Povestea lui Zoltan – regele vagabonzilor

Societatea românească interbelică - asemeni celei de azi - era o lume a contrastelor. O lume cu lumini dar și cu multe umbre în care conviețuiau elitele culturale și politice ale vremii cu personajele pitorești ale lumii multicolore a micilor patroni, meseriași, muncitori și funcționari, și - de asemenea - cu lumea mahalalelor, diversă și pestriță și ea. Am încercat de-a lungul timpului să vă dezvălui, ajutat de articole apărute în presa interbelică, figuri tipice ale lumii de atunci. Poate vă mai amintiți de Vasile-lustragiul, de Piticul din Târgul Moșilor, de Baba Cocoșoaica sau de micuții lăutari Fănică, Mitică și Lenuța. Astăzi a venit timpul să vă spun povestea unui alt personaj al vremii. Vă voi povesti – ajutat de Dinu Dumbravă - reporter al revistei “Realitatea Ilustrate” – despre Zoltan - regele cerșetorilor bucureșteni.

Cerșetoria – una dintre ocupațiile cele mai vechi din lume – a cuprins ca o adevărată molimă societatea de ieri. Nu era colț de stradă, poartă de biserică sau de instituție publică, târg sau alt loc aglomerat în care să nu găsești un cerșetor și să nu auzi mai pașnicul sau mai agresivul “Faceți-vă milă și pomană!”. Nu am scăpat în lumea de azi de aceasta tară a societății. Ba chiar am exportat-o pe întreg cuprinsul continentului – și nu numai… 

Cine era cu adevărat Dumitru Zoltan, "faimosul stăpân al cerșetorilor din București, Regele Mizerabililor, după bănuielile unora schiloditor de copii furați pentru a le exploata infirmitatea; omul înnărăvit în ticăloșie, răzvrătit împotriva tuturor, înrăit de alcool și pervertit de prigoana societății”?

Fișa lui Zoltan -"regele vagabonzilor"

Zoltan Dumitru era un fost “geambaș de cai de pe la Sibiu, misterios proprietar al cocioabei cerșetorilor din marginea groapei Floreasca, templul celor fără de soartă, de unde se împrăștia armata infirmilor și pseudo-infirmilor, copii cu fluierul piciorului uscat și răsucit, bătrâni cocârjați de povara anilor și dospiți în murdăria îngrămădită de la naștere, femei pline de bube puroioase”.

 

Zoltan era un om care “cutreiera coloniile de muncă așa cum criminalii pierduți în contabilitatea păcatelor, colindă ocnele în neisprăvita osândă a vieții. Zoltan Dumitru, posesorul celui mai formidabil cazier al triajului vagabonzilor din București — omul veșnic înghesuit de cei puși să oprească întinderea mânei pe stradă. (…) Zoltan, starostele mizeriei, a cărui căutătură piezișe, îmbrumată de permanenta beție, nu se înduioșa în fața nici unei suferințe fiindcă tronul lui se înălța pe tentaculele ei...”. 

 

Zoltan, un personaj de ieri din lumea umbrelor, a crimei și a delicventei, dar un om cu o soție legitimă  și cu șapte copii, care trăia într-o cocioabă dărăpănată și care cerșea împreună cu toți ceilalți (lumea a evoluat: “regii” de azi trăiesc în palate!). “A cerși și a pune pe ceilalți să cerșească era rațiunea lui de a fi”.

E de înțeles că Zoltan – regele vagabonzilor - nu dădea interviuri. Reporterul Dinu Dumbravă a recurs la o stratagemă pentru a afla mai multe despre el: s-a deghizat în cerșetor și s-a prefăcut că leșină de foame pe stradă, în apropierea locului în care cerșea Zoltan. Acesta l-a ridicat pe “reporterul cerșetor” și l-a dus într-o crâșmă "să-i de-a ceva de mâncare" (o bucată de pâine, o ceapă și o “jumătate de vin”). Zoltan, “la a patra jumătate” a devenit vorbăreț și a început să își depene povestea:

Legiunea nocturnă a vagabonzilor
după razie transportați la serviciul de triaj

„- Vezi tu, mă boule! Eu am fost om gospodar cu rost la mine la Sibiu. Eram geambaș. Cumpăram și vindeam cai. Într’o zi m’au prins fiindcă’n loc să-i mai cumpăr, i-am furat. M’au chinuit! Ca pe hoții de cai. După ce-am isprăvit socoteala, am intrat rândaș la un boier. Un ungur bogat cu o fată frumoasă. Într’o noapte am dat peste fată. Se plimba singură’n grădină. Ne-am drăgostit. Adic’am drăgostit-o eu că șerpoaica era logodită c’un văr al ei și vrea să-i fie credincioasă. Când a scăpat și-a început să strige, au sărit câinii. Am fugit. Vreo două zile am umblat hoinar. A patra noapte - om păcătos, boule ! - eram la gardul boierului. Și ea - era și ea tot în grădină. Am auzit: Zoltan! Ce să-ți mai spun! Tu ești un bou care i-e foame! Ce înțelegi tu ce-i asta? Șerpoaica mă dorea! Am sărit gardul... Nu l’aș mai fi sărit! Gardul ăsta a fost nenorocirea mea. De abia mi se lăsase’n brațe șerpoaica, când vreo cinci vlăjgani au ieșit din tufiș cu pistoalele. 

 

Dintre ei se desprinse unul tânăr. Era vărul șerpoaicei - logodnicul ei. Pe mine m’au trântit la pământ, m’au pisat cu picioarele, mi-au umplut gura cu țărână, m’au legat și m’au aruncat peste gard. În urmă am auzit un țipăt, un țipăt de moarte, țipăt de înjunghiată... A doua zi m’au prins, m’au închis și m’au cercetat. Ce m’au bătut, ce m’au chinuit ca să le spun c’am înjunghiat șerpoaica. Dacă n’o înjunghiasem! Că doar mi se făcuse dragă bat’o vina!

O catacombă - cerșetori interbelici

- Ce stai așa boule! Mănâncă!

Zoltan dădu pe gât încă o jumătate. Ochii bolmoceau împăinjeniți în orbite.

- Pe urmă, boule, am plecat! A venit războiul. Am trecut dincoace. S’au șters toate! Dar oamenii s’au făcut răi. Mi-am luat femeie și am făcut copii...

- Șapte!

- De unde știi? - și Zoltan mă privi bănuitor - Da șapte. Am început să cerșesc. Munca nu-mi ajungea. Mi-am luat o cocioabă pe groapă la Floreasca. Am cerșit și am învățat și pe alții să cerșească ca să-mi facă și mie parte. Eu am grijă de toți. D’aia’ți dau să mănânci. O să te învăț și pe tine. Trebuie să știi să cerșești. Par’că asta nu-i o meserie!

- La o vreme au pus mâna pe mine. Au legea aia a vagabondajului.  M’au dus pe la triaj, m’au judecat. Am fost la Bălăceana, la Răducăneni, la Plevna. Am stat cât am stat și-am fugit. Ce dracu vor să fac! M’am deprins cu asta. Poate că dacă nu era șerpoaica aveam altă viață…”

Exploatatoare de copii

Spre final interviul se complică:

"- E adevărat că schilodești copii furați ca să-i faci să cerșească?

- Cine ți-a spus ție asta? Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! M’au mai întrebat asta! Pentru ce mă întrebi? Cine ești tu?

Zoltan se ridică brusc. Ochii aruncau scântei de furie.

- Nae! Nae! Adă lampa’ncoace să mă uit la ăsta!

Am înțeles că „interview-ul” se sfârșise și că tabloul final se apropia:

- Mâinile sus, Zoltan!

Și scosei din buzunarul zdrențelor revolverul (pentru portul căruia nu aveam autorizație).

- A! Câine! - făcu Zoltan apucând un scaun pe care-l ridică deasupra capului, îl învârti în aer și-l repezi din greșală peste lampa care se stinse spărgându-se.

 

Să vă mai spun că n’am așteptat să aducă Nae altă lampă? Că m’am pomenit în stradă în brațele gardistului? Că a fost nevoie de multă tevatură la circumscripția respectivă până când mi s’a recunoscut identitatea? Că domnul comisar m’a compătimit:

- Ce ți-e și cu gazetarii ăștia! Nu pot să stea și ei liniștiți ca omul?  Dac’o pățeai? Aud?"

Reporterul nu știa însă să stea liniștit. Boală a meseriei. A revenit peste câteva nopți la coliba lui Zoltan: “Umbra dispărea înghițită. Zoltan se întoarse acasă. Iar supușii, schilozii și pseudoschilozii veneau să i se închine. Prin geamul colibei l’am văzut pe Zoltan. Urcat pe un divan fuma luleaua. Clondirul cu țuică trecea din gură în gură. Deodată din cămăruța de-alături țâșni un pâlc de femei în zdrențe. Frumusețea nu avea însemnătate. Erau femei - femeile Sabatului. Și Sabatul începu tăcut, amestecat, carnea scoșilor din societate se frământa. Cineva acoperi ochiul de geam. Câmpia rămase mărturia pe care n’o înțelege nimeni. Era bal la curtea Suveranului fără demnitari. Pentru asta pierdeam încă o seară agreabilă.”

Sursa: suplimentul gratuit “Reportaj” din data de 9 aprilie 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată”- articolul “Zoltan – regele vagabonzilor” semnat Dinu Dumbravă