O oră cu Agatha Bârsescu

Agatha Bârsescu (n. 9 septembrie 1857 - d. 22 noiembrie 1939) a fost poate cea mai mare tragediană din istoria teatrului românesc. O actriță cu o carieră impresionantă și cu succese memorabile pe marile scene ale Europei.  

 

 

S-a născut într-o familie de militari, în Bucureşti, la mijlocul secolului al XIX–lea. În biografiile găsite de mine se menţioneaza 1867 ca fiind anul naşterii. Actriţa preciza însă în memoriile sale: “Sunt născută în Bucureşti, strada Radu Vodă no. 11, anul… Da, anul nu’l ştiu precis şi nici nu vroesc să-l ştiu, fiindcă nici nu importă.” Copilăria şi-a petrecut-o la Râmnicu Vâlcea, unde tatăl său a fost numit şef de garnizoană. “Mă jucam de-a paparuda cu nişte copii de ţigani, pe moviliţa din dosul casei noastre. Toată ziulica zburdam, ţopăiam şi cântam, până ce într-o bună zi am fost dusă la pensionul din Sibiu. La 8 ani am pus capăt voioşiei mele de copilă” – îşi amintea Agatha Bârsescu. La pensionul din Sibiu viitoarea actriţă a învaţat limba germană, care o va ajuta mai târziu să devină una dintre stelele scenelor vieneze.

Agatha Bârsescu: în timpul studiilor la Viena (stânga
)în perioada în care juca la Burgtheater din Viena (centru)
în plină glorie (dreapta)

A urmat prima perioada vieneză din viaţa Agathei Bârsescu: anii petrecuți în pensionul unei şcoli de maici, “Ursulien Kloster”. A revenit în ţară pentru a urma cursurile “Conservatorului de artă dramatică” din Bucureşti. În această a fost angajată a Teatrului Naţional şi a jucat primele sale roluri: în feeria “Fata aerului”, Casilda din “Ruy-Blas” şi Fetiţa din comedia “Pe malul gârlei”. S-a reîntors la Viena, unde a luat ore de canto şi de germană. În anul 1881 a fost admisă la şcoala dramatică a Conservatorului din Viena. Au urmat imediat angajamente semnate cu marile teatre germane şi austriece: “Deutsches Theater” din Berlin şi “Burgtheater” din Viena. Pe scena celei mai importante scene vieneze a vremii, Agatha Bârsescu a debuta la doar 17 ani în rolul Hero – rol care i-a adus actriţei şi primul mare succes din carieră. Iată un extras din cronica apăruta în 23 noiembrie 1883 în “Neue Freie Presse”:

“O tânără fată care abia a părăsit şcoala dramatică, a păşit pentru prima dată pe scenă, şi nu pe o scenă din Graz sau Linz, ci pe podeaua fiebinte a Burgtheaterului, şi nu pentru a recita câteva vorbe, ci într’un rol mare, care predomină o piesă întreagă, şi nu într’o limbă maternă pe care a învăţat-o acasă la mama ei ci într’o limbă pe care şi-a însuşit-o încetul cu încetul! Şi această fetiţă, face o impresie atât de puternică, încât la ultima cădere a cortinei, fiecare trebuie să mărturisească: Aicea e un talent puternic şi real care trebuie reţinut bine, căci este un noroc găsit pentru Burgtheterul nostru din ce în ce mai sărăcit de talente. Domnişoara Bârsescu aparţine deci Burgtheaterului. E o onoare pentru ea şi un noroc pentru Burgtheater.” Acesta a fost primul mare succes. Au urmat multe altele, într’o carieră de mai bine de o jumătate de secol. Să o lăsăm însă să ne spună mai departe povestea pe însăşi Agatha Bârsescu – intervievată în anul 1931 de Maia – reporter al revistei “Ilustraţiunea Română”:

Agatha Bârsescu: în Magda de Sudermann (stânga)
în "Romeo și Julieta" (centru)
în rolul preferat: Medeea (dreapta)

“Iaşi! O cameră la hotel Traian. Cum intri îţi dai seama că ai păşit în locuinţa unui artist. Nimicuri de preţ aruncate ici şi colo, diferite tablouri care înfăţisează pe tragediană în rolurile create de ea; fotografiile artiştilor celebri, însoţite de autografe tot atât de celebre; coşuri şi coşniţe de flori uscate - omagii necunoscute pentru o seară de încântare - toate vorbesc de o glorie artistică cum puţine au fost. Priveam atentă o fotografie mai de demult ce înfăţişa pe Agatha Bârsescu în rolul ei preferat, Medeea - când simţii pe cineva intrând în cameră. M'am întors... şi în faţa mea o aveam pe “maestră”, pe însăşi creatoarea “Medeei" demonice.

Înaltă, maiesioasă, cu ochii blânzi, din a căror privire ghiceşti bunătatea, cu părul argintat la tâmple, Agatha Bârsescu părea în lumina palidă a amurgului o marchiză scoborâtă dintr'un tablou din veacul al XVIII-lea. Nu îndrăzneam să-i mărturisesc scopul vizitei fiindcă auzisem că nu-i place sgomot în jurul persoanei sale: de aceea, când ea singură începu să-şi depene firul amintirilor, am mulţumit providenţei că m'a scăpat din încurcătură.

- Să nu te aştepţi, că îţi voi face o biografie a mea, începu Agatha Bârsescu povestire - fiindcă trebuie să-mi răscolesc amintirile copilăriei, şi ele, ori şi cât, îţi produc în suflet un regret dureros pentru timpurile cari nu se vor mai întoarce nici odată. Atât pot să-ţi spun, că am întâmpinat foarte multe greutăţi până ce mi-am văzut visul de a juca pe scenă. Am avut mult de luptat cu familia. Părinţii mei făceau parte din înalta societate a Bucureştiului, un unchi al meu era ministru de război şi când am intrat în Conservator toate rudele mi-au considerat gestul, ca cea mai mare ofensă adusă întregii familii. După terminarea Conservatorului la Bucureştii, relevându-mă într'un rol din comedia lui Oldnescu-Ascanio: “Pe malul gârlei", am plecat la Viena pentru completarea studiilor.

Agatha Bârsescu: Isabelle din Judecătorul din Zalameea de Calderon (stânga)
în revista "Familia" - 8/20 ianuarie 1895 (centru)
în perioada în care era profesoară la Iași

Acolo, am cunoscut adevăratele succese ce le poate visa o artistă. În urma debutului în Hero - aveam şaptesprezece ani atunci - am fost angajată la Burgtheater şi timp de şapte ani, vienezii mi-au răsplătit munca, cu dragostea şi entuziasmul lor. Îmi aduc aminte de splendidele seri, când întreaga elită şi însuşi împăratul Frantz Josef veneau la Burgtheater să mă vadă în rolurile mele preferate: Sapho, Medeea, Mary-Stuart. Natural, că primirea caldă ce mi se făcea a fost un puternic imbold de a munci şi persevera. După cei şapte ani petrecuţi la Viena, am început să întreprind turnee în principalele capitale ale Europei, dar cu toate angajamentele ce mi se propuneau, mă întorceam iarăşi în oraşul meu iubit: Viena! De el mă leagă atâtea amintiri frumoase încât e naturală dragostea ce i-o păstrez.

- Maestră, ştiu că şi în America v'aţi bucurat de aceleaşi succese!

- Da, la New-York am jucat pe Medeea şi sala lui “The People's Theatre" clocotea de entusiasmul românilor şi englezilor, căci am jucat în amândouă limbile. Apoi la Chicago şi Filadelfia mi-au făcut o primire tot atât de călduroasă. În 1923, dorul de ţară m'a făcut să mă reîntorc acolo unde mi-am petrecut anii copilăriei.

- Faptul că aţi călătorit atât şi aţi dus o viată variată, îmi închipui că v’a lăsat multe amintiri ?

- Oh ! Aş putea să scriu un volum întreg Cele mai dragi însă sunt acele legate de prietenia mea cu Carmen Sylva (notă: Regina Elisabeta a României). Îmi aduc aminte şi acum de seara când am cunoscut-o. Se reprezenta “Ullranda", piesa scrisă de Ea, în care jucam rolul principal. Sala era neîncăpătoare pentru tot ce avea Bucureştiul mai distins! Asista întreaga familie regală. Probabil că am plăcut Carmen Sylvei, deoarece mai târziu, de câte ori avea nevoie de mine, mă chema de ori şi unde aş fi fost.

- Dar Viena, oraşul consacrării dv.?

- Vienezii sunt oameni adânc cunoscători ai artei, extrem de entuziaşti în ceea ce priveşte teatrul Nu fusesem de mult la Viena şi credeam că după o absenţă de atâţia ani, publicul m'a uitat. Dar într'o seară, acum patru ani, aflându-mă în vesela metropolă austriacă, m'am dus la Raimundtheater să asist la reprezentaţia unei colege. Cum am intrat în loje, publicul m'a recunoscut imedial şi a ţinut să mă salute cu ropote de aplauze. Gestul acesta m'a mişcat până la lacrimi... Acestea sunt singurele mulţumiri ce îi mai rămân unui artist: să ştie că cei pentru care şi-a închinat viaţa nu-l uită!

- Şi după ce aţi cunoscut atâtea succese în Europa şi peste Ocean, cum vă simţiţi în oraşul nostru tăcut şi retras?

- Mă simt bine fiindcă sunt între ai mei. Şi apoi moldovenii, cu obişnuita lor fire primitoare, mi-au întins braţele cu drag. Dar fericirea mea e când mă aflu printre elevi la Conservator şi când văd că munca mea nu e zadarnică. Mi-e drag rolul de profesoară şi îndrumătoare a viitorilor reprezentanţi ai clasicismului. Şi dacă mai am o dorinţă, e aceea de a revedea Viena. Viena tinereţii mele!

Şi Agatha Bârsescu rămase cu ochii aţintiţi în lumina roşiatică a jarului din cămin. Acolo, în pâlpâirile focului îşi revedea toată viaţa de strălucire, cu bucuriile, dar şi cu suferinţele ei - viaţa de artist!”

Agatha Bârsescu a murit în anul 1939 şi este înmormântată în cimitirul Eternitatea din Iaşi. Pe piatra ei funerară stă scris: „Aici odihneşte geniala tragediană, Agatha Bârsescu, gloria neamului românesc care a ilustrat teatru până la desăvârșire în țară și străinătate."

Surse:

- articolul “O oră cu Agatha Bârsescu” – semnat “Maia” – publicat în revista “Ilustraţiunea Română” - numărul din 12 Martie 1931;

- Agatha Bârsescu – “Memorii din Germania, Austria, Ungaria, America şi România”

Citește mai mult... »

Ploieștiul - oraşul petrolului şi al vinului de cea mai bună calitate

Poetul Leonida Secreţeanu (n. 11 octombrie 1914 – d. 3 aprilie 1978), un fost elev eminent al Şcolii Comerciale şi al Liceului “Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, descria orașul prahovean, „după toate regulile unui manual didactic de clasa a patra secundară”, astfel: “Ploieştiul este un oraş industrial, aşezat de Mihai Viteazul la punctul de întâlnire al tuturor căilor naţionale de comunicaţie, cu o viaţă comercială foarte animată şi cu o istorie la fel. Numărul locuitorilor – urmaşi demni ai teribilului Candiano Popescu, creatorul „Republicei” - se ridică la circa 100.000, iar al cârciumilor... Clădiriile şi străzile sunt drepte, potecile frânte, felinarele strâmbe...” Și pentru că se simțea dator, „din motive binecuvântate, de însăşi conştiinţa lui de ploieştean”, să își prezinte orașul de suflet conaționalilor, scriitorul Leonida Secreţeanu publica în numărul din 14 martie 1942 al revistei “Universul literar” articolul „Ploieștii, oraşul petrolului şi al vinului de cea mai bună calitate - văzut de I. L. Caragiale, Nicolae Iorga, Mihail Celarianu, I. A. Basarabescu şi Sandu Teleajen”, din care voi transcrie acum cele mai interesante pasaje:

 

Citește mai mult... »

Optimism versus pesimism (de ieri și de azi)

Suntem în luna noiembrie a anului 1936: În luna martie Germania – condusă cu mână de fier de Adolf Hitler - tocmai remilitarizase Renania, denunțând practic prin acest act de război Tratatul de la Versailles. În Italia, Benito Mussolini instaurase statul fascist deja de câțiva ani și invadase Etiopia. În luna iulie un alt dictator - generalul Francisco Franco - declanșase Războiul Civil din Spania. Câteva luni mai târziu - în 10 februaria 1938 – regele Carol al II-lea desființa partidele politice și instaura dictatura regală în România (dictatură urmată succesiv de alte alte trei regimuri totalitare: legionar, antonescian și comunist). În 12 martie 1938 Germania a anexat Austria. La 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania, începea cel de Al Doilea Război Mondial.

Ținând cont de acest context trebuie citit articolul următor, realizat sub forma unei polemici ușor amuzante - dar foarte serioase în esență - dintre un optimist si un pesimist din acea vreme. Astăzi – după trecerea a mai mult de opt decenii de istorie zbucimată de la publicarea articolului în numărul din 25 noiembrie 1936 al revistei “Realitatea Ilustrată” - vom fi tentați poate să dăm dreptate “Pesimistului interbelic”. După ce veți fi citit articolul s-ar putea însă să ajungeți la aceiași concluzie ca și reporterul interbelic: “Am tras cu urechea la această conversație și am rămas – mărturisesc – descumpănit: căci aveau dreptate amândoi!”:

P E S I M I S T U L	O P T I M I S T U L
- Cum de mai poţi fi vesel, domnule? Nu vezi că ne ameninţă cel mai crunt dintre războaie?... Avioanele de bombardament vor distruge oraşe întregi şi nimeni nu va mai fi sigur de viaţă, nici bătrânii, nici femeile, nici copiii. Mi-am pierdut şi somnul!... Mi se pare că aud o salvă de artilerie ori de câte ori trânteşte cineva uşa. Nu crezi că se apropie sfârşitul lumii?... Şi dumitale îţi arde să te mai duci la cinematograf, la...	- Exagerezi, domnul meu, şi anume în toate direcţiile. Mi-ar fi uşor să-ţi arăt că războiul nu e atât de apropiat, cum ţi se pare, dar voi renunţa, ca să-ţi spui că e nepractic să ne amărâm înainte de ivirea catastrofei. E şi absurd. Ce-ar fi bunăoară ca, într'o bună zi, înapoindu-te de la serviciu acasă, toată familia să-ţi iasă înainte îndoliată, pe motivul că peste câţiva ani vei muri?... Şi în fond războaiele nici nu sunt atât de cumplite... De zece mii de ani se războiesc oamenii şi totuşi numărul lor s'a înzecit, s'a însutit, s'a înmiit. Şi dacă într'adevăr războiul care ne aşteaptă va fi mai îngrozitor decât toate celelalte războaie de până acum - ce pagubă ar fi să piară omenirea? Asemenea imbecili - căci numai nişte imbecili s'ar putea distruge atât de radical, nici nu merită o soartă mai bună!... Şi până atunci, hai mai bine să luăm un pahar de bere...
- Văd că războiul viitor nu te emoţionează deloc. Dar de svonurile dictatoriale, care circulă în jurul nostru, n'ai nimic de spus?... Vei tolera dumneata ca votul universal, pentru care au sângerat românii pe câmpiile de la Mărăşeşti şi Mărăşti să fie înlăturat şi să se instaureze în locul lui o “personalitate”, fără control şi cu puteri nelimitate?... Eu când mă gândesc că ar putea dispărea Parlamentul, îmi vine să plec din ţară, să mă mut în Suedia sau în America de Nord, unde parlamentarismul are o tradiţie de veacuri. Cine va mai apăra interesele ţărănimii, ale negustorimii?... Ce ne vom face noi, intelectualii, când fiecare expresie a noastră va fi controlată, dintr'un singur punct de vedere?... Şi în definitiv, mai merită să trăim această viaţă dacă ni se răpesc cele mai elementare libertăți?...	- Şi în acest domeniu exagerezi, iubite domnule! În primul rând nu s'a instaurat niciodată, nicăieri, o dictatură înainte de-a se fi ivit un dictator. Vezi dumneata vreun Hitler, vreun Stalin, vreun Mussolini în România?... La noi sunt atâţia amatori de dictatură încât singurul fel de a-i mulţumi pe toţi e tot... mult hulita democraţie, care le îngăduie să vie la putere, cu rândul! Iar dacă, mai original ca toate celelalte neamuri, neamul românesc ar găsi totuşi mijlocul să devie dictatorial, fără dictator - nu prea văd deosebirea... Că românul, săracul, sub dictatură trăieşte de când s'a ivit pe lume: El a cunoscut dictatura popoarelor năvălitoare, pe urmă dictatura “puterilor garante”, apoi dictatura fanarioţilor, o vreme dictatura ciocoilor şi în sfârşit, în ultima jumătate de veac, dictatura şefilor de partide. Să-ţi mai spun la ureche una: Am compromis noi democraţia, de ce n'am compromite şi corporatismul?... Noi mai bine să râdem şi să ne vedem de treabă...
- Ba uneori mă'ntorc şi-mi spun:  Măcar de s'ar desfiinţa Parlamentul! Că deputaţii pe cari i-am avut de la război încoace n'au făcut nici o ispravă. S'au ocupat numai de afaceri, de intervenţii ilegale pe la ministere, au terorizat pe miniştri, au făcut nemaipomenite matrapazlâcuri prin oraşele de provincie – ca să nu mai pomenesc de grosolana ignoranţă a celor mai mulţi din ei. Lăsaţi în voia lor, parlamentarii tuturor partidelor ar fi in stare să ne facă de râs şi faţă de negrii din Africa Centrală, cari tot se mai tem de ceva, de totem şi de tabu... Şi iată că deşi se vestesc toate semnele unei apropiate dictaturi, Parlamentul e din nou convocat. Să nu înnebuneşti?...	- Nici nebunia nu e rea, dacă e cu măsură. Parlamentul, aşa cum e, alcătuit, mai mult din oameni de paie sau fantoşe trase de mâini nevăzute, tot e bun la ceva - că ne învaţă cu formele unei vieţi obşteşti civilizate, bazată pe legi impersonale. De ce să ne facem inimă rea că deputaţii noştri nu sunt încă în stare să umble pe propriile lor picioare şi că se bâlbăie, ori de câte ori vor să gândească individual?... Aşa se întâmplă cu toţi copiii: trebuie să se târască prin odaie şi să imite graiul stropşindu-l, ca la adolescenţă să ştie vorbi. De când avem Parlament? Nici măcar de o sută de ani. Suntem încă în copilărie. Să lăsăm copilul să crească - şi să băgăm numai de seamă să nu se joace cu chibriturile...
- Nu pricep ce fel de om eşti... Când o suceşti, când o'nvârteşti, numai să rămăi cu voia bună!... Pe ce lume te afli dumneata?... Eşti pentru şi împotriva Parlamentului, pentru şi împotriva războiului, pentru şi împotriva dictaturii – dar de scumpirea vieţii ce-ai să zici?... Când ai să dai pe legume şi pe lemne de două ori preţul de anul trecut, o să-ţi mai ardă să râzi?... Poftim de râde, dacă-ţi mai dă mâna!... La anul o să ţi se urce şi chiria. Ce, nu mai râzi?...	- Nu mai râd, pentru că problema e foarte serioasă. Întotdeauna mi-am spus că viaţa în România e prea ieftină şi din această pricină marea majoritate a populaţiei, care sunt producătorii, duc o viaţă de mizerie permanentă. Până când ţăranul, grădinarul, crescătorul de vite şi de păsări nu vor primi pentru făina unei pâini doi poli, pentru un chilogram de carne un sutar şi pentru o pasăre două, vom rămânea o ţară înapoiată. La Paris, un pui de găină costă 450 de lei - şi toţi se duc la teatru! Sper ca încet, încet preţurile să se urce în asemenea măsură ca să devenim şi noi o ţară de oameni îmbrăcaţi şi încălţaţi: Sper, cu toată energia!
- Dacă am fi mai intimi aş spune c'ai înnebunit! Ce-ai să te faci, domnule, când speranţele dumitale se vor realiza?... Ţi-ai dat seama că salariul pe care-l primeşti pentru o muncă istovitoare abia-ţi ajunge să împaci cheituelile de acum?... Cum ai să plăteşti doi poli o pâine şi de unde ai să iei să mai cumperi şi carne, dacă va trebui să dai pe ea un sutar chilogramul?... Iar dacă or scădea şi salariile - cum se aude - eu cred că nu mai rămâne decât să ne spânzurăm... Atâta îţi mai spun; în ziua când or umbla ţăranii în pantaloni, vom umbla noi în cămăşi şi cu picioarele goale.	- Nici n'am înnebunit şi nici nu cred să mă spânzur vreodată. Îmi place să trăiesc, chiar cu mai puţin. Lefurile se vor urca totdeauna, în măsura costului vieţii - e o lege absolută de fier - dar în răstimp nu e rău să ne învăţăm şi cu mai puţin. Belşugul prelungit tâmpeşte pe om, îl îmbolnăveşte şi îl omoară. Idealul meu e să trăiesc cu un covrig pe zi - fără dureri de dinţi, fără cancer, fără diabet. Iar cine are parale puţine, face şi prostii mai puţine - de această părere e şi marele industriaş Ford, care nu duce lipsă de bani. N'am parcul meu, dar putem admira toate parcurile altora - nu e destul?... Nici proprietarii de parcuri nu pot face mai mult. Şi repet propunerea de la început : Hai mai bine să luăm câte un pahar de bere... Costă, deocamdată, numai şapte lei...

Lumea de azi nu arată cu mult mai bine: Întreg mapamondul a fost în lockdown în cea mai mare parte a anului 2020. În acest timp, începând din Afganistan și Caucaz, trecând prinn nordul Africii și până în Himalaya, mai multe conflicte, unele dintre ele înghețate de decenii, au erupt violent. Partidele de extremă dreapta câștigă tot mai mult teren în încercarea lor de a cuceri puterea în multe dintre statele europene și suntem pla un pas poate de destrămarea Uniunii Europene. Asemeni milioanelor de refugiați evrei, spanioli, germani, polonezi sau ruși din perioada interbelică, valuri de refugiați - fugari din calea războaielor, a sărăciei sau a ororilor regimurilor totalitare din tările arabe - străbat azi drumurile Europei. Relatările despre manifestările rasiste și xenofobe revin pe prima pagină a ziarelor. Atentate sângeroase zguduie din temelii marile orașe ale lumii. Cu toate acestea, majoritatea dintre noi suntem optimiști. Poate mult prea optimiști!?

Citește mai mult... »

Ultima grenadă a caporalului (povestea monumentului din Bușteni)

Suntem deseori fermecați de poveștile mai puțin știute ale operelor de artă. De intrigile, de poveștile de dragoste sau uneori de dramele pe care le ascund. Cunoscându-le, privim cu alți ochi palatul, pictura sau sculptura: ele devin parcă mai calde, mai familiare. Foarte multe dintre aceste povești le-am găsit în ghidurile turistice. Astfel de istorii ne sunt spuse uneori, cu un aer enigmatic, de ghizii muzeelor, dezvăluindu-ne parcă o taină. Două povești, uitate azi, ascunse în spatele realizării unor monumente din România, am găsit răsfoind presa interbelică. Una dintre ele este povestea Monumentului Eroilor din Severin și o alta o amintire a sculptorului Oscar Spaethe din timpul făuririi statuii "Regina în jilț" – din curtea castelului Peleș. A venit rândul poveștii unui monument amplasat în piațeta gării din Bușteni, statuie pe lângă care trecem nepăsători de cele mai multe ori: Monumentul Eroilor – Ultima grenadă a caporalului Constantin Muşat. Voi începe cu povestea caporalului erou – așa cum a fost ea redată în articolul “Desvelirea Monumentului din Buşteni (Prahova)”, semnat de Stelian Semedrescu și publicat în numărul din 16 septembrie 1928 al revistei “Cultura Poporului”:

“La poalele Caraimanului, lângă Prahova sglobie, este aşezată una din cele mai frumoase staţiuni climatrice de la noi din ţară - Buşteni. Brăzdat de o şosea, occidental îngrijită, acest pitoresc colț de ţară s'a înfrumuseţat cu o inspirată operă de artă, un monument, spre proslăvirea celor 52 eroi - foşti locuitori ai Buştenilor, care cu sângele lor, lângă ceilalţi fraţi întru ideal, au îngrăşat brazda, spre un viitor mai mânos al patriei. Monumentul este opera sculptorului Dumitriu Bârlad, care, ca un simbol al vitejiei şi dârzeniei ostaşului român, a imortalizat în bronz atitudinea hotărâtă a caporalului Constantin Muşat.

Fotografie de la inaugurarea monumentului din anul 1928 (stânga)
Monumentul din Bușteni azi (dreapta)

Constantin Muşat, din contigentul 1912, născut în comuna Crucea, judeţul Ialomiţa, fiul lui Ion şi al Chirei, de meserie croitor, cade rănit în luptele din prima campanie a războiului nostru de întregire. Din cauza rănii grave  primite, medicii se văd nevoiţi a-i amputa braţul stâng; deşi propus pentru reformă, el o refuză, cerând cu lacrimi în ochi favoarea de a pleca din nou pe front, cu braţul sdravăn ce îi mai rămăsese, ca aruncător de grenade. Regele Ferdinand, ţinând seama de dorinţa acestui erou între eroi, prin înaltul ordin de zi No. 32 din 12 Feb. 1917, pe întreaga armată, îngăduie caporalului Muşat de-a porni din nou la luptă, dându-l ca pildă de eroism. Neînfricat, se avântă luptele de la Nicoreşti, jud. Bacău - unde cade răpus de o schijă. Şi astfel, acest brav fiu al ţării, a fost ales să sintetizeze acolo, pe acele culmi, primii martori ai îndeplinirii năzuinţelor de veacuri ale neamului nostru, virtutea şi dragostea de ţară.

***

Duminică 9 Sept. cor., a avut loc desvelirea acestui monument, pornit din iniţiativa d-rului Colceag, şi adus la îndeplinire de un comitet având în frunte ca preşedinte de onoare pe d-l Otto Schill, iar ca preşedinte activ pe vrednicul primar al comunei Buşteni - d-l Ioan Bănescu. Proectul lucrării a fost făcut de sculptorul Dimitriu Bârlad şi de inginerul Mircea Radu, iar execuţia au avut-o turnătorul Teodorescu şi constructorii fraţii Costa. Solemnitatea a decurs într'un fast deosebit. Buştenii, frumos pavoazat, în haină de sărbătoare şi sub un cer splendid, îşi primeşte invitaţii printre care notăm pe d-l Stelian Popescu, ministrul de Justiţie, d-l G. Dimitriu, ministrul Comunicaţiilor, prof. Ţiţeica, C. Kiriţescu secretar general la ministerul Instrucţiuni Publice, C. Damianovici inspector şcolar, General Teodorescu, d-nii Otto şi Carol Schill, Vlahlde pretorul plăşii, d-l Ioan Bănescu primarul comunei Buşteni, mai sosesc apoi d-nii: Mihăileanu prefectul judeţului Prahova, d. Nicolaescu, Col. Iacobovici, aghiotant regal, Col. Mihail Marinescu, Stănescu, Negulescu, etc.

La ora 11 a. m., în sunetele imnului regal, M. S. Regina, însoţită de o doamnă de o noare trece spre biserică, iar după oficierea slujbei ia loc pe extrada frumos amenajată în faţa monumentului.

Părintele Arhimandrit Serafin Georgescu, înconjurat de clerul şi corul bisericii, condus de prof. Oancea din Braşov, oficiază un serviciu divin spre proslăvirea celor căzuţi pe câmpul de onoare, rostind apoi o frumoasă cuvântare: ‹‹Ne aflăm în faţa unui moment ridicat spre proslăvirea celor cari şi-au vărsat sângele pentru întregirea neamului românesc; aşezat în marginea şoselii între biserică şi gară, generaţiile viitoare vor vorbi ca de un lucru plin de laudă, el înfăţişând vitejia în timp de răsboi şi recunoştinţă în timp de pace. Ca smerit slujitor al lui Hristos, binecuvîntez acest monument şi fie ca el să rămână drept pildă a eroismului. Şi în ziua aceasta de pioasă amintire, gândul nostru alunecă spre cei care au contribuit la mărirea patriei; şi în primul rând către Regele Ferdinand, în a cărui amintire ca un pios omagiu să înclinăm frunţile; iar celui căruia Dumnezeu I-a pus în mână destinele ţării, Regelui Mihai, să-i zicem: trăiască, trăiască M. S. Regina Maria, trăiască Familia Regală,  trăiască România Mare!.››

Vorbeşte apoi d-l Schill, care arată că trebuie să proslăvim cu pioşie pe cei care au apărat cauza naţiei române; mulţumeşte apoi comitetului pentru munca depusă şi în special d-lui primar Bănescu; mulţumeşte d-lor miniştri care au binevoit să ia parte şi de asemenea tuturor celor prezenţi; predă apoi momentul în îngrijirea primăriei. Dl primar Bănescu spune că prin înfăptuirea acestuia ne îndeplinim o datorie faţă de cei cari au ştiut să moară pentru binele patriei. Arată apoi faptele de arme ale caporalului Muşat dând cetire înaltului ordin de zi. Exprimă apoi în numele locuitorilor din Buşteni, bucuria de cari sunt animaţi, prin înfrumuseţarea comunei cu acest prea frumos monument.

Mai i-au câvântul apoi d-l Spuderca, locotenent în rezervă şi invalid în numele I.O.V. -ului şi un domn maior din grăniceri. D-l Spuderca spune că: ‹‹Va fi pururea vie în amintirea tuturor românilor drama jucată pentru întregirea neamului, a cărui lozincă a fost: înainte spre biruinţă sau moarte. Soldatul Român în aceste lupte s'a arătat demn de idealul către care tindea.›› După aceasta, serbarea se sfârşeşte într'o atmosferă de cald naţionalism, M. S. Regina Maria fiind aclamată cu multă duioşie de mulţimea aşezată de-a lungul şoselei.”

În același număr din 16 septembrie 1928 al revistei “Cultura Poporului”, ziaristul Radu Mislea surprinde emoția publicului din ziua inaugurării monumentului:

“Vădită a fost emoţia ce s'a picurat în sufletele celor care au participat Duminică la desvelirea semnului văzut al recunoştinţei și admiraţiunei, la desvelirea monumentului eroilor din Buşteni. A venit lume multă, de toată mâna şi în orice stare, să aducă prinos de veşnică amintire şi mulţumire publică acelor care în ploaia de obuze au răspuns cu glas de tunet admirabila lozincă: Pe aicea nu se trece! Ei nu sunt morţi, trăiesc în veci, cât românii vor dăinui ca neam. Cele 18 milioane de români răspândiţi pe celaurile şi plaiurile României întregite, au clădit în sufletele lor, monumentul recunoştiinţei, cu mult înainte de a se turna în bronz. L-au pomenit, îi slăvesc, îi vor binecuvânta tot ce este român şi simte românesc. Acum când se pune mai mult ca oricând problema integrității teritoriale, ei ies din gropi şi strigă:

- Nu se poate lua ceea ce cu jerlfă, trudă şi sânge am realizat. Cu sângele nostru, a opt sute de mii de eroi, am stropit glia aceasta, înbibată de lacrimile suferinţei milenare frăţeşti. Sunt pământuri, pe care ni le-aţi smuls prin înşelăciune şi pe care vi le-am luat prin drept şi eroism.

A luat parte la această sărbătoare un public numeros; bătrâni gârbovi, cu feţe supte şi stafidite, ţinuţi de mână de nepoţi încrezători, femei îndurerate, cu frunţi brăzdate de griji, tineri şl tinere chipeşe: viitorul și speranța țării de mâine. Iar când în faptul serii, vălul nopţii se va coborî în lină armonie odată cu tălăngile vitelor întorcându-se de la păscut pe covoare verzi de iarbă, smălţată de margherite albe, soarele împlântându-se ca o sfeclă roşie în munţi, drumeţii vor vedea câte o bătrână adusă de greutatea anilor, silabisind pe acest monument numele unui erou, unicul ei fiu, alăturea de o văduvă în zăbranic plângând singurul ei sprijin.

Subliniind munca depusă de organizatori şi aducându-le mulţumire publică, în numele presei - exponenta autorizată a opiniei publice - în general, şi în numele ziarului nostru, în special, nu ne facem decât o plăcută datorie.”

Buşteni: vedere dinspre Tunel (1924)

Demn de menționat este faptul că la inaugurarea din anul 1928 pe partea sudică a monumentului era amplasată o efigie cu Regele Carol I, iar pe cea nordică era amplasată efigia Reginei Maria. Cele două plăci de bronz au dispărut în anii ’50 și ar fi trebuit să fie reamplasate în 2011 printr-un proiect de reabilitare finanțat din fonduri europene, însă acest lucru nu s-a mai realizat. Este de lăudat totuși faptul că incinta monumentului a fost reabilitată între anii 2010 și 2011 (fără ca în cadrul acestei intervenții să se intervină la soclu și la statuie).

Voi încheia cu o poezie dedicată eroilor, publicată în revista Frontul Mărășești (numărul din iunie 1941) – publicație tipărită “cu rolul de a propaga dragostea pentru Rege, Neam şi Ţară, de a strânge legăturile de camaraderie dintre foştii luptători, de a comemora faptele glorioase din răsboiul pentru întregirea Neamului, şi de a pune la îndemâna Ostaşilor de la Hotare o literatură de un înălţător patriotism”:

Să ne-aducem aminte...

              de Mircea Dem. Rădulescu

Să ne-aducem aminte de toţi cei ce-au căzut,

în lupta mare, sfântă făcând din piepturi scut,

Şi’n pregătirea jertfei striat-au: înainte!

              Să ne-aducem aminte!

Să ne-aducem aminte de bunii camarazi,

Ce dorm de-a-lung de codrii, sub cetine de brazi

Şi n’au la cap nici cruce, nici flori şi nici cuvinte

              Să ne-aducem aminte!

Să ne-aducem aminte de cei viteji şi buni

Şi’n fiecare clipă să facem rugăciuni,

Ei fost-au pentru Ţară: Martirii jertfei sfinte...

              Să ne-aducem aminte!

Să ne-aducem aminte, ca’n zile mari de hram,

De cei ce-au dat, prin moarte, viaţa unui neam,

Viaţa, ce’nfloreşte pe albe oseminte...

              Să ne-aducem aminte!

Când clopotele sună la sfinte sărbători,

Să ne-aducem aminte de-ai noştri scumpi feciori

Ce-au îngrăşat câmpia ca sânge viu, fierbinte...

              Să ne-aducem aminte!

Să ne-aducem aminte de morţii noştri dragi,

Ce dorm în văi profunde şi prin păduri de fagi,

Și care împlinit-au sfinţite jurăminte...

              Să ne-aducem aminte!

Să ne-aducem aminte, ca’n sfinte mănăstiri,

De Mucenicii Ţării, de tainicii martiri...

În zilele de vifor, când ninge pe morminte...

              Să ne-aducem aminte!

Citește mai mult... »

Industria amintirilor

O întreagă industrie trăiește din nevoia oamenilor de cumpăra obiecte - mari sau mai mici, mai scumpe sau mai de duzină - de prin toate locurile pe care le vizitează. Mici fleacuri care să le aduca aminte de locurile prin care au fost în vacanță. Lucruri drăguțe cumpărate pentru cei dragi rămași acasă – daruri mărunte menite să răspundă la întrebarea nerostită de colegi sau de prieteni la întoarcerea dintr-o călătorie: “Ce cadou mi-ai adus?”. 

O piață a nimicurilor, a fleacurilor drăgute, a micilor obiecte uitate mai apoi prin sertare și care de multe ori au doar o valoare sentimentală. Vorbim tutuși de o piață anuală de aproape 3 miliarde de dolari. Să mai spunem și că turiștii au alocat doar într-un singur an mai mult de 400 de milioane de ore în căutarea de statuete, iconițe, fulare, magneți, vederi, brichete și de alte asemenea “fleacuri”.

Iconițe sfințite de la Notre-Dame

Această “industrie a amintirilor” nu s-a născut - așa cum am putea fi tentați să credem - în ultimele decenii. Ea exista și era importantă deja în perioada interbelică. Aproape nici o deosebire față de industria suvenirurilor din zilele noastre. Diferă poate doar mica inscripție ascunsă de pe spatele “iconiței sfințite” cumpărate din fața marilor catedrale. Dacă atunci scria mic “Made in Tchechoslovakei", astăzi - de cele mai multe ori - scrie “Made in China”. Ceva totuși e diferit în a lumea de azi a suvenirurilor. Nu o să vă dezvălui încă “misterul”. Deosebirea esențială o s-o găsiți singuri în ultimul paragraf al articolului “Industria amintirilor” – semnat de Sandu Vornea și publicat în anul 1935: “(…) Există o industrie întreagă, care se ocupă cu producția standardizată de antichități. Toate orașele care conțin antichități veritabile sunt invadate de asemenea obiecte fabricate în serie, ce se vând foarte scump, deși nimeni nu se mai lasă azi convins, că sunt într’adevăr vechi.”

Citește mai mult... »

Jacques M. Elias - un rar exemplu de generozitate

Auzim adeseori vorbindu-se despre Spitalul Elias din Bucureşti – una dintre instituțiile medicale de elită ale României și totodată un centru academic în care se desfășoară o activitate prodigioasă de cercetare și învățământ în domeniul medical. Din păcate, nu foarte des este pomenit cel care a făcut posibilă nașterea acestui spital. Industriașul, bancherul și moșierul Jacques Menachem Elias este filantropul care și-a lăsat prin testament întreaga avere – evaluată în anul morţii sale, 1923, la 1 miliard de lei – Academiei Române. Donația a fost făcută în scopul “promovării culturii din România, alinării boalelor săracilor noștri, încurajării elementelor valoroase, sprijinirii cauzelor nobile și aceasta fără deosebire de origine, pentru toți cei care merită să fie ajutați”. Să vedem în cele ce urmează cine a fost Jacques Menachem Elias:

Jacques M. Elias (stânga) 
Casa din strada Corabiei nr. 2 (ulterior Clemenceau)
în care  a locuit fondatorul spitalului Elias  (dreapta)

Jacques Menachem Elias s-a născut într-o familie de origine evreiască din București, în anul 1844. A fost unul dintre cei mai importanți oameni de afaceri ai României la începutul secolului al XX-lea: proprietar al Fabricii de zahăr din Sascut, președinte al Băncii Generale Române, unul dintre cei mai importanți moșieri ai vremii, proprietar a două mine de mercur în Dalmația, patronul hotelurilor Patria și Continental din București, deținător de acțiuni în valoare de multe milioane de lei emise de bursele din New York, Bruxelles, Londra, Praga, Belgrad, Viena, Berlin etc. Jacques Menachem Elias a fost caracterizat de către Nicolae Iorga ca fiind “un mare exemplu de generozitate umană”. 

 

Dar iată cum a fost evocată viața și personalitatea industriașului Elias într-un articol semnat Alex. F. Mihail, publicat de săptămânalul “Realitatea Ilustrată” în anul 1936:

Citește mai mult... »

Don Quijote de România (sau: Aventuri pe Marea Neagră) (II)

În vara anului 1931 o știre făcea senzație în presa din România: patru adolescenți au plecat din Constanța cu o barcă pe Marea Neagră cu destinația... America. Cei “patru Don Quijoți de România” erau: Nicu Ionescu, “capul expediției” (17 ani), Jean Stere (15 ani), Ștefan lonescu (17 ani) și Petrică Răiciulescu (10 ani). Cei patru aventurieri sperau să ajungă în America navigând pe lângă coastele mărilor și oceanelor lumii.

Prima parte a articolului aici…

Un reporter ale revistei “Ilustrațiunea Română” l-a intervievat pe “conducătorul expediției” Nicu Ionescu și i-a publicat în numărul din 27 august 1931 “jurnalul de bord”. L-am citit și eu cu sufletul la gură: călătoria celor patru adolescenți a fost una cu adevărat dramatică. Dar să nu anticipăm:

JURNAL DE BORD (continuare)

“18 Iulie, ora 4 noaptea: Mi se pare că s'a isprăvit cu noi. Un cui de la lopata din stânga s'a rupt. Jean și Petrică nu știu nimic. Mă prefac că vâslesc mereu, ca să nu-i sperii. Într’o vreme îi zic lui Petrică:

- Piciule, tu să te culci. Rămâne Ștefan la ghiordel.

El mi-a răspuns că nu-i e somn și că nu vrea să se culce pe o vreme atât de afurisită. A trebuit să mă răstesc la el ca să lase ghiordelul. Ăsta o să fie un marinar adevărat.După ce se culcă, îi spun lui Ștefan ce s'a întâmplat. El a încercat să lege rama cu o curea de jumătatea cuiului care mai rămăsese, dar degeaba.

- Ne ducem la fund, mi-a spus el.

Am lăsat ramele și ne-am apucat amândoi să scoatem apa din barcă. Toată noaptea așa am petrecut-o.Dimineața furtuna a căzut. Am mâncat o pâine și-am băut o sticlă cu apă.

Ora 2: Lui Jean Stere îi e mai bine. Stă pe punte și privește mereu înainte. E galben și spune că dacă scapă din asta nu mai pune piciorul în barcă toată viața lui. Piciul râde de el:

- Mă Jane, pe tine te-a făcut mamă-ta să umbli după oi. Da tu ai avea rău de mare și dacă te-ar legăna măgarul.

Eu și cu Ștefan reparăm cuiul. De azi dimineață ne căznim. Ștefan a avut ideea să scoatem coada de la teslă și să o cioplim. Merge greu pentru că briceagul e mic și nici nu prea taie.

Ora 5: Mâncăm toți patru o pâine și un pepene. Apă nu bem deloc ca să avem și mâine, cu toate că e cald și pepenele nu ne-a astâmpărat setea de tot.

Ora 9: Vântul bate ca și ieri seară, de la uscat. Petrică presimte furtuna, ieri ne-a spus cu 3-4 ore mai înainte că o să avem vreme rea. Cuiul e gata.

20 Iulie: Azi noapte am avut furtună. Valuri mici. Mai multă hulă. Am dormit până la prânz fără să mănânc nimic.

Nu l-am lăsat decât pe Petrică să mănânce.

Jean se vaită de picioare. Zice că simte cum îi putrezesc. Cum ajungem la uscat îl debarcăm.

Seara am mâncat toți patru o jumătate de pâine și o singură felie de pepene. Mai avem mâncare încă pentru o zi și o sticlă de apă nedesfundată.

Vânt dela Sud.

21 Iulie: Suntem cu toții sănătoși. Jean Stere e tot galben dar nu se mai plânge de foame. Eu mă odihnesc. Ștefan trage singur la rame. Petrică Răiciulescu stă călare la pupa și cântă, repetând din când în când: ‹‹Ete, că văd un catarg››. Ce bine ar fi dacă am vedea un catarg! Am putea să ne aprovizionăm.

22 Iulie: Am isprăvit ultima coajă de pâine. Jean se uită mereu în zare. Nu se vede nimic nicăieri decât apă. Mie încă nu mi-e prea foame.

Pe seară Jean strigă: ‹‹Farul de la Tusla!›› E o lumină mititică, dar nu e farul. Vâslim într'acolo. După un ceas vedem două lumini, apoi trei. E un vapor care vine dinspre Nord. Când ajungem ca la două mile de el începem să strigăm. Ștefan fluieră ca o sirenă din degete. Eu vâslesc mereu. Ne apropiem. Cerul e senin și e destulă lumină ca să fim văzuți.

Ca la o milă și jumătate mă opresc din vâslit. Punem o carnage în vârful lopeții și strigăm toți deodată, de câteva ori. Vaporul oprește. Strigăm mereu și facem semne cu lopata. Ah, dacă am avea un chibrit. Nu mai vâslim ca să se vadă că avem nevoie de ajutor. Cincisprezece minute strigăm într'una. Vaporul stă pe loc. Cu siguranță că ne-a văzut. Ni se fac semnale cu lumini. Noi strigăm și mișcăm mereu lopata.

Spre nenorocirea noastră începe vântul de la nord. Trebuie să vâslim. Când suntem numai la o milă de el, vaporul pornește. Într'o jumătate de oră nu-l mai vedem. Petrică plânge. Furtuna nu ține decât până la miezul nopții.

24 Iulie: De trei zile nu mai mâncăm nimic. Ștefan a băut apă de mare.

25 Iulie: A trecut iar un vas din spre Constantinopole. Avea un coș la urmă și două catarguri în față. Vas petrolier. Nu ne-a văzut pentru că venea prin partea de sud.

26 Iulie: Bem toți apă de mare și suferim de stomac.

Cred că e 29 Iulie: Jean zice că suntem în August. Trag singur la rame, fiindcă așa nu mi-e foame. Dacă stau beau mereu apă de mare și mi-e și foame.

31 Iulie: Jean nu se mai poate scula de jos. Petrică singur suferă mai puțin decât noi toți.

August: Suntem, cred eu, în August. Bem toată ziua apă de mare și ne cufurim. Ștefan nu mai vrea să văslească.

August: Astăzi, ăl mic mi-a spus aproape plângând:

- Vâslește, Puiule, cât poți. Nu te mai opri. Trage la mal.

August: Nu mai vâslesc decât 2-3 ore pe zi. Nu mai pot. Pe aici și apa de mare e amară.

August: Dormim aproape tot timpul și nu visăm decât vise de uscat. Ștefan a visat că treceam printr’un canal în prejurul unui sat. Primarul i-a dat o țigare. Când s'a deșteptat ne-a întrebat de ce n'am luat apă dulce din canal. Numai după un ceas a înțeles că a visat.

August: Astă seară ne-am rugat toți lui Dumnezeu. Numai Jean n'a putut să se ridice în genunchi. S'a rugat cu capul pe coate.

August: Mi se pare că iar a trecut un vapor pe lângă noi. Vâslesc câteodată ca să nu mai simt foamea. Bine că putem dormi.

De la Constanța la Sizopole 
(Sozopol) pe Google Maps

August: Ștefan și-a sdrelit mâna în ramă. A dat sângele și și l-a supt câteva minute. Pe urmă nu mai curgea.

Toată ziua barca a fost înconjurată de stavrizi. Am încercat să pescuim cu o cămașe de plasă a lui Jean. Am prins doi. Unul l-a mâncat Petrică și unul Ștefan, cu oase cu tot. Pe urmă i-au vărsat. Ștefan strângea dinții cât putea ca să nu-l dea afară. Dar n'a avut încotro. A trebuit odată să deschidă gura. Și-a ieșit.

Furtună. Îi spun ălui mic că dacă ne răsturnăm să nu plece de lingă barcă. Știe să înoate foarte bine.

Azi dimineață Jean Stere s'a sculat ca prin minune, și a privit ca în zilele dintâi, în zare. Toată ziua a stet așa. Parcă avea o presimțire.

După masă Jean vede un nor care seamănă cu un munte. Pe la patru, două puncte mici în aceeași direcție. Un punct negru și un punct roșu. Punctele acelea sunt două caice. Toți patru lucrăm la rame și la ghiordele.

Primul caic turcesc care se apropie de noi ne primește cu armele întinse. Crede că suntem ruși.

Jean strigă într'una și dârdâie ca de ger:

- Rumanski! Ruznanski!

Când ajungem pe caic le arătăm pe o hartă a lor că venim din Constanța. Bem câte patru ceaiuri fiecare. Jean nu mai poate; îl aduc cu targa. Seara eram în portul Sizopole.”

Aceasta este povestea aventurilor pe care cei patru adolescenți le-au avut în vara anului 1931 în încercarea lor de a ajunge în America navigând cu o barcă pescărească. Nu am mai găsit nici un fel de informații despre destinul celor “patru Don Quijoți de România”. Sper totuși că, în urma publicării articolului în revista “Realitatea ilustrată”, poate “chiar ministrul armatei”, impresionat de curajul lor - a luat inițiativa de “ai băga pe toți patru în vre'o școală de marină”.

 

Sursa: articolul “Patru Don Quijoți în România” – publicat în numărul din 27 august 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată”

Citește mai mult... »