna, după pălărie?
- Aha. S-a-nvârtit odată pământu’ cu mine şi nu mai pot să-mi reviu, neam!
- Bine, hai, treacă de la mine!… zise Oniţa, îngenând.
Başalderu se repezi la ţiţeică şi ţinu de ea, ca să coboare cei doi.
Sande, galben ca turta de ceară, se lăsă pe capul podului. Se adunară cu toţii pe lângă el, văzând că nu e lucru de glumă.
Când îşi mai reveni, îi zise Oniţei:
- Ai căştigat, fă! M-ai rămus!… Mă duc acasă, să iau cinci ouă, ca să-mi plătesc prinsoarea!
- Lasă, bă, Sande! Aia e altă socoteală!… Asta n-a mai fost prinsoare! Bine că nu căzuşi din ţiţeică, să mai fi dat de alte alea!…

*

M-am dat şi eu în ţiţeică, să văd dacă am curaj. Am avut curaj. Era bine. Parcă zburai!.. Învânam şi eu, după puterile mele. Din cauza celor mari, nu ne prea venea rândul. De cele mai multe ori, mă lăsam păgubaşă şi mă ducem să mă dau în scârcium, la noi în bătătură.
Aveam scârcium bun, – făcut de tata, pentru a ne da în el, în zilele de Paşte, după datină. În fiecare an, ni-l făcea în dudul din faţa cuniei. Dud cu coroana înaltă, curăţată special, pentru a putea trece pe sub el carul încărcat cu fân. Ramurile îi erau groase şi sănătoase. Oricine se putea da în scârcium, fără să-i fie teamă că se vor rupe ramurile.
Nimeni de pe mahala nu avea scârcium mai înalt ca al nostru. Când îmi luam viteză, mai aveam puţin şi ajungeam la cer!
Toate fetele de pe mahala, tovarăşele mele de joacă, veneau la noi să se dea în scârcium, fiindcă era cel mai înalt.


Citește aici un grupaj de poezii semnate: Ioana Stuparu

Copyright © 2021 Ioana Stuparu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Citește mai mult... »