De Sânziene (datini, tradiții, obiceiuri)

Ziua de 24 iunie este cea în care creștinii ortodocși cinstesc “Nașterea cinstitului, slăvitului Prooroc, Mergătorului înainte și Botezătorului Ioan”. Tot în această zi, îndeosebi în Moldova, este prăznuit “Sf. Mucenic Ioan cel Nou”, prilej cu care la Suceava - fosta capitală a Moldovei - atrage în fiecare an mii de pelerini veniți din toate colțurile țării pentru a se închina la moaștele Sfântului. 

Citește și: Pelerinaj interbelic la Suceava

 

O sărbătoare a iubirii

 

Sărbătoarea religioasă se suprapune cu o altă mare sărbătoare din calendarul popular: Sânzienele sau Drăgaica. O sărbătoare laică a iubirii și a fertilității, prilej pentru practicarea unor ritualuri de vindecare a bolilor, de aducere a ursitului și a belșugului în gospodărie. Sânzienele au probabil la origine sărbătorile romane de adorație a zeiței Diana (Santa Diana - Sân-Ziana). Alți etnologi susțin însă că sărbătoarea își are originea în străvechiul cult geto-dacic al Soarelui, sânzienele fiind reprezentate adeseori de traci înlănțuite într-o horă.

 

 

SÂNZIENELE SAU DRĂGAICA

Una dintre primele descrieri ale ritualurilor desfășurate în ziua de Sânziene i se datorează domnitorului Dimitrie Cantemir și este inclusă în celebra sa lucrare "Descriptio Moldaviae":

 

“În acest timp, când încep a se coace semănăturile, se adună la un loc toate fetele din mai multe sate și alegând pe cea mai frumoasă și mai robustă, îi dau numele de Drăgaica. Apoi, cu ea înainte, merg prin semănături și-i fac o cunună împletită din spice, o mai înfrumusețează cu o mulțime de cârpe, de toate colorile, și-i dă în mână cheile de le șurele lor. Drăgaica, în acest fel înfrumusețată, cu brațele întinse și cu cârpele expuse vântului, ca și cum ar sbura, se întoarce spre casă. Cântând și săltând, și merg prin toate satele fetelor care au însoțit-o. Acestea, urmând-o în cântece destul de frumoase, o numesc sora și superioara lor. Toate fetele din Moldova năzuiesc foarte mult la această cinste, deși cântecul lor zice că această fată, care reprezenta Drăgaica, nu se poate mărita până după trei ani”. 

 

 

Ritualul descris de Dimitrie Cantemir s-a transmis de-a lungul veacurilor, fiind încă practicat pe la începutul secolului trecut. Câteva obiceiuri din ziua de Sânziene sunt descrise de etnologul Tudor Pamfile în studiul său publicat în anul 1910: “Sărbătorile de vară la români”: 

De Sânziene - datini, tradiții, superstiții

“În Dobrogea, drăgaice în felul cum le descrie D. Cantemir, se fac patru fete, din care numai două sunt îmbrăcate femeiește. Acestea se apucă în cruciș de mână cu celelalte două, apoi pornesc dănțuind pe la case, fiind însoțite de un fluerar care le cântă felurite melodii. Dănțuitoarele capătă bacșișuri.”

În Transilvania, în ajunul zilei de Sânziene “sătenii pleacă pe câmp și livezi și adună florile numite sânziene, pe care le aduc acasă și din care împletesc cununi. Aceste cununi le așează dânșii pe la ușile caselor, pe crucile dintre hotare și holde, prin straturi, pe la stupii de albine. (...) Cununile bărbaților sunt împletite în formă de cruce, iar cele împletite pentru femei sunt rotunde. Fiecare își aruncă cununa sa, iar prezenții pe cele ale absenților. Dacă cununa se oprește pe acoperiș, este semn că acel a cui sau pentru s’a menit, va avea bucurii, îi va merge bine; dacă dimpotrivă va cădea, este semn vădit pentru acela că-i va merge rău și poate chiar că va muri.”

Ziua de Sânziene era considerată de asemenea ca fiind „cel mai potrivit timp” pentru culesul buruienilor de leac, cele culese mai devreme neavând „nici o înrâurire asupra boalelor și bubelor, din pricină că erau pișcate de Rusalii”. Florile de sânziene erau culese pentru a tămădui frigurile, guturaiul, bolile rușinoase sau altele asemenea. Ele se puneau “pe sub țăst, se aprindea o lumânare la ele și se lăsau acolo până era trebuință de ele.”

TAGHIANILUL

Este interesantă descrierea obiceiurilor practicate în ziua de Sânziene de românii macedoneni din peninsula balcanică:

 

“În ziua de 23 iunie, la românii macedoneni e ziua Taghianilului. În această zi băieții strâng ban cu ban și-i încredințează unuia dintre dânșii. Apoi merg la pădure, taie crengi de fag și de pin și culeg verdeață de ferigă. Unul dintre ei se însărcinează să facă tenda, o colibă din patru pari, îngrădită cu lemne tăiate; înăuntru aștern ferigă și tot cu ferigă o și acoperă. Fiecare grup de copii se silește să aibă tenda lui mai frumoasă ca a grupului vecin. Fetele culeg și ele flori de taghiani, le împletesc în cununi, culeg trandafiri (rose) și cu aceste flori împodobesc galeata (mireasa), care nu este altceva decât un ibric de aramă. Seara ies însoțite de băieți cu galeata prin sat, cântând cântecul taghiani:

“- Unde ai pornit, unde mi te-ai gătit?

- Am pornit la cei nouă fraţi,

Nouă fraţi,

Tineri ne’nsuraţi,

Ne’nsuraţi,

Nelogodiţi.”

Cu galeata merg de șase sau nouă ori la fântâni să ia apă, întocmai cum fac cu mireasa sâmbăta, în ajunul nunții. De la fiecare fântână iau câte puțină apă, merg apoi mai departe, și cum galeata este mireasa, i se cântă obișnuitul cântec de nuntă:

„Umple soră, vearsă frate...”

Înainte de a se despărți, fetele aruncă în găleată câte un obiect de argint: inel, brățară sau cercei, după care îl lasă toată noaptea sub un trandafir. Băieții, după ce au băut și au mâncat în tenda, rămân și dorm noaptea acolo. A doua zi băieții și fetele merg la pădure, cântând cântecele din ajun. Băieții trag cu coada ochilor la fete, iar pe la prânz pornesc din nou către sat. Fetele desbracă galeata și o împart. Fiecare se udă pe cap cu apa din ibric, ca să nu aibă durere de cap și să le crească părul. Își iau odoarele puse în ajun, își împart florile și se despărțesc cântând:

„S’nu’ţi pară arău, galeată sor,

Că multe şopute nu te-alăgam,

Ca diveara ma s’bănam

Ma multe va te alâgam.”

Sursa: Tudor Pamfile - studiul etnografic “Sărbătorile de vară la români” - 1910