Incursiune în teatrul mahalalelor

Bucureştiul interbelic era cu adevărat (și este încă) o lume a contrastelor. O lume în care centrul orașului era împânzit de automobile elegante și de orășeni îmbrăcați după ultima modă occidentală. Cartierele mărginașe însă rămăseseră într-o altă epocă, patriarhală încă, plină de noroi și inundată periodic, fără electricitate, fără apă curentă și canalizare. 

 

 

Aceste contraste nu putea să ocolească lumea spectacolelor. În afara mișcării teatrale care se manifesta în teatrele cu stagiune regulată de pe bulevardele centrale ale metropolei mai exista și o așa zisă “mișcare teatrală” a cartierelor periferice, “actele artistice” produse aici fiind însă pe măsura publicului acelei lumi.

 

 "Bravo, mă Mitică!“

 

Cel mai comun loc în care aveau loc spectacolele erau cinematografele de cartier care anunțau “cu litere de-o șchioapă: Azi reprezentație cu artiști! Și după terminarea filmului, un om oribil fardat, anunță cu o voce pripită: Urmează trupa lonescu – Chinezu’, sau Niculescu - Fix sau așa ceva. Și în fața elitei mahalalei urmează reprezentarea unei așa zise reviste, însăilare de glume neroade și obscenități.

 

Cârciumă de cartier în Bucureștiul interbelic

 

În timpul spectacolului “audiența aleasă” se strâmba de râs și aclama pe artiști: "Bravo, mă Mitică!“ sau “Ești dat dracului, Gogule!“ - erau genul de remarci care se făceau auzite din sală. Mai erau așa numitele “localuri familiare - crâșme de cartier de fapt – în care “cabotini siniștri dau... reprezentații artistice.” Erau locurile în care, fără angajamente în teatrele centrale și fără talent de cele mai multe, ori dădeau reprezentații în schimbul câtorva lei sau pentru o masă. “De-a lungul căii Griviței, până la cimitirul Sfânta Vineri și mai departe, sunt înșirate așa numitele „teatre", în care oamenii ce se numesc artiști duc cea mai cumplită mizerie. Să avem în vedere că unii dintre ei și care duc o viață cu adevărat câinească - sunt absolvenți de Conservator, iar cea mai mare parte și-au început „cariera" în centru“.

"Artistele" în pauza dintre numere

"Reprezentația"

 

Ioan Massoff, un renumit teatrolog din perioada interbelică, relata astfel vizita făcută într-unul dintre aceste localuri: “Cum deschizi ușa localului te trăznește un miros imposibil de carne alterată și de mahorcă. E ora 12 noaptea - toiul - și nu găsești loc să arunci un ac cu gămălie. Pe la mese, toată pleava periferiei. Vreo câțiva reangajați și cheferiști formează elita localului. În fund e improvizată o estradă, împodobită cu foiță tricoloră. La un moment dat atmosfera devină încărcată și spectatorii cer, din ce în ce mai insistent, începerea reprezentației. Cum însă „domnul lani", directorul teatrului, n'a plătit angajaților săi de o săptămână, aceștia nu vor să mai "joace". Numai în urma insistențelor, din ce în ce mai agresive, ale celor de la mese, domnul lani consimte să-și plătească trupa. 

 

Perdeaua se ridică și începe spectacolul: înșiruire de simple trivialități, fără pic de haz. Copiii mai mici de 15 ani spun, cu nerușinare, cele mai oribile obscenități, însoțindu-le cu gesturi indecente. Suntem una din puținele țări din lume în care nu este reglementată chestiunea protecției așa zișilor copii actori.

Singur la un restaurant 
"cu reprezentație"

Am vizitat cabinele Și culisele acestor „teatre". În dosul barăcii, pe o suprafață de doi metri pătrați, se îmbracă de-a valma, într'o promiscuitate oribilă, femei și bărbați. La un teatru de soiul acesta „artiștii" se îmbracă în bucătărie, lângă bucătarul care taie mereu la ceapă. Sunt lucruri reale și redate fără niciun fel de exagerare. Existența acestor cabotini e de plâns.  După „spectacol", dacă un client capricios o cere, „artistele" sunt nevoite să ia loc la masa clientului capricios. Altfel, domnul lani - „negustor până'n unghii" - le reziliază contractul.”

Sursa: articolul "Teatrul mahalalelor" - semnat Ioan Massoff - publicat în revista "Realitatea Ilustrată" - numărul din 24 martie 1937