Drame în lumea micilor lăutari

Cu ajutorul unor reporteri și fotografii interbelici am readus în memoria noastră locuri și figuri comune ale Bucureștiului din acea perioadă. V-am povestit despre Târgul Moșilor și despre Teatrele de mahala, despre grădinile de vară și despre cafenele Micului Paris. Am recuperat din paginile vechilor reviste chipul Piticului de la Moși, al Babei Cocoșilă și al micuțului lustragiu Vasile. Astăzi vă voi povesti o mică dramă, întâmplată în lumea micilor lăutari bucureșteni de altădată:

Fănică, Mitică și Lenuța - un trio interbelic

Micii lăutari de altădată

 

Bucureștiul anilor ’30 era o metropolă în plină modernizare. Palate și block-house-uri se ridicau pretudindeni. Noi bulevarde fuseseră deja croite de-a curmezișul orașului. Magazinele occidentale, hotelurile luxoase și restaurantele faimoase împânzeau Calea Victoriei. În această lume nouă o prezență rămăsese încă moștenire a vremurilor trecute: trupele de mici lăutari - desculți “dar cu alură de artiști” - care își dădeau micile concerte pe străzile capitalei. 

 

Iată cum îl descrie Gion -  vestitul trubadur din perioada interbelică - pe micul lăutar: “Ființă vibrândă la cel mai ușor sunet muzical, îl vezi și astăzi, cum îl vedeau strămoșii noștri, îl vezi de la vârsta de 6-7 ani că îndată ce aude muzica se oprește, tresare, ciulește urechile, își apleacă instinctiv trupul spre partea de unde vin sunetele, fața i se înseninează, ochii încep să-i scânteie, nările-i tremură: își trece limba pe buze, ca și cum ar gusta sunetele, iar degetele-i încep să calce pe zdrențele hainelor, ca și cum ar atinge niște coarde imaginare.”

La maturitate, unii dintre acești lăutari “fără cunoștințe de note muzicale și fără studii speciale, au ajuns să fie decorați de Țarii Rusiei și invitați, cu mare cinste, la palatul președintelui republicei franceze. Barbu Lăutaru a uimit pe Liszt, iar Cristache Ciolac a cules lauri la Paris”, remarca reporterul Alex F. Mihail într-un articol publicat de revista “Realitatea Ilustrata”. Același reporter relata despre drama unei trupe alcătuite din trei mici lăutari care “nu se sfiau să cânte chiar prin fața Teatrului Național și a Cercului Militar” prin anul 1937:

"Solista" cântă o arie la modă (stânga)
Un duet vocal între Fănică și Lenuța (dreapta)

Povestea unor micuți lăutari: Fănică - violonistul, Lenuța - solista și Mitică - țambalagiul

 

“Poate i-ați văzut și dv.: Fănică, violonistul avea 7 ani, Mitică, țambalagiul, mereu grav și serios, 5 ani, iar Lenuța, cântăreața, diva care surâdea grațios, numai 4 ani. Într’un rând, întâlnindu-i pe strada Const. Mille, prin fața palatului ziarelor noastre (notă: Palatul "Universul" din str. Ion Brezoianu), i-am urcat sus, la etajul al 5-lea și le-am oferit o masă la cantina instituției. Și-au pus instrumentele pe jos, lângă un perete, apoi așezându-se la masă, cuminți, au mâncat frumos, servindu-se cu îndemânare de lingură, furculiță și cuțit, fără să se murdărească pe mâini sau pe haine. Mă miram cine i-a învățat. Doar la sfârșit, când a venit prăjitura, fiecare a voit bucata cea mai mare și au început toți să plângă. În cele din urmă s-au împăcat. Drept mulțumire, după ce au terminat masa, și cum sala era plină de comeseni - fiind tocmai ora prânzului - și-au luat instrumentele și făcând front - au tras câteva cântece ‹‹pentru boieri››.

Pentru cei ce îi cunosc și s’au amuzat cu acești copii lăutari, le aduc o veste neplăcută: taraful s-a desfăcut în mod trist. Cântăreața Lenuța, cu chipul ei drăgălaș și-a pierdut vocea. A fost bolnavă și nu mai poate cânta. A fost nevoită să-și schimbe meseria. Azi vinde gazete pe stradă! Țambalagiului Mitică i s’a întâmplat o mare nenorocire: mâna dreaptă i-a fost retezată de la cot. Iată cum s’a întâmplat drama: copii aveau obiceiul să cânte la restaurant în Calea Plevnei, unde erau foarte bine primiți. Zilele trecute, într’o clipă de pauză, țigănușul Mitică s-a sprijinit de cerceveaua unei vitrine de la stradă, al cărui geam era ridicat în sus. Un chelner vroind să tragă fereastra și mai sus, mecanismul s’a defectat și geamul gros de cristal s’a prăbușit, cu toată greutatea, pe brațul nefericitului copilaș, retezându-i-l. Bietul Mitică nu mai putea deveni, niciodată, un mare țambalagiu, așa cum visase.

Din simpaticul taraf ce era cunoscut prin multe mahalale bucureștene, n’a mai rămas decât Fănică. Trist și cu lacrimi în ochi, cutreieră stingherit localurile, pe unde odinioară venea cu taraful lui de care lumea făcea atâta haz. Azi cântă numai el singur din scripcă… iar banii ce-i strânge îi duce lui tată-său – un biet salahor – pentru ca să îngrijească de fratele Mitică, fostul țambalagiu. Soarta nemiloasă, ca întotdeauna, n’a cruțat nici micul taraf, care cutreiera străzile, în nădejdea unui viitor mai frumos.”

Sursa articolului și a fotografiilor: 

 

- revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 6 octombrie 1937 - reporter Alex F. Mihail – disponibilă în colecția digitală a Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” Cluj-Napoca